joi, 18 august 2011

K.G. Durckheim - CALITATEA TRANSCENDENŢEI ÎN EXPERIENŢA TRĂITĂ

Din seria Conferinţele de la Frankfurt (1967-1970)


Continuare de la Cele trei nevroze fundamentale ale omului, de aici: http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2011/07/gandul-zilei16.html

Aici e nevoie să vorbesc din nou despre dezvoltarea omului, dezvoltare care îl antrenează dincolo de capacităţile de care are nevoie pentru a se confrunta cu viaţa şi care trebuie să se îndeplinească sub semnul căii iniţiatice: este vorba de a lua contact şi de a rămâne în acest contact cu o altă dimensiune care în Occident era reprezentată de religia creştină. Dar conţinutul acestei religii – conţinutul credinţei – slăbeşte tot mai mult sub asalturile intelectului. Credinţa care incarnează o încredere originară, acordată la modul absolut şi fără raţiune, a fonds perdus ca să spunem aşa, a fost în virtutea acestei dominaţii a intelectului tot mai argumentată, cerea dovezi, care în mod natural nu există în sensul intelectual al termenului.


Când i se vorbeşte copilului despre „Bunul Dumnezeu” – în care putem să ne încredem, a cărui voinţă reglează tot ce se întâmplă, şi mai ales împiedică răul -, el riscă să constate într-o bună zi că nu există nimic asemănător. Înţelegem ce impostură există în a vorbi despre Dumnezeu în termeni care sfârşesc în mod necesar prin a se dovedi a fi o înşelătorie. Căci „Dumnezeu nu este ceea ce se spune despre El, spune Meister Eckhart, ceea ce nu se spune despre Dumnezeu este mai esenţial decât ceea ce se spune despre el.”

Dacă eu întreb: „Care este poziţia dumneavoastră despre Dumnezeu?”, răspunsul este adesea o retorică pusă în încurcătură: „Ei bine, trebuie să existe un Creator, dar când mă gândesc la lagărele de concentrare, încep să mă îndoiesc de dreptatea şi de existenţa lui Dumnezeu”. Ar fi suficient să răspundă: „Privind la modul sincer lumea aşa cum este şi tot ceea ce se întâmplă, trebuie să concludem că lumea nu este opera lui Dumnezeu, ci a unui monstru.” Mulţi oameni ar descoperi atunci cum au putut ei să identifice cealaltă dimensiune cu un reflect al propriilor lor dorinţe şi a propriilor lor frici în faţa unei puteri supranaturale cu imaginea unui om bun şi puternic mai ales, şi pe care în mod foarte natural l-am putea înţelege. Trebuie să amintim  totuşi că în viaţa cotidiană încrederea pe care o acordăm unui om nu se dezvăluie ca atare decât în clipa în care el cere de la voi ceva incomprehensibil. Înainte de acest moment nu este nici o nevoie de încredere. Încrederea nu intervine decât atunci când urmăm un om în timp ce nu-l mai cunoaştem, pur şi simplu pentru că este el. în acelaşi mod, realitatea religioasă cuprinde un factor care scapă comprehensiunii raţionale. Despre ce este vorba?


Nu despre o himeră, despre o iluzie, ci despre experienţe bine determinate care îl ridică pe om deasupra limitei înguste a intelectului. Această experienţă care îl ridică este în orient în centrul educaţiei. Plecând de la aceasta, omul este trăit, dacă pot spune aşa, pe un alt plan decât cel cu care este obişnuit.


Calea iniţiatică
este calea care pleacă de la experienţa unei alte dimensiuni care se află la verticala dimensiunii noastre profane orizontale. Ea îi permite omului să trăiască şi să recunoască obstacolul care se interpune între el şi această dimensiune profundă din el. Şi îi arată cum să rupă acest obstacol. El învaţă să-l perceapă între el însuşi ca fiinţă profană şi el însuşi ca fiinţă supranaturală. În ce scop? Este din nou un punct esenţial: nu în scopul lui propriu, ci în slujba infinitului. Calea iniţiatică duce în ultimă analiză la o deşteptare, în care poarta fiinţei noastre este înfundată şi se deschide spre o altă realitate.


Meditaţia este o cale, o formă de exerciţiu, care trebuie să deschidă în noi poarta prin care Cel cu Totul Altul poate să năvălească în această lume.

Aceasta este lucrarea noastră. Numai după ce am învăţat să percepem  propriul nostru sine ca maniera în care în noi şi prin noi o Fiinţă superioară vine în lume suntem pe calea exerciţiului.

Sensul exerciţiului este ca noi să devenim transparenţi pentru transcendenţă.

