Pentru a reveni la iubire: iubirea vrea să spună că cei doi devin una. Este întotdeauna reconcilierea celor doi poli. Dar numai în măsura în care această relaţie este profundă, această uniune are ca sens ca fiecare din cei doi să iasă din uniune fiind un pic mai mult el însuşi şi să câştige în profunzime în Eul său esenţial. Dar dacă cei doi sunt „alipiţi”, atunci s-a terminat cu posibilitatea de dezvoltare. Trebuie întotdeauna ca prin uniune să regăsim un Eu mai profund. Eul se integrează cu celălalt, în această uniune justă care produce, ca să spunem aşa, o nouă personalitate. Graţie iubirii, fiinţa devine tot mai mult ea însăşi. Dar cunoaştem cupluri care sunt atât de „alipiţi” unul de celălalt, încât dezvoltarea lor, ca persoană, este în pericol. Iubirea trebuie să dea şansa fiecăruia să devină tot mai mult el însuşi. Într-un cuplu veritabil, celălalt contează, trebuie avut aceasta în vedere.
Dar într-o zi apare copilul, este un nou pol de atenţie…
Întâi de toate, mama, după ce dă naştere unui copil, are multe de făcut cu el timp de mai mulţi ani. Copilul este cel care contează. Rolul de mamă trece pe primul plan. Dar multe femei, aflându-se pe o cale spirituală, se tem că, odată cu copilul, viaţa lor spirituală s-a oprit. Din contră, bebeluşul aduce o nouă modalitate de a experimenta Fiinţa. Bebeluşul trebuie luat în serios, pentru că el încă participă la Fiinţă. Îmi amintesc cum într-o zi una din elevele mele mi-a adus bebeluşul ei de trei săptămâni şi l-a pus în braţele mele. Ei bine, a fost un moment de o mare experienţă. Aveam impresia că am în braţele mele universul întreg, că sunt unit cu Fiinţa universală. Observarea cu atenţie a unui nou născut, mai ales în primul an, şi mai ales pentru „cel care are ochi”, poate să-i aducă respectivei persoane experienţe ale Fiinţei, poate să o facă să regăsească un contact cu Fiinţa pe care a pierdut-o din vedere. Copilul în mod natural aduce mult de lucru şi îi împinge pe părinţi pe un plan material. Se crede că multe lucruri spirituale par să-şi piardă din valoarea lor. Dar nu este adevărat.
Evocând acest contact al unui nou-născut cu Fiinţa, ce se poate crede despre avort?
Referitor la avort, putem avea atitudini diferite. În viziunea Bisericii, este o crimă contra naturii. Pentru multe femei şi bărbaţi este o problemă de conştiinţă. Multe femei care au făcut avort mi-au vorbit despre aceasta. Pentru toate a fost o experienţă groaznică. Trebuie deci să distingem atitudinile generale, ca cea pe care o ia Biserica, şi deciziile individuale. Există situaţii în care venirea unui copil pe pământ ar pune probleme inumane.
Îmi amintesc de visul pe care mi l-a povestit o femeie, în care ea vedea pe cineva care, în depărtare, săpa pământul cu o lopată. A doua zi, visează încă o dată acelaşi lucru. Şi a doua zi din nou. Şi iată că într-o zi iese din pământ un embrion. Atunci, femeia şi-a amintit că, cu douăzeci de ani în urmă, a făcut un avort şi, în tot acest timp, acest fapt a apăsat asupra conştiinţei sale, şi iată că această situaţie reiese în vise. Pentru femeie avortul este ceva ce nu poate fi uitat.
Copilul, crescând, se rupe din relaţia originară cu Fiinţa…
Şi la 18 ani, copiii părăsesc casa. Atunci vine ziua când femeia - care la început a fost o tânără fată, soţie, mamă -, acum că copiii au plecat – poate spune: „Eu pot fi Louise sau Francoise… Pot fi eu însămi.” Ea poate începe o nouă viaţă. Atunci, femeia de 45-50 de ani poate începe o viaţă personală, pe care nu a putut-o trăi înainte. Dar este un moment foarte important pentru ea să ştie să se separe de viaţa pe care a trăit-o până atunci şi să înceteze să joace rolul pe care l-a jucat. Există mame care nu pot înceta niciodată să joace rolul de mamă. În timp ce alte femei spun: „Eu vreau să trăiesc ceea ce sunt în fond.” Ea poate să înceapă o nouă viaţă. Tocmai această parte a vieţii conţine cea mai mare şansă.
Şi pentru bărbat?
Astăzi, în psihologie, se pune şi problema bărbaţilor de 40 de ani: depresia bărbaţilor de 40 de ani…
Despre ce este vorba? Este bărbatul care a reuşit. În general, bărbatul de la 20 de ani are o anumită idee despre ce urmează să facă. El speră ca într-o bună zi să câştige bani pentru a-şi asigura existenţa, să aibă o familie. Şi, la 40 de ani, el ajunge tatăl unei familii de doi sau trei copii, cu un venit asigurat. Are ceea ce îi trebuie. Biftecul lui. A reuşit… Şi apoi ce? „Acum, ce urmează? Încotro? Am tot ceea ce îmi trebuie, dar ce mai urmează?” Şi, astfel, el cade într-o groapă pentru că nu are un răspuns. El poate să-şi spună: „Pot merge şi mai departe.” Să aibă un loc mai bun în serviciul său. Dar în fond el se simte „ajuns” în momentul în care are tot ceea ce îi trebuie pentru a-şi trăi viaţa existenţială.
