duminică, 7 ianuarie 2018

Dubla origine a omului - TEMA



Traducerea primului capitol din această carte care este o sinteză a antropologiei şi filosofiei lui KGD exprimate în cărţile sale anterioare acesteia.
O carte NEC PLUS ULTRA…
"în care se comunică experienţa unei vieţi întregi consacrate scrutării adevăratei naturi şi adevăratului destin al omului" (A.M. Besnard o.p.)

TEMA
Omul are o dublă origine: una cerească şi una pământească, una naturală şi una supranaturală. Toţi cunoaştem această axiomă. Dar cine dintre noi o tratează cu seriozitate ca pe expresia unei promisiuni, unei experienţe şi a unei sarcini de îndeplinit?
Nimeni nu pune la îndoială originea „pământească” a omului. A vorbi însă despre originea „cerească” a omului înseamnă, în mod evident, a face apel la credinţă sau la convingeri. Ca pentru multe alte enunţuri care privesc adevăruri primordiale despre viaţă, sensul acestui principiu se pierde la orizontul unei viziuni pur profane a realului într-o sferă crepusculară care, în mod evident, ţinând de un tărâm al imaginaţiei, nu are nimic în comun cu „realitatea” pe care o putem concepe noi. Dar este vorba de cu totul altceva.
Realitatea, în care şi prin care trăim de fapt, şi în care ar trebui să trăim conştient, o transcende pe cea în care omul „natural” se percepe şi se mişcă. Principiul dublei origini umane exprimă cu o simplicitate şi o claritate perfecte ceea ce este omul şi ceea ce îi este dat să ştie şi îi este trasat să realizeze. Când omul este privat de adevărul său în conştiinţa sa interioară, în conformitate cu care ar trebui să trăiască, el devine bolnav, rău sau trist.
Originea finită, condiţionată de lume, este singura activă la începutul evoluţiei umane. Ceea ce o compune este luat în considerare, organizat, construit. Partea care ţine de originea infinită a omului este astfel aruncată în umbră. Tema fundamentală a vieţii umane – şi scopul căii interioare – este aceea de a rezolva tensiunea dintre originea pământească şi originea cerească a omului şi anume o integrare creatoare, nicidecum o eludare prin neglijare.
Ţine de natura omului – şi de destinul său – să „mănânce din pomul cunoaşterii” mai întâi. Dar el nu se mulţumeşte doar să-şi dezvolte conştiinţa raţională, ci se opreşte aici, se imobilizează în ea şi, astfel, se exclude din unitatea primordială a vieţii. Această sciziune îl plasează pe om într-o „realitate” pe care, pe cont propriu fiind, este obligat să o gestioneze şi organizeze pentru a subzista. Esenţa lui originară, care este în el promisiune, experienţă şi vocaţie înnăscute, pentru a fi manifestarea întregului infinit într-o modalitate individuală, îi este la început ascunsă. El rămâne astfel limitat la ceea ce are, ştie şi poate eul său existenţial şi fără să ştie nimic despre ceea ce este prin Fiinţa sa veritabilă. Totuşi  UNUL originar  rămâne şi persistă în el, ca nucleu real al Fiinţei sale esenţiale, care îl atrage şi în acelaşi timp îl împinge înainte pentru a-l regăsi şi a-i fi martor printr-un sine mai înalt.
Încetul cu încetul, pentru a deveni o fiinţă umană, omul se dezleagă de sub puterea simplei naturi.  La început se  realizează eul primar, care, preocupat fiind doar de plăcerea şi securitatea sa, se impune. Apoi se formează „personalitatea”, prin conformare faţă de valorile recunoscute şi prin dobândirea capacităţii de slujire, şi omul devine stăpân peste sentimentele şi impulsurile sale. Dar tot ceea ce omul, odată devenit independent, face prin propriile puteri şi din proprie răspundere îi va fi benefic numai în măsura în care rămâne în contact, conştient sau inconştient, cu Unitatea originară a VIEŢII prezentă în Fiinţa sa esenţială. Pentru ca această viaţă să devină cu adevărat creatoare în modalitate umană trebuie ca omul să se descopere pe sine şi să renască prin ea. Apoi trebuie să se desprindă din ea pentru ca în final să fie un martor al ei, în toată libertatea, în limbajul condiţiei umane, prin modul său de a-fi-în-lume şi de a-acţiona-în-lume.
