Meditaţie ancestrală sau meditaţie modernă?
„În lucrări recente citesc că meditaţia (care este propusă la Centrul Dürckheim) este <meditaţia ancestrală>, căreia ar fi bine poate să i se prefere o <meditaţie modernă>. Modernă, pentru că s-ar sprijini pe cercetări şi lucrări ştiinţifice în domeniul ştiinţelor creierului! Modernă, pentru că poate fi verificată prin măsuri cantitative (electroencefalogramă, scanner, IRM, analize biochimice, etc). (…)
Este limpede că astăzi principiul cantitativ nu încetează să joace un rol din ce în ce mai important în domeniul ştiinţelor umane, al medicinii experimentale şi al ştiinţelor cognitive. Cu toate acestea ne putem întreba dacă datele cantitative sunt în măsură să reveleze ceea ce priveşte la propriu persoana individuală, trăirea ei intimă.
Pentru ceea ce ţine de domeniul vieţii interioare al fiinţei umane contează, mult mai mult decât cifrele şi graficele, simţirea care rămâne funcţia martor a percepţiei. Contează experienţele calitative. După o jumătate de oră de meditaţie, două aspecte se impun: Ce simt? Şi cum mă simt?
D.T. Suzuki, un erudit şi autor a multor cărţi despre Zen, care l-a introdus pe Graf Dürckheim în cercul diferiţilor maeştri Zen după sosirea sa în Japonia (1937), îi spunea că „Studiul ştiinţific al meditaţiei este absurd!”
Pentru ce? „Pentru că Zenul abordează realul de o manieră pre-raţională”. Această abordare, care nu urmează căile raţiunii şi abandonează regulile logicii este desemnată prin termenul: meditaţie.
Meditaţia, mod de cunoaştere de sine, a adevăratului sine, a adevăratei naturi, a naturii esenţiale este exerciţiul în cursul căruia persoana care meditează este invitată să vadă viaţa prin intermediul propriei trăiri subiective în momentul prezent. „Fără ca vreun bisturiu să o atingă”, spune D-T. Suzuki. Acel bisturiu care operează fragmentarea „întregului corp viu care suntem noi în unitatea lui” şi care, apoi, analizează, conceptualizează şi închide într-un cadru obiectiv elementele descompuse. A medita? Înseamnă a face experienţa că TOTUL – adică „Eu sunt”- este altceva decât suma elementelor care îl compun. A înţelege, a trăi aceasta – adaugă D. T. Suzuki – înseamnă a vindeca nevroze, psihoze şi alte tulburări analoge.
Dominique Durand – A practica zazenul : curajul de a trăi
Zazenul demantelează eul, pentru că este punerea într-o situaţie neobişnuită care ne presează să ne găsim propriile resurse în chiar mijlocul neobişnuitului: a nu interveni asupra unui fapt, a primi în loc de a lua, a se mira în loc de a judeca, a cunoaşte fiecare situaţie în mod activ în loc de a opune sau de a ignora şi de a gusta în fiecare din schimbările ei o punere în relaţie imediată cu corpul trăit, pentru că nu mai este nimic de prevenit, de anticipat, de proiectat.
Corpul, debarasat de orice forţă inutilă, corpul care nu mai este încordat spre o dorinţă alta decât cea a ceea ce se prezintă, mobilizează astfel toată atenţia. Se efectuează atunci această întoarcere în sine, acest moment de intimitate cu actul pur de a fi acolo, care ne umple.
Tocmai din această plenitudine ne vine curajul de a suporta momentul prezent în ceea ce are el ca dureros, insuportabil, exasperant, anihilant. Încărcat cu această plenitudine, eul îşi poate asuma riscul de a se expune tuturor vânturilor, îşi poate asuma riscul de a trăi: a ieşi din principiul de precauţie care devine din ce în ce mai pregnant în societatea noastră şi care tinde să nle lase să credem că el previne de toate pericolele.
A risca înseamnă a fi expus unui posibil pericol; a practica zazen este un pericol posibil pentru eu, pericol pe care Dürckheim l-a subliniat de altfel: „Zazen este periculos pentru ego”. Într-adevăr cât este de dificil pentru eu să se aşeze fiind privat de orice posibilitate de intervenţie asupra trecutului, prezentului şi viitorului, şi, exact în acelaşi timp, de o manieră paradoxală, să te simţi devenind puternic de această vulnerabilitate asumată, pentru că experienţa corpului trăit, eliberat de orice tensiuni de evitare, ne readuce la nuditatea inefabilului, în mod calm, ne ancorează într-o atitudine dezgolită, umilă şi simplă. Această experienţă este cea a unei întoarceri la ordinea originară.
Cum să asumăm suferinţele, altfel decât lăsându-ne să alunecăm în calmul corpului?
În măsura în care suntem corp care percepe calmul, suntem tot mai puţin identificaţi cu singularitatea noastră plămădită din angoasă. Calmul se instalează în uitarea de sine, el are ceva complet anonim şi universal, în timp ce simpla stare de bine este cu totul personală.
A îndrăzni să te încredinţezi calmului corpului înseamnă a ieşi din nevroza de evitare, care ne închide în experienţele trecute, în teama de viitor, împiedicându-ne în acelaşi timp să luăm în piept viaţa, pur şi simplu viaţa, înseamnă a permite ca corpul să ne ofere ceea ce eul nu poate realiza: absenţa de frică, absenţa de suferinţă.
A ne aşeza în fiecare zi înseamnă a regăsi încrederea în acest calm.
Între regret şi speranţă, între renunţare şi aşteptări, există acest moment de viaţă de sesizat, viaţa fără teama de a trăi.