El cade într-o groapă, pentru că rămâne în el, neştiută, o nostalgie mai profundă. Pentru cel care nu este numai bunul mic burghez, ci are şi o altă vână în el, se deschide deodată un abis.
Ce se petrece în acel moment?
Este momentul în care bărbatul îşi poate spune: „Am făcut multe lucruri, am avut succes în dreapta, în stânga. Am tot ceea ce îmi trebuie. Dar oare nu am pierdut ceva din mine însumi?”
Nu cu mult timp în urmă, îl primesc pe patronul unei mari întreprinderi. El îmi spune: „În ce mă priveşte, am bani, am o familie magnifică. Am în fond tot ceea ce îmi trebuie. Am şi o sănătate „de cal”. Dar sunt nefericit. Oare ce să fie?” Şi, la capătul a trei săptămâni pe care le-a petrecut la Rütte, îl întreb: „Aşadar, ce aţi găsit?- Am găsit că m-am ocupat de toată lumea, mai puţin de mine.” Ceea ce a pierdut el era faptul de a se lua pe sine în serios în profunzimea sa. Situaţie tipică. Oamenii care sunt instalaţi în existenţă cred că totul este acolo.
Poate că încă puţină iubire sau nişte lucruri frumoase: de văzut muzee, de citit o carte frumoasă. Dar acestea sunt pur şi simplu o mică decoraţie a unei vieţi banale. Nu este suficient să ne plimbăm duminica într-un muzeu sau să mergem din când în când la un spectacol. Este vorba de a găsi ceva de care să ne ocupăm noi înşine într-o căutare care să deschidă spiritul unui plan mai profund care suntem noi înşine.
În cele din urmă, revenim mereu la întrebarea: „În ce măsură, ceea ce facem şi ceea ce căutăm în viaţa noastră existenţială este o barieră care ne separă de Fiinţa noastră esenţială?”
La acest stadiu trebuie luate în serios experienţele pe care le-am putut avea în copilărie, aceste momente privilegiate în care transcendenţa interioară ne atinge. Realismul transcendental despre care vorbeam nu se află în stăpânirea vieţii exterioare. Trebuie să înţelegem că viaţa interioară a fiinţei umane este mai puternică decât ceea ce i se poate întâmpla în viaţa sa exterioară.
Dar la 40 de ani nu este târziu pentru a ne da seama de toate acestea?
De bună seamă. În fond, adolescentul este cel care le resimte în general. Astăzi, bineînţeles, mulţi tineri sunt dărâmaţi dar unii se trezesc faţă de profunzime. Fiecare vârstă are realitatea ei şi problemele ei. Adultul este diferit faţă de copil, dar este mereu aceeaşi fiinţă.
Înainte ca copilul să facă „păcatul originar”, înspre 2 ani, el este încă reunit cu Realitatea transcendentală. V-am povestit acea experienţă în care unul dintre prietenii mei mi-au adus copilaşul lor de trei săptămâni şi mi l-au pus în braţele mele şi în care m-am simţit brusc reunit cu o realitate pentru care cuvântul realitate este aproape imposibil de utilizat, cu un imens necunoscut. M-am simţit eclipsat în faţa acestui „dar”. Mă întrebam: „Ce am eu aici? Am în mâini ceva ce nu poate fi avut în mâini.” A fost pentru mine o experienţă a Fiinţei.
Nu este aceasta fascinaţie?
Termenul de fascinaţie este prea sărac. Trebuie să ai spiritul deschis pentru a simţi astfel. Această deschidere durează mai mult sau mai puţin până în momentul în care copilul descoperă obiectele. El spune într-o bună zi: „Aceasta, este aceasta. Este un măr, o pară, o furculiţă.” Şi la un moment dat spune: „Eu sunt eu.” La acel moment se destramă legătura dintre om şi Fiinţa transcendentă. Este momentul în care unitatea devine o dualitate. Este ceea ce semnifică păcatul lui Adam şi Eva şi iată pentru ce putem vorbi despre „păcatul etern”. Nu este o istorie care s-a petrecut în Paradis, ci un mit care simbolizează un eveniment din orice viaţă umană, care se află la baza situaţiei noastre existenţiale: ruptura, şi prin opoziţie uniunea, dintre noi şi Fiinţă. Dar nu este o ruptură totală. Căci rămânem mereu cetăţeni ai acestei patrii, dar suntem în exil. Toată viaţa noastră suntem rechemaţi, dar nu auzim până în momentul în care suflul vieţii începe să slăbească.
Viaţa va fi deci cea a unui exilat care caută să se întoarcă în patria sa?
El nu se va întoarce în patria sa, decât dacă aude într-o bună zi „mica voce” şi începe să sufere din cauza separaţiei de Fiinţa sa. Dar majoritatea oamenilor sunt surzi la această chemare sau mai degrabă rechemare a Esenţei lor. Totuşi, este o caracteristică a timpului nostru: din ce în ce mai mulţi tineri aud vocea Fiinţei lor esenţiale.