Pentru multe urechi astfel de afirmaţii ar putea să aibă o rezonanţă „mistică”. Dar dacă până mai ieri se presupunea că acest cuvânt ar desemna ceva non obiectiv, pur subiectiv, ireal, fantezist, secundar, de neluat cu totul în serios – sau privilegiul rezervat doar unui mic număr de oameni excepţionali şi singulari -, astăzi el capătă pentru omul purtător de viitor al zilelor noastre o cu totul altă conotaţieEl evocă realitatea centrală a umanităţii noastre.
Antropologia care ne-a dominat timp de secole se dovedeşte a fi prea îngustă. Ea reduce totalitatea omului la ceea ce este el prin cele cinci simţuri, raţiunea sa, apartenenţa la o comunitate şi fidelitatea faţă de valorile şi ordinea existenţială. Dincolo de aceasta începe „transcendentul” şi este, deci, o chestiune de credinţă. Transcendent, desigur, în măsura în care acest „dincolo” merge mai departe decât orizontul eului profan natural. Dar tocmai aceasta trebuie să învăţăm să admitem şi anume că esenţa însăşi a omului depăşeşte acest orizont şi că transcendenţa, imanentă în el, constituie esenţa sa, Fiinţa sa. Şi încă ceva trebuie adăugat: această Fiinţă, această transcendenţă care ne locuieşte, nu se mai situează numai pe planul credinţei. Ea intră în domeniul experienţei şi devine cunoaştere. Când se întâmplă aceasta spiritele sunt divizate. Şi astfel începe o nouă eră!
O nouă generaţie se pregăteşte să forţeze accesul la o viaţă care vine din FIINŢA care penetrează acum conştiinţa ei. Aceasta se petrece în acest moment într-un univers deteriorat din cauza îndepărtării lui de FIINŢĂ. Chiar şi realismul afişat, strident uneori, foarte lipsit de respect în aparenţă, al tineretului actual exprimă şi ascunde totodată forţa unei aspiraţii gata să distrugă tot ceea ce îi pare a fi un obstacol insurmontabil pe drumul căutării sale, secrete şi adesea inconştiente.
Faţă în faţă cu generaţia purtătoare de viitor fiind, lumea educatorilor, a terapeuţilor, a îndrumătorilor spirituali se află în faţa unor probleme pentru care nimeni nu i-a pregătit. Pe vremea tinereţii lor, autoritatea superiorilor era încă, mai mult sau mai puţin, tabu, iar „valorile intelectuale” de transmis erau incontestabile. Copiii, a căror instruire, educaţie şi cultură, aşa cum credeau, le erau încredinţate, nu le puneau în fond probleme reale. Se ştia bine ce trebuie să înveţe candidaţii pentru examene sau diplome, potenţialii funcţionari şi responsabili, viitorii membri ai societăţii şi ai comunităţilor religioase. Linia credinţelor şi a ştiinţei cerute era gata trasată.
