Anne Laure Gannac este jurnalistă, manager la revista Psychologies.
Autoare a:Asigură cronica culturală de la PLAY RTS (Radio Television Elveția).
Mère-fils, l’impossible séparation şi
Divorce, les enfants parlent aux parents (ed. Anne Carrière)
La birou, şeful meu mă numeşte Lucky Luke şi nu este din cauza perechilor de cizme sau a centurilor mele mari. Am încercat întotdeauna să scot sabia din teacă mai repede decât umbra mea, nu mă pot abţine, m-am născut grăbită. Când eram copil, îmi doream să fiu adult. Ca toţi copiii, desigur. Dar ceva mai mult, fără îndoială. La 2 ani, mă trezeam devreme pentru a-mi pregăti singură micul dejun, se povesteşte în familie: „Întotdeauna totul făcut mai repede, mai devreme decât toată lumea”. Cine ar prefera să i se spună că a făcut întotdeauna totul mai încet, mai târziu decât ceilalţi?
Viteza vorbeşte despre precocitate, autonomie, apoi eficienţă, rentabilitate ... Îi uşurează pe părinţi, îi satisface pe angajatori, aranjează prieteni care nu trebuie să aştepte niciodată la întâlniri. Aşadar, nu fără o anumită doză de mândrie, recunosc că sunt de tipul rapid. Pentru mine, a fi mai devreme este la timp şi a fi la timp înseamnă deja a fi în întârziere.
„Aveţi vreo idee despre întârzierea pe care încercaţi să o prindeţi din urmă?m-a întrebat într-o zi un psihanalist. Cuvântul „întârziere” nu-mi evocă nimic altceva decât iepurele din Alice în Țara Minunilor. Întotdeauna grăbit. Evident, el are o întâlnire la regină: acest lucru te pune mai mult decât pe un iepure în stare de urgenţă. În ceea ce priveşte acest verb, „să prind din urmă” ... nu există decât un decalaj pe care îmi este imposibil să-l repar: cei opt ani care mă separă de sora mea mai mare şi admirată ... Unul din acele momente magice ale analizei în care, dintr-o dată, tavanul crapă şi dezvăluie o evidentă. Vin, de asemenea, pe tapiseria din cabinetul său, anxietatea mea la gândul de „a rata ceva”, senzaţia insuportabilă de a rămâne la experienţele mele, de a vedea lumea înaintând în timp ce eu stagnez, de a „prinde rădăcină”, conştientă că există acolo multe angoase de liniştit.
1. Nu vreau să renunţ la nimic
Dar nu am altceva de făcut decât asta. Întinsă pe această canapea timp de patruzeci şi cinci de minute, în plină zi, nu aceasta este poziţia pe care o prefer. În copilărie, mi-am văzut părinţii permanent în picioare sau la masă. Ei înşişi nu şi-au văzut părinţii trăind altfel decât în plină acţiune. „Întotdeauna este ceva de făcut”, repeta bunica şi „Nu hoinăresc decât cei buni de nimic”. Înzestrată cu această moştenire, mă aflu în efervescenţă la Paris, acest „refugiu pentru infirmii timpului prezent”[1], şi în această epocă, care a făcut din urgenţă un mod de viaţă.
Într-o societate care confundă viteza cu precipitarea, cei mai lenţi şi cei mai puţin reactivi sunt suspectaţi că ar încetini mersul progresului. „În spatele mitului urgenţei, există garanţia depăşirii, a limitei extreme, a excelenţei, a performanţei şi, ca să spunem aşa, a eroismului” , remarcă sociologul şi psihologul Nicole Aubert. Aşa că accelerez, bucuros chiar. Un sentiment de putere mă îmbrăţişează: îmi ţin timpul de frâie, îl îmblânzesc şi îl controlez. Pentru puţin, aş putea să-l comprim, să-l strivesc… să-l ucid.
Pierre Niox, „omul grăbit” al scriitorului Paul Morand, se plângea că nu poate face decât
un singur lucru odată, „ceea ce ne întârzie atât de mult”[2]. Era în anii 1940. Eu am
telefonul mobil, computerul, mesageria ... tehnologie pusă în slujba fantasmelor mele de demultiplicare. Iată-mă în pielea unui fel de Vishnu spaţio-temporal, capabil să îndeplinească sarcini multiple în instantaneitate, sau aproape, din dorinţele mele. Să pot face totul, să nu renunţ la nimic, să mă bucur la maxim: nu am nicio îndoială că fantasmele mele de atotputernicie stau la baza vârfurilor mele de acceleraţie. „Merg repede, foarte repede / Sunt o cometă umană universală / Traversez timpul”, cânta, acum cincisprezece ani, împreună cu cu Noir Désir, o generaţie (a mea!) insolentă de aspiraţii. AcestHomme pressé [3](Om grăbit)a devenit imnul individului modern în toată pretenţia sa de a profita de existenţă la puterea a mia. Totuşi, cum poţi profita de ceva,orice ar fi, în acest ritm?
