sâmbătă, 10 octombrie 2015

Atracţia pentru meditaţie ! (Jacques Castermane)

Centrul Dürckheim
Calea acţiunii… pentru o Inţelepciune exersată
Clipă de clipă
(scrisoare trimestrială de încurajare la o practică cotidiană)
Scrisoarea nr. 64 – octombrie 2015-10-10

Atracţia pentru meditaţie !
Jacques Castermane

Atracţia fenomenală pentru cuvântul meditaţie este cu siguranţă un eveniment pozitiv. La sfârşitul secolului trecut persoana care spunea că practică meditaţia era imediat suspectată că ar fi membră a unei secte. Astăzi, cuvântul meditaţie, departe de a fi tabu, este pe prima pagină a revistelor, face titlul jurnalului Tv de la orele 20, radiourile îi consacră numeroase emisiuni; cât priveşte editurile, ele nu pot decât să se felicite de o asemenea admiraţie. Dar o asemenea ambalare pentru meditaţie ne obligă se ne punem trei întrebări: ce este practicat, în ce scop şi de cine este învăţat(predat) acest exerciţiu.

A medita ! Concret, în ce constă aceasta?

La această întrebare André Comte-Sponville răspunde: „Este un exerciţiu indisociabil corporal şi spiritual.”[i] Iată ceva rareori spus.

Spiritual? Un cuvânt care desemnează universala devenire care ne poartă şi ne ia cu sine: a fi!
Corpul? Nu corpul disecat, fragmentat, analizat în laboratoare (corpul obiect), ci corpul viu (Leib) care respiră şi care, prin atitudinea noastră, gesturile noastre, exprimă în ce măsură viaţa noastră interioară este înfloritoare, amplă, voioasă, calmă sau agitată,  amară, posacă, deprimată.

În 1947, la întoarcerea din Japonia, K.G. Dürckheim (doctor în filozofie) îi propune omului occidental meditaţia deplinei atenţii.

„Când eram în Japonia mi-am dat seama imediat că meditaţia este arta de a cultiva plenitudinea interioară, liniştea interioară, calmul interior. În cursul acestei meditaţii fără obiect, atenţia este purtată spre stratul cel mai profund al fiinţei; acolo unde adevărata natură a unei fiinţe se realizează. Şi această împlinire se manifestă apoi direct pe plan uman printr-o altă manieră de a fi în lume.”


De mai bine de 25 de secole, meditaţia deplinei atenţii, a brăzdat pământul Orientului şi al Extremului Orient, într-un singur scop: „dezvoltarea fiinţei umane” care îşi are sursa în experienţa acelei părţi din el însuşi încă prea adesea ignorată, – propria sa esenţă -,  fiinţa sa esenţială. Dar astăzi, sub pretextul occidentalizării, al scientizării, al laicizării, este propusă o metodă pentru care cuvântul meditaţie nu îmi pare nici justificat, nici legitim. Astfel, când citesc promisiunile făcute de către promotorii „etatsunisation de la meditation” eu sunt neliniştit: „Practica meditaţiei garantează un plus de eficacitate şi un spor de performanţă… meditaţia vă permite să faceţi faţă exigenţelor impuse în mediul de muncă, să suportaţi stresul fără să cădeţi bolnavi… meditaţia vă permite să regăsiţi somnul atunci când sunteţi surmenaţi”.

A reduce „meditaţia” – exerciţiul fundamental în majoritatea şcolilor de înţelepciune – la asemenea scopuri pragmatice este un non-sens! Văzută sub acest unghi, „meditaţia” ar avea drept scop continuarea unui mod de a trăi inept, fără a mai suferi simptome care dezvăluie acea manieră absurdă de a trăi! Atitudine neinteligentă care nu va fi fără daune asupra sănătăţii.

Atunci, ce formă de meditaţie să alegem? Fiecăruia îi revine să decidă după ce şi-a pus cele trei întrebări: ce este practicat, în ce scop şi de către cine?


Meditaţia nu se măsoară după măsura eului
Dominique Durand

Dacă vi s-a întâmplat să lăsaţi deoparte practica meditativă pe timpul acestor luni de vară, nu petreceţi prea mult timp în a vă copleşi cu reproşuri. Reconsideraţi mai degrabă cu seriozitate aceste cuvinte ale lui Karlfried Graf Dürckheim : „Ştim că suntem pe cale când nu ne mai putem îndepărta de ea”. Într-adevăr, a căuta bune motive pentru că am meditat sau nu, înseamnă încă a vrea să justificăm această practică şi să o închidem în grilele de lectură definite de eu.

Meditaţia nu se justifică, ea este fără utilizare, ea se prezintă fără referinţă şi nu seamănă cu nici o altă activitate. Nu trebuie să ne spunem: „Este bine să practicăm”, „Ar trebui să practic”, sau „Ar fi trebuit să practic”. Aceste remarci nu fac decât să introducă între eu şi practică o relaţie de tocmeală. Nimeni nu poate defini meditaţia şi noi nu ne putem defini prin raport cu ea. În plus, practica nu se abordează cu paşi mici (un pas înainte, trei paşi înapoi), este un salt.

Pentru a răspunde exigenţei cuvintelor lui K.G. Dürckheim noi trebuie să demonstrăm o încredere absolută în acţiunea de a ne aşeza, cu spatele drept, total nemişcat. Imersiune fără reţinere într-o practică corporală sesizantă de simplicitate şi care rămâne neschimbată de la Buddha încoace. Experienţă lipsită de orice presupunere, căreia i vă abandonaţi în fiecare zi pentru că este mereu nouă. Ţinuta justă, prin ea însăşi, dezorganizează gândirea şi stereotipiile ei.

Când regretăm că nu am meditat suficient, noi supunem practica „supravegherii eului”. Dacă lăsăm să depindă asiduitatea noastră de o gratificaţie a eului, noi pierdem esenţa practicii.
Să abandonăm tocmelile şi vorbăriile inutile; să devenim pur şi simplu curioşi de aprofundarea modului nostru propriu de a experimenta. Această curiozitate devine atunci invitaţie la practică, sustrăgându-se astfel controlului eului existenţial.

Curiozitatea are ceva imediat, ea nu ne angajează pe termen lung, ea ne eliberează de acea idee a unei căutări infinite. Ea ne introduce în meditaţie cu acea privire trează, pe deplin atenţi la maniera în care suntem atinşi de ceea ce ni se întâmplă.

Nimeni nu este în măsură să incite pe cineva să persevereze în practică, nu există decât practica pentru a explica practica şi pentru a convinge să se practice.

Nu putem să ne „forţăm” să medităm şi totuşi trebuie să ne străduim, până la punctul în care basculăm în acea evidenţă corporală care este exerciţiul meditativ. Acolo începe calea, pentru că credinţa în zazen (despre care vorbeşte maestrul Hakuin) s-a hrănit îndeajuns dintr-o practică asiduă. Credinţa nu se poate lipsi de practică, tot aşa cum practica nu se poate lipsi de credinţă.

A neglija practica nu este o pierdere prin raport cu eul, pentru că ea este fără întrebuinţare pentru eu, ci prin raport cu adevărata noastră natură, cu ceea ce ne face să fim, o pierdere în ce priveşte actualizarea a ceea ce suntem în profunzimea noastră. Aceasta nu se evaluează în termeni de regrete, de culpabilitate.

CENTRE-DÜRCKHEIM


[i] André Comte-Sponville -  „Ce chose tendre que la vie”, Albin Michel 2015, pag 229 şi următoarele