Ce înseamnă transcendenţa
? Niciodată nu ne punem îndeajuns această întrebare. Suntem aşa de repede gata să ne mulţumim cu o înţelegere fugitivă şi să spunem: „Acum ştiu.” Dar în acest domeniu mai ales o mare precizie este necesară, nu un sentiment vag, o opinie, amintirea unei anumite clipe pe care ne bazăm toată viaţa şi în cele din urmă sfârşim prin a adormi. Este vorba de a redescoperi în fiecare zi şi de a regăsi despre ce este cu adevărat vorba. Când vorbim despre transcendenţă, trebuie să păstrăm în minte sensul cuvântului: ceea ce traversează, ceea ce depăşeşte, într-un cuvânt ceea ce în fond îmbrăţişează totul. Acolo unde Cel cu Totul Altul depăşeşte orizontul nostru obişnuit, asistăm la ceea ce obişnuim să numim miracolul graţiei. Eu cred că epoca noastră trebuie să revitalizeze simţul graţiei, ca un cuvânt venit dintr-o altă dimensiune şi care scapă conceptualizării atunci când căutăm să-l elucidăm raţional. Această graţie ne înconjoară şi ne susţine neobosit, iar lucrarea pe cale constă în a lua cunoştinţă de ocaziile purtătoare de graţie.

Încă o dată întâlnim problema raportului dintre meditaţie şi viaţa cotidiană. Am spus deja: noi nu trebuie doar să sesizăm în cotidian ocaziile de exerciţiu, ci să învăţăm să trăim cotidianul în sine ca exerciţiu. Invers, putem afirma: în aşezare, aşa cum o practicăm aici (Notă. În detaliu despre „exerciţiul aşezării în linişte” se va putea citi cartea Hara, centrul vital al omului în pregătire la Editura Herald, cu intenţie de publicare în toamna acestui an, V.J.) este posibil să experimentăm şi să exersăm ca într-o oglindă concavă tot ceea ce am putea întâlni ca exerciţiu de-a lungul zilei. Ziua trăită în sensul transcendenţei se reflectă încă o dată în clipa în care ne aşezăm pentru a medita. Printre conţinuturile pe care le putem redescoperi în meditaţie, dar care pot însoţi în fapt întreaga zi, se află întâlnirea cu graţia, adică cu inexplicabilul care pune stăpânire pe noi imediat, interpelându-ne şi răspândind asupra noastră binecuvântările ei. Tot ceea ce nu putem rezolva raţional devine pentru noi, occidentalii, în perspectiva acestei realităţi ordonate de raţionalitate, un miracol.


Luaţi în considerare, de exemplu, o durere, acest fenomen al unei calităţi pe care o percepeţi, dar pe care nu o puteţi explica. Nu poţi explica unui orb ceea ce este o culoare. Sau ascultaţi un sunet. Ştiţi că fiecărui sunet îi corespunde un număr determinat de vibraţii. Dar ceea ce este sunetul ca şi calitate, ca experienţă, este imposibil de cunoscut în această manieră. Calitatea poate fi trăită, niciodată descrisă. Fiecare sunet, fiecare culoare, fiecare miros sau fiecare gust, ca şi calitate sensibilă este inexplicabilă. Noi am ajuns în Occident la o percepţie a realităţii care este prizonieră a unei reţele de concepte raţionale. Trebuie să ne eliberăm de aceasta pentru a regăsi calea percepţiei noastre vii a ceea ce nu se integrează în această reţea: calităţile. Presupun că tuturor vi s-a întâmplat să simţiţi într-o zi una dintre aceste calităţi şi să rămâneţi muţi de emoţie. Importanţa rolului celor cinci simţuri apare tot mai limpede în terapia iniţiatică, căci simţurile sunt mai aproape de Dumnezeu decât gândurile, în măsura în care ni se adresează în prospeţimea intactă a unei profunzimi de viaţă imediată.

Puteţi să vă alegeţi un parfum, textura unei stofe frumoase, un sunet pe care îl faceţi să răsune pentru a-l auzi mai bine, şi ceva special se va produce. Sau acordaţi atenţie modului în care putem, dintr-un punct de vedere pur calitativ, să ne simţim pe noi înşine ca fiinţe în mişcare. Aceasta poate fi ceva minunat, nu din punct de vedere al performanţei, ci din cel al acestui sentiment al corpului nostru în mişcare, a acestei legături profunde cu toate fiinţele vii, legătură a cărei experienţă o putem face atunci.

Astfel, cotidianul ne oferă o substanţă amplă pe care o putem resimţi apoi în meditaţie, unde este vorba mereu de a dezvolta urechea interioară, ochiul interior, gustul, mirosul şi simţul tactil interioare, prin opoziţie cu simţurile exterioare obiective. Calităţile constituie unul dintre domeniile cotidianului pe care îl putem regăsi în meditaţie, plecând de la exterior pentru a trece în interior şi a descoperi acolo calitatea lui. Căldura este un concept teoretic. Îi simţim calitatea atunci când strigăm: „Ceva mă arde!”