2. Experimentez pacea
„Dacă nu găsiţi calmul aici şi acum, îl veţi găsi unde şi îl veţi găsi când?” Fraza are asupra mea efectul unui electroşoc. Stând aşezată cu picioarele încrucişate pe un zafu, o pernă de meditaţie, cu faţa la un perete alb, precum cei douăzeci şi ceva de oameni care au venit să participe la această sesiune (sesshin[4]), tocmai am încasat o lovitură în abdomen. Cunosc acest citat din Maestrul Dogen, călugăr budist japonez. Dar aici, în liniştea dojo-ului şi rostită ca o blândă evidenţă de Jacques Castermane, maestru Zen, îmi aduce lacrimi în ochi. Această noţiune de calm, dintr-odată ... Da, aceasta este, într-adevăr, ceea ce încerc să obţin în urgenţă. Calm. Această stare atât de sperată, aşteptată, amânată la nesfârşit pentru „după”: „odată ce acest dosar este completat”, „odată ce copiii s-au dus la culcare”, „odată ajunşi la sfârşit de săptămână” ... Fraza lui Dogen mă mişcă prin brutalitatea cu care îmi dezvăluie pe ce drum greşit sunt: nu este nimic special de făcut pentru a găsi calmul. Nimic. „Viaţa ” , continuă Jacques Castermane, „nu începe după spălatul veselei sau după măturat: savurează fiecare clipă pe care o trăieşti.”
Și această savoare necesită inevitabil lentoare. A încetini înseamnă a simţi. Trăieşte prezentul în toată capacitatea sa de a ne umple de calm. „Zazen[5] înseamnă o ruptură. Ruptură de cotidianul nostru, de obişnuinţele noastre. Este, de fapt, o oportunitate de a ne privi fiind. Și de a constata că, cel mai adesea, noi nu acţionăm, noi reacţionăm: reacţii mentale, emoţionale, fizice ... Zazen este calea acţiunii”. Acţiune: acest cuvânt pe care îl fac să rimeze de obicei cu precipitare şi înmulţirea experienţelor se rezumă aici la ceea ce corpul meu experimentează în imobilitate. Mi s-ar părea o nebunie, dacă nu aş fi simţit-o prin respiraţia mea şi printr-o uşoară balansare pe care o provoacă în mod natural. Gândurile mă asaltează, dorinţa de a mă mişca, furnicăturile din picioare ... „Ego-ului nu îi place această ruptură de funcţionarea lui obişnuită. Aşa că intervine: gândurile,din nou, se cuibăresc în noi, inutile. Pentru a opri fluxul lor, trebuie să redobândim atenţia asupra respiraţiei”. Și, neîncetat, „să reluăm totul de la zero”. Expresia mă linişteşte: îmi aminteşte că este întotdeauna posibil să revin la calm.
Între două sesiuni de câte douăzeci şi cinci de minute de zazen, cinci minute de kin-hin: experienţa este aceeaşi, dar este experimentată în picioare, mergând lent. Foarte lent. Într-o lentoare, pe care nu o mai măsor, încerc să mă las purtată de balansul de pe un picior pe altul, uşor, simt că fiecare picior funcţionează intens, şolduri, fese ... Alergătoare de cursă lungă, învăţ să merg.
„Zazen s-a terminat, exerciţiul continuă”, invită pe Jacques Castermane. În exteriorul dojo-ului, pregătind masa, aşezând masa, măturând curtea, încerc să rămân în această conştienţă deplină, atenţie precisă la fiecare acţiune - care, de fapt, este lentoare. În mod surprinzător, nu necesită niciun efort: nu am senzaţia că m-aş forţa să încetinesc, ci că aş urma un ritm intern care cade bine. Ritmul meu. Mă simt bine.
