K.G. Dürckheim - Strigătul după maestru - fragment

Traducere din volumul K.G. Dürckheim - Der Ruf nach dem Meister

3. Cele trei nevoi fundamentale ale omului

Când spunem că omul este mereu în universul său, ca subiect personal, centrul în jurul căruia gravitează totul, nu am spus încă ce înseamnă aceasta, adică: un om, centru al propriului său univers, se situează în altă parte decât în propriul său centru. Pentru a putea răspunde la întrebarea: „Când este aşadar un om în centrul său?” trebuie mai întâi să discernem nevoile fundamentale a căror realizare este pivotul unei existenţe umane.

Oricare ar fi interesele, de ansamblu sau de detaliu, care condiţionează viaţa umană – existenţele sunt de o diversitate infinită – ele sunt întotdeauna axate în jurul a trei nevoi fundamentale. A lua cunoştinţă de aceasta face parte din începutul CĂII.

Prima nevoie a omului este aceea de a trăi, pur şi simplu, de a subzista zi de zi. De cum această dorinţă este pusă în discuţie, când un pericol de moarte, sau doar o limitare sau o insecuritate a vieţii apar în existenţa sa, întreg domeniul lui de semnificaţie este umbrit. Viaţa întreagă se află atunci sub semnul neliniştii, al temerii, al angoasei sau chiar al spaimei. Omul începe să tremure şi îşi pierde mai mult sau mai puţin aplombul. Când această primă nevoie fundamentală este îndeplinită, când viaţa şi supravieţuirea sunt asigurate - deci nu există nelinişte sub acest aspect – şi când este în afara pericolului, omul îşi regăseşte aplombul, se restabileşte şi îşi regăseşte centrul. Dar care este deci acest „centru”? Când nimic nu îl tulbură, el se simte bine în centrul său. Dar este el, oare, acolo unde se simte în centrul său, cu adevărat în centrul său?

A doua nevoie fundamentală a omului nu mai este aceea de a trăi sau a supravieţui pur şi simplu, ci mai trebuie şi ca viaţa să aibă un sens. Acesta pare să fie cazul atunci când ea răspunde în mod vizibil propriei sale legi şi permite organizarea unei vieţi valabile şi armonioase. Orice existenţă personală gravitează în jurul unei structuri care are o semnificaţie, în jurul ordinii, a dreptăţii şi a unei împliniri posibile. Ea este o căutare de echilibru şi de armonie, în odihnă ca şi în mişcare, în muncă şi în răgaz, în ceea ce priveşte propria persoană şi „forma” ei, cât şi poziţia şi rolul acesteia în lume. Când toate acestea par asigurate, omul îşi simte viaţa echilibrată. Dacă această situaţie îi este refuzată, viaţa îşi pierde sensul. Ea devine discordantă, goală, plictisitoare, exasperantă, absurdă şi duce în cele din urmă la disperare. De fiecare dată când ordinea este perturbată sau când intervine o îndoială asupra sensului vieţii, întreg edificiul de semnificaţii al acestei vieţi începe să se clatine. Lumea se fisurează, ameninţă să se prăbuşească. Viaţa pare atunci privată de centrul care menţine ansamblul construcţiei sale.

A treia nevoie fundamentală a omului îl îndreaptă spre o comunitate. El este făcut pentru dialog. El are nevoie de un „tu”. Nu poate trăi într-o solitudine totală. Şi chiar şi când a devenit adult, când maturitatea a făcut din el un individ separat de colectivitate şi de comunitatea originară, el caută totuşi să-şi refacă legăturile. El are nevoie de afecţiune, de protecţie, are nevoie să se simtă adăpostit în interiorul unui tot care îl include. Cât timp este privat de aceasta, el nu este pe deplin el însuşi. Conştient sau în secret, el se străduieşte spre împlinirea acestei nevoi fundamentale, în lipsa căreia viaţa sa nu are centru.

Ansamblul acestor trei nevoi fundamentale, care îl ţin pe om „cu sufletul la gură” de-a lungul vieţii, reprezintă aşadar centrul viu care îl mişcă. Ele sunt rădăcinile vii, forţele pulsionale şi, de asemenea, principiul regulator al acţiunilor şi al omisiunilor sale. În măsura în care aceste trei nevoi sunt îndeplinite, el se simte echilibrat, mai mult sau mai puţin el însuşi, adică în centrul său. Viaţa sa îi pare justă, normală. Orice pericol în ce priveşte satisfacerea uneia din aceste trei dorinţe îl înspăimântă şi îi ameninţă controlul. Totuşi, dacă aceste trei exigenţe fundamentale sunt centrale în sensul că, în mod conştient sau inconştient, existenţa umană este axată pe ele, chiar dacă ele sunt satisfăcute şi omul se simte eventual în centrul său, aceasta încă nu înseamnă că el este cu adevărat acolo.

K.G. Dürckheim - Der Ruf nach dem Meister, pp. 132-136

Literal s-ar traduce Strigătul după maestru.

Titlul în româneşte ar putea fi şi În căutarea maestrului sau Maestrul interior.

Cartea a apărut sub titlul Chemarea maestrului spiritual la Editura HERALD în decembrie 2019. 

Traducerea în româneşte îmi aparţine, V.J.