Terapeutica pragmatică şi terapeutica iniţiatică

Sensul oricărei terapeutici este viaţa – viaţa omului, conservarea ei, restabilirea şi împlinirea ei deplină. Viaţa înseamnă două lucruri pentru om: viaţa fizică şi viaţa psihică, viaţa trăită în interior. Medicina modernă recunoaşte din ce în ce mai mult influenţa factorilor psihici asupra sănătăţii fizice. Orice terapeut – şi nu doar psihoterapeutul ci şi orice medic – trebuie să ia în considerare omul în totalitatea lui.

Totalitatea unei fiinţe umane este diferită de totalitatea unui lucru, a unui simplu corp care nu simte nimic. Omul este o fiinţă care are conştiinţă despre sine şi despre viaţa sa. Atunci când vorbim despre totalitatea lui, vrem să spunem că el poate fi un om complet întreg, că el se poate împlini în totalitate ca fiinţă dotată cu facultatea de a percepe.

Orice terapeutică are drept scop să vindece, altfel spus să-i permită omului să-şi recupereze totalitatea sau să dispună de ea pentru prima dat. Ea îşi propune de asemenea să-l elibereze pe om de suferinţă. În fapt există două feluri de suferinţă: aceea de a nu putea îndeplini cutare sau cutare funcţie din lume şi aceea de a nu putea găsi uniunea cu sine însuşi, adică de a nu putea fi pe deplin cel care este în realitate. în primul caz îi lipseşte ceva care i-ar permite să facă faţă exigenţelor lumii sau să răspundă corect incitaţiilor ei. Această lipsă reiese din ceea ce omul posedă, ştie sau poate să facă. În al doilea caz, dimpotrivă, această lipsă ţine de ceea ce omul este. Omul nu poate fi atunci cel care este realmente în profunzimea fiinţei lui esenţiale.

Or, după cum cel care suferă şi vrea să se vindece este un om care caută satisfacţia în lume sau cineva care ţinteşte realizarea fiinţei lui esenţiale, terapeutica are un alt scop şi metodele utilizate sunt diferite: celor două forme de suferinţă le răspund două forme de terapeutică. Există, pe de o parte, terapeutica pragmatică, care până în prezent a predominat fără a fi pusă în discuţie, şi, pe de altă parte, terapeutica iniţiatică care este în curs de dezvoltare. Adjectivul iniţiatic vine de la latinul initiare care vrea să spună: a deschide poarta care duce la ceea ce este secret. Ceea ce este secret este omul însuşi în esenţa sa, înfiinţa sa esenţială. Prin fiinţă esenţială înţelegem modul particular în care FIINŢA, componentă supranaturală a omului, este prezentă în fiecare individ şi ar vrea să se manifeste în lume în el şi prin el. A ajunge la manifestarea acestei prezenţe este dorinţa profundă, speranţa şi datoria fundamentală a omului. De îndeplinirea acestei datorii depinde în cele din urmă fericirea veritabilă şi vindecarea veritabilă.

Terapeutica pragmatică se preocupă în definitiv de „a şti să faci” – a şti să acţionezi, să te lupţi, să înţelegi, să dai formă, să lucrezi, să te adaptezi, să iubeşti etc. – pe scurt, de capacitate şi de eficacitate. Terapeutica iniţiatică se adresează omului considerat independent de capacităţile lui de randament şi de eficacitate în lume, omului dornic să realizeze împlinirea fiinţei lui; ea vizează transparenţa şi maturitatea.

Cele două forme de suferinţă corespund celor două datorii fundamentale ale omului. Una constă în a înfrunta lumea într-un mod care este just, a se adapta acolo şi a şti să se impună în ea, a o stăpâni şi a o modela ca pe un obiect şi ca pe o comunitate. Cealaltă datorie ne cere să urmăm calea interioară care duce la fiinţa noastră esenţială şi să ne maturizăm lăuntric înaintând pe calea iniţiatică a sufletului pentru a ne realiza adevăratul sine. Numai cu condiţia de a fi conştienţi de aceste două datorii cât şi de tot ceea ce presupun ele şi de a îndeplini exigenţele implicate de una sau de alta poate omul să fie un om întreg.

Totalitatea omului capabil să fie om cere integrarea celor doi poli constituiţi din aceste datorii care, la prima vedere, par contradictorii. Unul pare de fapt să-l excludă pe celălalt. Astfel, occidentalul a neglijat în mare măsură sufletul în beneficiul lumii şi orientalul a neglijat lumea în beneficiul sufletului. Însă descoperim, în final, că cele două datorii fac trimitere una la cealaltă. Nu există pe lume operă durabilă şi providenţială care să nu fi fost realizată de către un om pregătit şi purtat de o anumită maturitate. Şi, în final, numai cel care este capabil să-şi afle locul în lume este în măsură să se găsească pe sine.

Occidentul este astăzi pe cale să redescopere sufletul, nu ca pe un obiect de credinţă pioasă, ci ca pe o realitate de luat în serios, ca realitatea lui interioară. Rezultă din această redescoperire că eforturilor pentru ameliorarea eficacităţii în lume li se asociază un travaliu de cercetare şi de dezvoltare a omului interior. De aici vine şi apelul resimţit astăzi pentru meditaţie şi practici meditative.

...

.... 

Traducere din cartea
K.G. Dürckheim – Ubung des Leibes auf dem inneren Weg, Verlag Martin Lurz GmbH, pp. 40-52 . M-am folosit de traducerea în franceză a cărţii. 

O cărticică de vreo 80 de pagini cu nişte poze relevante, foarte utilă. 

În căutare de editură dornică să publice traducerea în româneşte...