sâmbătă, 31 octombrie 2015

Omul la întâlnirea cu Fiinţa – trei situaţii diferite



Situaţia Sinelui care se opune metamorfozei îmbracă trei forme caracteristice: o întărire a eului în cochilia lui, o lipsă a cochiliei-eu , o armonie falsă.  Întâlnim în fiecare dintre noi aceste trei forme, dar datorită caracterului individualităţii noastre, biografiei noastre individuale şi gradului nostru de evoluţie, una sau alta dintre variaţiuni predomină.


Cazul cel mai frecvent este cel al omului întărit şi solid fixat în carapacea eului. Este omul care este impermeabil la orice pătrundere şi la orice transformare ce ar răspunde cerinţelor fiinţei lui esenţiale. Singurul lucru care va putea să-l ajute pe cale va fi spargerea suficienţei structurii lui, când Amurgul zeilor existenţei lui va face posibilă abandonarea eului. Acest om va trăi întâlnirea cu propria lui fiinţă ca „străpungere” fericită a tot ceea ce îl limitează. Atunci spaţiul infinit şi nebănuit încă al vieţii, ca şi Plenitudinea Fiinţei, i se vor deschide, într-un mod care îl va reînnoi „de fond”! Pentru a ne pregăti de o asemenea experienţă primul pas va fi întotdeauna exerciţiul abandonării eului în slujba semenului nostru şi a lucrării noastre în lume.

Al doilea tip este exact opus celui dintâi. Omul nu suferă de durerea de a fi închis într-o cochilie, ci de aceea de a nu-şi fi construit niciodată cochilia lui; el trăieşte suferinţa unei lipse de contururi. Acest om trebuie, pentru a putea trăi, să-şi construiască mai întâi „cochilia” sa, eul său. O locuinţă protectoare îi este necesară vieţii. Omului îi trebuie anumite reguli, un cadru în care să-şi poată aduna şi ordona experienţele. Îi trebuie acest cadru, nu doar pentru a exista, ci pentru a putea transforma, în propria lui finitudine, puterile infinite ale fiinţei, făcându-le astfel fertile. Este nedrept să vedem în formă numai pericolul întăririi; desigur, acest pericol există. Dar „forma” este, înainte de toate, recipientul în care copilul, apoi adultul, păstrează cu grijă misterul propriei lor fiinţe profunde. Cochilia nu este numai fortăreaţa puternică în care omul se apără, ci şi sanctuarul care păstrează nucleul lui sacru. Omul fără cochilie nu şi-a format îndeajuns eul; astfel încât – exact contrar celui dintâi, care este închis spre interior şi spre în afară – el rătăceşte fără formă în lume, victimă a tuturor puterilor, exterioare şi interioare, care-l ating. Acestea îl pătrund cu o forţă distructivă iar el este incapabil să reziste sau îl copleşesc cu bogăţii iar el este încă incapabil să păstreze acest cadou, rămânând în final cu mâinile goale. Este cazul oamenilor cu ochii trişti. Ei trebuie să înveţe să se afirme şi să-şi câştige forma. Or, dacă ajung vreodată să-şi întâlnească propria lor fiinţă, pentru prima dată în viaţa lor, ei resimt în ei înşişi nucleul lor supra-natural, sursa formei lor autentice. În întâlnirea lui cu Fiinţa, omul fără eu se transformă, şi, deschizându-se iubirii, el va găsi acolo o formă durabilă pentru eul lui datorită faptului că această formă îşi are rădăcinile în Fiinţă.

Cel de-al treilea mod de a fi al eului, cel "armonic"(bine exersat), şi a cărui opoziţie contra fiinţei esenţiale este aproape neobservată, este forma omului aşa-zis „armonios”. Omul cu faţada armonioasă nu este nici întărit într-o înveliş care-l face să sufere, nici angoasat dintr-o lipsă de contururi. Nu este nici crispat, nici „dizolvat”, el se adaptează la toate situaţiile spre deplina satisfacţie a lui şi a celorlalţi. El ştie perfect să-şi protejeze mulţumirea faţă de orice intruziune, atât exterioară cât şi interioară; şi cum el nu deranjează şi nu şochează lumea, nu se deranjează şi nu se şochează pe sine însuşi. Însă detaşarea şi capacitatea lui de a se da nu vin din inimă. El este agreabil şi surâzător dar nu se angajează, fiind fără iubire. Pare deschis, dar nu lasă nimic să intre în el! Pare hotărât dar trăieşte mereu în compromis. Are un răspuns la toate dar care nu-l costă nimic. Este un egoist amabil care dă cadouri tuturor, fără a se da vreodată pe el însuşi; pare să accepte şi să admită tot, dar aceasta nu-l angajează la nimic. Apare fără a face rău, dispare fără a pierde nimic.
Cu toate acestea, vine şi pentru el clipa angoasei. Faptul că viaţa lui este atât de uşoară îl nelinişteşte. Cum este posibil aşa ceva? Se simte gol şi vinovat. Să-şi dăruiască inima, să se angajeze, să rişte, iată ceea ce ar trebui el să înveţe. Atunci când întâlnirea cu fiinţa va avea loc, acest tip de om va avea mult mai multe dificultăţi în a-i răspunde decât ceilalţi doi. Pentru că întâlnirea nu va fi imediata şi fericita eliberare dintr-o lungă suferinţă, ci dimpotrivă, după o viaţă întreagă de mulţumire armonioasă, fiinţa îi va aduce prima tulburare, prima adevărată suferinţă, aceea de a renunţa la modul lui propriu de a fi, "spiritual" agreabil (agréablement entraîné*). Dar, dacă acest om are curajul de a face saltul decisiv, experienţa fiinţei îi va aduce o fericire specială, pentru că el va descoperi nu numai nucleul lui autentic şi adevărata sa formă esenţială, ci şi modul just de a se deschide şi odată cu acesta: adevăratul contact cu tu-ul.

Din cartea  aflată în pregătire la Editura HERALD
Karlfried Graf Durckheim - Durchbruch zum Wesen