luni, 13 octombrie 2014

Despre "atitudinile incomode" ale omului aflat pe Cale...



Când un om,
pe care vrem să-l ajutăm, 

este la capătul puterilor din cauza separării de Fiinţa lui,
trebuie, uneori, să găsim forţa
de a renunţa la un fel de încurajare consolatoare, 

pentru a-l ghida în funcţie de adevărul său profund,
acest adevăr al Fiinţei a cărui non-manifestare este cauza suferinţei sale. 
Trebuie să avem curajul de a fi „noi înşine”, adică un om pe cale, şi să-l chemăm şi pe celălalt pe cale. Nu se pune problema de „a-l chema la ordine”, ceea ce l-ar întări şi mai mult în eul lui; ci de a-l apela spre imaginea lui esenţială, spre „sine însuşi”, spre Fiinţa luiOmul adevărat va prefera mai degrabă să suporte suferinţa din fidelitate faţă de Fiinţa lui autentică, decât să cumpere eliberarea din această suferinţă printr-o trădare faţă de Ea. O stare de sănătate contrară Fiinţei, „facultăţi productive” care sufocă sentimentul Fiinţei, o adaptare la existenţă care voalează Fiinţa, devin nefaste pe termen lung. Chemarea Fiinţei, dacă este ascultată, degajează o forţă care transformă toată suferinţa într-un mod miraculos. Putem avea întotdeauna încredere în această forţă binefăcătoare a Fiinţei; ea dizolvă rigiditatea atât de dureroasă cauzată de răspunsurile eronate ce au fost date în diferitele circumstanţe ale vieţii noastre şi condiţionate de ele. Şi, în plus, această forţă eliberează în noi puterea creatoare a „fondului”.

K.G. Durckheim – Calea interioară. Cotidianul ca exerciţiu, Editura HERALD


Cartea de AICI