Karlfried Graf Durckheim: Joël PAUL - Faceți totul puțin mai lent (newsletter)

Înflorirea (împlinirea) ființei umane poate fi găsită atunci in activitățile cele mai banale, iar eliberarea deprinderii de a fi (savoir-etre) se descoperă chiar in inima constrângerii existențiale; aceasta este calea Zen.

CENTRUL DURCKHEIM
O cale pas cu pas
Încurajare pentru o practică zilnică
Scrisoarea N°10 - Noiembrie 2024
Faceți totul puțin mai lent

În scrisoarea sa din octombrie, Jacques ne invită să nu despărțim în viața de zi cu zi „acțiunea,
legată de intențiile ființei, și activitatea, orientată către un scop extern” sau chiar
„infezabilul și acțiunea”. Pentru a nu te lăsa purtat de activismul zilnic, un indiciu este prețios în Zen: fă totul puțin mai încet.
Indicație dată de KG Dürckheim lui Jacques la sfârșitul uneia dintre primele lor întâlniri:
„dacă vrei să pătrunzi în lumea Zen, te invit, în zilele ce vor urma, să faci totul puțin
mai încet”. Nu scapă nimănui că moda actuală este pentru performanță, viteză și eficiență, indiferent de activitate.
A face totul puțin mai încet, înainte de a deveni un act sacru, este o experiență de învățare!

Mi-am dat seama de asta în zona de munte pe care o cunosc bine; Am putut simți cum această indicație a fost în cele din urmă mult mai dificil de implementat decât o practică obișnuită, bine reglementată și mecanică, bazată pe viteză și performanță.
Muntele, loc de contemplare prin excelență, nu face excepție de la regulă. Traseele, ultra-traseele și cursele diverse și variate înfloresc aproape peste tot în Alpi. Cu ochii ațintiți asupra cronometrului sau a ceasului conectat, avem încredere în ceea ce ne spun instrumentele și acordăm puțină atenție la ceea ce simțim și la ceea ce este în jurul nostru.
Doar numerele pe care ni le spune ecranul contează: economisind câteva minute, câteva secunde, câțiva metri. Aceste activități sunt situate în principal într-o perspectivă tensionată și voluntară, bazându-se pe un instrument suplimentar numit „corpul meu”, care servește așteptărilor și obiectivelor minții.
Obsesia cronometrului, a unei distanțe de parcurs, a unei altitudini de depășit, este atotputernicia timpului gândit și a spațiului gândit, ce se măsoară, se controlează, asupra timpului trăit și a spațiului trăit, moment insesizabil care nu poate fi gustat decât în prezent.
Este atotputernicia mentalului și a corpului ca instrument asupra senzorialității corpului viu.
Întotdeauna în altă parte și mai târziu, când voi fi realizat asta sau asta... pace în sfârșit?
Nimic nu este mai puțin sigur.

A învăța să încetinești nu înseamnă să te angajezi într-o încetineală, ci doar să încetinești puțin, foarte ușor, să-ți schimbi obiceiurile, să-ți transformi mecanicitatea într-un act mai conștient.
Acest lucru nu se observă din exterior, sau abia se observă, dar în interior se întâmplă ceva foarte bogat: inițierea, invitația la Prezență.
A face totul puțin mai încet necesită o mare atenție, nu mai mult asupra diverselor și variatelor instrumente de măsură, ci asupra corpului, a ritmurilor și gesturilor sale vitale.
Mai vigilent, mai atent la felul meu de a fi, chiar locuiesc ceea ce fac? Fiind prezent la tot ceea ce vine din exterior, chiar răspund la ceea ce situația propune, cere?
În orice acțiune, este posibil să redescoperi și să hrănești un alt mod de a fi, o altă relație cu corpul și cu lumea.
Întorcându-mă cu atenție la acțiunile vitale, spontane, naturale ale corpului viu, pot începe să simt ceea ce mă animă, mă hrănește, mă poartă și mă leagă de ceea ce mă înconjoară. Corpul nu mai este instrumentul mentalului, ci devine centrul vital al acțiunii și dă sens, bogăție și profunzime gestului practicat de o manieră mai justă; mai corectă pentru că este mai în concordanţă cu legile vieţii. Paradoxal, acest demers intim și interior mă cufundă în inima relației mele cu lumea.

Care sunt aceste acțiuni naturale, spontane, care nu au nimic de-a face cu dorința mea de performanță? Venirea și plecarea respirației, ritmul cardiac... Forma și ținuta corpului mai precise (cele 4 atitudini demne), acțiuni senzoriale: ceea ce miros, simt, văd, aud...
Această prezență vitală este sursa adevăratei mele naturi, în același timp cu legătura care mă deschide către o nouă privire asupra lumii, așa cum este ilustrat de acest dialog relatat de Jacques în timpul unei plimbări prin pădure cu Dürckheim:
„- Jacques, ce vezi acolo?
- Văd un copac, un copac foarte frumos!
- E curios, unde vezi un copac, eu văd un gest al vieții. »

Este nevoie de o mare vigilență pentru a simți că, indiferent de acțiune, nu satisfac doar o dorință de utilitate sau de control asupra lumii, că nu doar stăpânesc o tehnică (savoir-faire, know-how), ci că activitatea angajată deschide asupra unei tehnici(savoir-faire, know-how), o transparență pentru adevărata mea natură. Aceasta este ceea ce noi numim în Zen practica căii interioare.
„Exercițiul tehnicii este finalizat atunci când rezultatul extern este dobândit, satisfăcător.
Exercițiul pe cale începe doar atunci când cineva știe să facă ceea ce a învățat prin practică regulată; exercițiul constă apoi într-o repetare perpetuă a aceluiași gest ...”, ne spune Dürckheim.
Această indicație ne poate părea foarte plictisitoare, dar cuvântul -repetiție- capătă un cu totul alt sens dacă îl înțelegem în sensul de reînnoire. Înflorirea (împlinirea) ființei umane poate fi găsită atunci in activitățile cele mai banale, iar eliberarea deprinderii de a fi (savoir-etre) se descoperă chiar in inima constrângerii existențiale; aceasta este calea Zen.
Fără îndoială și zilnic, suntem efectiv obligați să repetăm activități cu un anumit scop exterior, dar de cele mai multe ori uităm sensul sacru: contactul cu sursa oricărei activități. Adică prezența și supunerea față de acțiunile corporale vitale, impermanente și infezabile, care ne actualizează felul de a fi, gesturile, în fiecare moment, și ne mențin în contact cu esențialul.
Numai astfel, supuși unei schimbări permanente, voite de viață, suntem o Persoană în devenire, interacționând cu Ansamblul (Întregul), o ființă „divin umană”(divinement humain).

Dacă legile mentalului ne închid într-o nevoie de standarde și măsurători, într-o cunoaștere care este fixată și limitată la nevoia noastră de înțelegere și stăpânire a existenței noastre, legile corpului viu ne deschid unei cunoașteri nelimitate; nelimitată pentru că este constant reînnoită prin actul de a fi. A ieși din banalitate cere o luare în serios a instrucțiunii de a face totul puțin mai încet, pentru a face experiența că „Zenul nu este o artă de a trăi, ci înseamnă a deveni un artist al vieții” D.T. Suzuki.
Joël PAUL
CENTRE DURCKHEIM - 1015, rte des Reys - 26270 Mirmande - Tel: (+ 33) 04 75 63 06 60 contact@centre-durckheim.com - https://centre-durckheim.fr