Aceste vremuri sunt revolute. Noua generaţie nu se mai interesează înainte de toate de ceea ce are, ştie sau este capabilă să facă, ci de ceea ce ea este. Ea vrea să fie ceea ce este ea realmente, adică potrivit Fiinţei sale esenţiale. Ceea ce o face să vibreze pe această tânără generaţie purtătoare de viitor este intuiţia originii sale infinite şi furia de a fi ţinută la distanţă de această cunoaştere şi de accesul la ea. Responsabilii de ieri se află cu mâinile goale în faţa exigenţelor timpurilor noi care preiau ştafeta de la ei. Foarte puţini dintre cei „vechi” au luat cunoştinţă de veritabila lor esenţă cu o forţă şi cu o claritate suficiente pentru a face să explodeze limitele vechii lor antropologii. Cu toate acestea, dacă ei ar avea-o, această conştiinţă i-ar elibera de remuşcările care îi tulbură pe mulţi din cei care se îndepărtează de formulele şi imaginile pe care tradiţiile religioase le-au transmis şi impus. Adesea, sub privirea pătrunzătoare a tinerilor, nu numai că se prezintă cu mâinile goale, dar ei înşişi sunt nişte cochilii goale. Nu pentru că ar fi răi sau fără merite. Ei sunt cetăţeni conştiincioşi, respectabili şi respectând legile şi valorile morale, dar, esenţialmente, ei nu au nici sevă, nici rădăcini. Le lipseşte intuiţia, şi mai mult încă: cunoaşterea originii lor cereşti. Ei nu simt, nu gândesc şi nu trăiesc prin ea. Un viitor plin de promisiuni se revoltă aşadar contra acestui prezent plin de trecut. Totuşi, noul nu-şi croieşte drumul decât ezitant.
Când va auzi, oare, un preot, de exemplu, un penitent confesându-i-se că el a perseverat „cu fidelitate” în ordinea stabilită în pofida unui apel supranatural de a o transgresa? Bineînţeles, conştiinţa obiectivă şi simţul valorilor ei au însemnat un pas decisiv în evoluţie. Ele au format spiritul care i-a permis omului să-şi domine impulsurile şi sentimentele, să-şi supună eul egocentric comunităţii şi să apere ordinea ei. Abaterea de la acestea constituie păcatul pământesc. Dar când omul se fixează în ordinea de valori a lumii în timp ce este chemat „de altundeva”, el comite cel mai grav dintre păcate: păcatul contra VIEŢII supranaturale.
„Originea noastră cerească” înseamnă că suntem nu numai copii ai lumii spaţio-temporale, ci, în acelaşi timp, şi cetăţeni ai împărăţiei divine supranaturale. Aceasta poate să sune ca o afirmaţie pioasă! Dar, pentru a fi primite, marile adevăruri ale vieţii presupun întotdeauna un spirit de pietate. Numai acesta este deschis lor. El este singurul înzestrat pentru o cunoaştere care depăşeşte perspectivele intelectului, a cărui natură ascunde Viaţa insesizabilă raţionalului.
Cine bănuieşte importanţa vitală pe care o capătă dintr-odată originea cerească? Promisiunea şi vocaţia descoperite în adevărul ei bulversează uneori o întreagă existenţă şi o fac să plece de la zero. Părinţii, educatorii, responsabilii tineretului ştiu ei, oare, că subita conştiinţă a ceea ce suntem noi prin Fiinţa noastră esenţială poate să însemne trezirea la o altă realitate, care ne poziţionează la începutul unei vieţi noi? Şi totuşi aşa este. Trebuie mers spre ceea ce – sau cel care – suntem în Fiinţa noastră esenţială. Noi trebuie să murim pentru aceasta faţă de existenţa noastră de copii ai acestei lumi şi să renaştem pentru Fiinţa noastră supranaturală. Este un fapt fără precedent, dar care ţine de cunoaşterea primordială a marii tradiţii şi a maeştrilor ei. Omul, orice om, este fundamental atras spre ea de Fiinţa sa esenţială. Fiecare dintre noi este chemat să perceapă această cunoaştere? Aparţine ea doar aleşilor care simt şi realizează pe deplin sensul ei? Aceasta este o altă problemă. Dar acum este timpul să dăm unui cât mai mare număr posibil şansa de a o discerne. Cei chemaţi vor avea nevoie de curaj pentru a se elibera de imaginile şi formele care au reprezentat, pentru generaţia precedentă, misterul, dar care camuflează adevărul integral. Ele întârzie evoluţia unui subiect pregătit pentru experienţa supranaturală a unei realităţi rezervate până acum credinţei omului natural.