După patru zile la Centre Dürckheim, nu mai sunt eu. Sau, mai degrabă, simt că sunt eu mai mult ca niciodată. De a fi repusă la loc, de a merge cu adevărat, de a respira cu adevărat. Ceva ca o întoarcere la esenţial care face ca orice nouă fugă înainte să fie de neconceput. Exist, sunt conştientă de aceasta, această acţiune din mine îmi este suficientă pentru a nu simţi nevoia de a acumula zece (acţiuni) în acelaşi timp. Dar, ceea ce pot aici, în atmosfera liniştită şi binevoitoare a centrului, voi putea, oare, să o fac şi acasă, la Paris, în viaţa mea ritmată de imperative, termene şi agitaţiile mulţimii stresate? Mă îndoiesc serios de asta.
3. Mă întorc la realitate
Și am dreptate. La întoarcerea în viaţa mea de zi cu zi, mă simt ca o broască ţestoasă într-o lume de iepuri. Nu prea lentă, ci prea liniştită. Totuşi, la fel ca ţestoasa din fabulă, continui în ritmul meu, în toată chietudinea. Şi trebuie să constat că ajung la timp, îmi termin munca la timp, fac ceea ce am de făcut: La Fontaine avea dreptate. Altfel, nu este suficient să pleci la timp pentru a fi în pas cu ritmul tău într-o lume accelerată: trebuie să accepţi să alegi. Să renunţi. La locul de muncă, să ştii să delegi şi să procrastinezi (amâni): nu pentru că un dosar nu este procesat la minut îmi va exploda în faţă ... În viaţa privată, a ieşi mai puţin şi a te aşeza mai mult. O muncă de revizuire a priorităţilor se impune, o selecţie de dorinţe devine indispensabilă. A sosit momentul renunţărilor necesare[6]. Toate acestea le ştiam în fond, le ştiam necesitatea. Dar, datorită acestei „căi a acţiunii”, de acum înainte o simt. Nu mai trece prin cap, ci prin corp, şi nuanţa este radicală. Printr-o întoarcere la simţire şi la respiraţie, toate aceste alegeri, spre marea mea surpriză, se fac aproape de la sine.
Adesea, tentaţia „tot mai mult” mă readuce înapoi. Cadenţa mea se accelerează pentru a ţine pasul cu cele ale altora şi, în curând, pentru a încerca să le depăşesc. Diferenţa este că acum îmi dau seama de situaţie. Și ştiu că nu depinde decât de mine să-mi găsesc ritmul. Să încetinesc. Să fac bine acest pas. Apoi acest pas. Să reiau totul de le zero. Să nu mă grăbesc să gătesc pentru a trece repede la masă, pentru a merge la culcare devreme ... Nu: iubiţi să pregătiţi masa, trăiţi fiecare gest, bucuraţi-vă. Lentoarea este senzuală, reaminteşte Milan Kundera[7]. În drum spre şcoală, nu mai spun fiicei mele: „Repede, grăbeşte-te, vom întârzia”. Nu, trăiesc acest moment alături de ea. Plec mai devreme pentru a putea uita de timp.
Și recitesc Montaigne: „Când dansez, dansez; când dorm, dorm; şi chiar şi când merg singur într-o livadă frumoasă, dacă gândurile mele au vorbit despre întâmplări străine o parte din timp, într-o altă parte le readuc înapoi la plimbare, la livadă, la dulceaţa acestei singurătăţi şi la mine.[8]» Și la noi. La ceea ce există. Senzaţia de urgenţă cedează foarte natural locul plăcerii.
Originalul în franceză aici: http://www.centre-durckheim.com/v2/ArticleALGannac.b.pdfDar acestei voluptăţi i se substituie foarte adesea plăcerea urgenţei. Încep să mă gândesc că sunt prea multe de citit, de văzut, de auzit, de învăţat pentru a ne permite lentoarea. Din nou, mă îndoiesc: Să încetinesc ? De ce să fac asta ? „Puneţi-vă întrebarea”, sugerează Jacques Castermane, „ Sunt eu născut pentru a merge repede? Pentru a mă ridica repede, a face duş repede, a lua prânzul repede, a pleca repede la muncă? Și pentru ce în cele din urmă? Pentru a ajunge repede la cimitir?”. De tine depinde. "
Traducerea în româneşte îmi aparţine, V.J.
[4] Retragere de meditaţie intensivă, urmată, în acest caz, la Centre Dürckheim, Mirmande (Drôme), dirijată de maestrul zen Jacques Castermane[5] Postura meditaţiei aşezate din tradiţia zen.[6] După formula lui Judith Viorst, autoare a Renoncements necessaires (Pocket, „Evolution”, 2003)[7] Milan Kundera, autor în special a cărţii La Lenteur (Gallimard, „Folio”, 1997)
