K.G. Durckheim - Contra-formă şi armonie

La Roma – în anul 1925 – am făcut într-o zi o observaţie care a lăsat în mine o profundă impresie. Ea se raporta la aceea că marele pas de la Trecento la Rafael, s-a anunţat printre altele prin faptul manifest că la Rafael, fondul pe care se mişcă figurile active este dintr-odată mult mai mult decât un simplu arierplan; că el posedă mai degrabă o formă vie proprie care, ca şi contra-formă nu mai puţin importantă în sine, întrepătrunde forma pe care o reprezintă figurile pentru a se topi cu ea în acel tot cu armonie atât de fericită.
Îmi amintesc clar cum, cu sentimentul de a fi descoperit ceva important, nu încetam să verific justeţea observaţiei mele şi o găseam confirmată, şi cum descoperirea acestei relaţii dintre contra-formă şi armonie m-a ajutat să savurez cu un plus de pătrundere capodoperele lui Rafael – în special L’Ecole d’Athenes şi Disputa. Descoperirea mea – căci pentru mine era una – mi-a permis în acelaşi timp o abordare nouă a frumuseţii construcţiilor antice şi medievale din oraşul etern. […]

Rafael - L’Ecole d’Athenes

Rafael - Disputa

Problema formei şi a contra-formei, aşa cum mi-a apărut ea mai întâi pentru artă, în timpul acestei perioade italiene, a primit apoi o dezvoltare ştiinţifică, atât experimentală cât şi teoretică, de-a lungul perioadei mele de cercetare şi de învăţământ la Institutul de psihologie al universităţii din Leipzig. Psihologia globalităţii apărate în şcoala lui Felix Krueger a aruncat mai multe lumini noi asupra acestei probleme cunoscute în Gestaltpsychologie sub unghiul „figurii şi a fundamentului”. Dar un lucru mă contraria: abordând problema de o manieră pur ştiinţifică, pierdeam pe nesimţite magia pe care ea o exersase odinioară asupra mea. În mod conceptual, eu puteam desigur sesiza lucrul mai clar, dar profunzimea umană şi semnificaţia metafizică pe care le întrezărisem odinioară, „miracolul”, se stinseseră. Pentru puţin timp totuşi; căci după cum orice lucru esenţial care ne-a atins odată continuă să se manifeste, tot aşa a fost în cazul problemei contra-formei şi a armoniei. Ea s-a manifestat o nouă dată în continuarea unei probleme care fusese discutată în Germania într-un anumit timp în urma unei cărţi scrise de Fritz Klatt. Cartea purta numele excelent de Pauza creatoare. Era vorba de a şti ce tip de destindere era cel mai util, pentru că ar fi cel mai conform cu viaţa, în special pentru omul din marile oraşe; absenţa totală de orice tensiune, sau o tensiune justă dar alta. Încă o dată s-a prezentat subit chestiunea contra-formei adecvate, sub speţele problemei justei imbricări a două comportamente diferite în privinţa vieţii umane în globalitatea ei pentru ca ea să fie armonioasă şi de o vitalitate viguroasă.

Dacă astfel ansamblul problemei considerării artei a trecut din nou, din domeniul ştiinţific al Gestaltpsychologie, la cel care îi priveşte pe toţi oamenii în viaţa lor cotidiană, am fost condus tot mai mult apoi, de-a lungul experienţelor mele personale, să mă întreb dacă nu ar fi rodnic să considerăm totul vieţii umane sub unghiul contra-formei şi al armoniei. Din ce în ce mai mult mă preocupa gândul următor: când omul se află într-o dispoziţie de a fi justă, adică atunci când şi-a dat forma sa proprie, viaţa şi lumea nu i se prezintă atunci lui, în mod foarte natural, ca şi contra-forma adecvată? Chestiunea, astfel pusă, făcea din nou să iasă ansamblul problemei din domeniul gândirii pur ştiinţifice: căci de acum era vorba de înţelepciunea de viaţă şi de conduita de viaţă, şi nu de chestiuni ştiinţifice.

Toată această mişcare de gândire privind problema contra-formei şi a armoniei a primit un ultim impuls de-a lungul anilor în care m-am familiarizat cu viaţa şi experienţa japoneză. Am astăzi convingerea că japonezii au un sens deosebit de ascuţit pentru contra-forma „Eului în existenţă”, adică pentru „esenţa în Fiinţă”. După ce m-am familiarizat timp de câţiva ani, sub îndrumarea unui maestru japonez, cu arta tirului cu arcul, nu mă mai îndoiesc că este vorba în această artă, de maniera cu totul esenţială, de a dobândi această formă proprie a cărei permeabilitate lasă viaţa şi lumea să se transforme atunci în mod cu totul natural în această contra-formă adecvată a Fiinţei, care permite să se experimenteze marea armonie. […] Dar nu viziunea japoneză despre lume şi practica exerciţiului trebuie să ne preocupe aici, ci chestiunea de a şti cum „contra-forma şi armonia” sunt conţinute în cotidianul vieţii ca experienţă, şansă şi sarcină a unui „comportament” precis.

K.G. Durckheim – Sous le signe de la Grande Experience, Ed. Alphée, pag. 25-28
Una din primele cărţi scrise de KGD, dacă nu chiar prima, în 1950...