A sosit timpul ca FIINŢA ascunsă să pătrundă în conştiinţa omului şi să dărâme zidul care o masca şi care îl împiedica pe om să parvină prin experienţă la conştiinţa sa deplină. Ceea ce vede aici omul prin ochii Fiinţei se deosebeşte de ceea ce recunoaşte prin ochii omului natural, aşa cum imaginea pe care o fac posibilă razele Roentgen se deosebeşte de imaginea pe care o vede ochiul obişnuit, care nu poate pătrunde prin piele. Acest ochi nu vede deloc aura care, ca martor al apartenenţei la structura de vibraţii cosmică, înconjoară corpul viu a tot ceea ce trăieşte.
Ceea ce vede el în prezent, prin ochii Fiinţai sale esenţiale, este experienţă, promisiune, vocaţie. El poate să răspundă da sau nu. În aceasta constă libertatea lui, singura pe care o posedă. El o poate sesiza sau poate lăsa să-i scape şansa care i se oferă când se deschide ochiul interior. Poate accepta „imposibilul” sau se poate retrage şi „pitula” în posibil. Poate să se abandoneze fie îndoielii, fie credinţei creatoare a cărei ecloziune face posibil imposibilul. A se încredinţa forţei creatoare de transformare, credinţei eliberate prin experienţă nu este nici imprudenţă, nici cutezanţă copilărească. A refuza să o admitem atunci când se trezeşte înseamnă, în schimb, a ne trăda originea supra-pământească. Căci omul trebuie să perfecteze, în modalitate umană, în univers opera lui Dumnezeu.
Tema noastră este aceasta:
Noi avem o origine cerească. Suntem nu doar copii ai lumii, ci şi ai lui Dumnezeu, chemaţi astfel la maturitate. Suntem fraţi ai lui Christos prin Fiinţa noastră esenţială şi participăm la împărăţia sa care nu este din această lume.
Suntem chemaţi să devenim persoane, adică, astfel încât Verbul, care locuieşte în noi şi în toate lucrurile, să poată, prin noi, să răsune în lume. Suntem chemaţi, de asemenea, să fim mărturie a prezenţei sale atemporale şi să o facem fecundă în spaţiu şi timp.
Noi suntem dotaţi şi calificaţi nu doar să credem în originea noastră infinită, ci şi să luăm cunoştinţă de aceasta printr-o anumită experienţă. Dacă răspundem acestui apel, vom urma calea transformării datorită căreia, prin originea noastră naturală, vom exprima originea noastră divină. Dar toate acestea ne vor rămâne ascunse atât timp cât lumina care locuieşte în noi va fi mascată de obscuritatea spiritului obiectiv care defineşte şi de o conştiinţă medievală a păcatului. Trebuie să  avem curajul să privim lumina promisiunii, căci fiecăruia dintre noi îi este dat şi prescris, odată atins gradul necesar, să luăm cunoştinţă de calitatea noastră de copii ai lui Dumnezeu. Pentru ca aceasta să înflorească, este suficient să posedăm simplitatea inimii care risipeşte ceaţa fricii şi acceptă ceea ce inteligenţa nu poate sesiza şi nici voinţa nu poate împlini. A îndrăzni să trăieşti marea promisiune ca misiune, ca sarcină de realizat, aceasta este sursa şi sensul căii pe care Fiinţa infinită a omului, devenită conştiinţă intimă care îl angajează, poate să ia formă în existenţa noastră finită.
Traducere din K.G. Dürckheim – Vom doppelten Ursprung des Menschen, pag. 11-17
Traducerea îmi aparţine, V.J.