Ceva extras din cotidian ne atinge în meditaţie, pur şi simplu dintr-un punct de vedere al profunzimii – prin opoziţie cu superficialitatea – care poate să ne modeleze întreaga zi. Inexplicabilul are o altă profunzime. Profunzimea de experienţă, profunzimea în care trăim ceva important ca subiect, aparţine unui alt domeniu decât cel în care transcendenţa ţâşneşte pur şi simplu pentru că ceva este minunat şi inexplicabil. Noi luăm astfel contact cu o altă categorie, în care nu mai este vorba de spaţiu şi timp, de identitate şi cauzalitate. Sustrăgându-ne acestui sistem de coordonate, ajungem la domeniul subiectului, al omului care trăieşte experienţe, care suferă şi caută să se elibereze de suferinţă, care simte în el o promisiune şi trăieşte în aşteptarea împlinirii ei, care caută un sens calitativ non supus determinării raţionalităţii în care să se poată realiza. Atunci apare această realitate a subiectului, în care supranaturalul, transcendentul, semnifică cu totul altceva decât inexplicabilul: şi anume Esenţialul, care este în centrul sensului cel mai înalt pe care viaţa poate să-l îmbrace pentru noi.


Transcendenţa semnifică atunci supranaturalul, care ne transformă şi într-un fel ne eliberează, şi care, venit de altundeva, ne susţine, ne formează şi ne adăposteşte în lume, ne dă un sens şi ne face să cunoaştem o pace care nu este cea a morţii, ci cea a vieţii împlinite, care poate de acum să-şi continue liber în noi şi prin noi procesul ei de transformare.


Vedem aşadar că: transcendenţa nu are nimic de a face cu educarea unui bun cetăţean – fapt care îşi păstrează de altfel toată importanţa -, ci cu dezvoltarea unui om pe care iniţierea îl interpelează ca o nostalgie, o posibilitate şi o datorie. Datorită aptitudinilor şi maturităţii lui, acest om a ajuns la punctul în care nu mai este satisfăcut de sine, în care nu se mai satisface cu ceea ce este posibil în lume, ci îşi întoarce privirea spre ceva imposibil în această lume ca spre o şansă de a-şi împlini devenirea lui interioară. Acest om devine atunci capabil să perceapă ceva ce provine din altă ordine, dintr-o altă unitate, care respinge departe în umbră tot ceea ce trăim în această lume spaţio-temporală şi ne eliberează în însăşi măsura în care suferim de(?) lume în lume.


În această perspectivă, transcendenţa omului constă în promisiunea şi datoria înnăscute în el de a parveni la o stare în care el ia cunoştinţă de participarea lui la Cel cu Totul Altul, lăsându-l astfel pe Cel cu Totul Altul să acţioneze în el în cursul activităţilor lui cotidiene: în somnul lui nu mai puţin decât în starea de veghe a lui, în cele mai mici gesturi nu mai puţin decât în acţiunile importante ale lui. La această scară diferenţele se abolesc. Cel care cu adevărat a observat aceste lucruri ştie că ceea ce se realizează în sufletul mai puţin evoluat, ceea ce în lume răspândeşte o licărire infimă, are tot atâta importanţă, din punctul de vedere al acestei alte dimensiuni, ca orice acţiune spectaculară care are asupra ordinii lumii o incidenţă considerabilă.

Aici aş vrea să menţionez care ni se prezintă neîncetat: ar fi injust ca numai o parte limitată a umanităţii să aibă posibilitatea de a accede la o ordine superioară. Aceasta poate merge atât de departe încât un tânăr sau o tânără, dacă sunt cu adevărat oneşti cu ei înşişi, să trebuiască să renunţe la sensibilitatea lor înnăscută la cealaltă lume pentru a se elibera de acest sentiment de culpabilitate. Ei ar trebui să se amestece cu mediocritatea masei, faţă de care nu pot decât să se simtă vinovaţi, mai degrabă decât să caute o dimensiune superioară care nu cunoaşte durerea oamenilor. Pentru a lămuri puţin această problemă, aş vrea să vă povestesc o experienţă pe care am trăit-o recent. Am petrecut patru zile la călugării trapişti belgieni, în compania a douăzeci de călugări veniţi din şase mănăstiri diferite. Erau, natural, oameni aleşi pentru că erau receptivi la meditaţie şi dornici să scape de scleroza sistemului religios. Surpriza lor cea mare, bucuria cea mai mare a lor, a fost descoperirea asizei meditative ( la trapişti!). Cu toţii mi-au spus: „Niciodată n-am trăit aşa ceva.” Ei cunoşteau contemplaţia, rugăciunea, cântarea în comun sau liniştea din timpul messei (liturghiei), dar a lăsa gândul de Dumnezeu în afara unei meditaţii şi a rămâne astfel aşezaţi într-o transparenţă şi o puritate de gest prin care El poate acţiona şi poate fi prezent, era ceva absolut nou. Ei mi-au povestit apoi că tulburarea care în Occident a câştigat lumea religioasă a provocat în multe mănăstiri o mişcare de revendicare care denunţa această cultură a interiorităţii ca absurdă şi asocială, şi preconizau să iasă din mănăstiri pentru a avea grijă de cei săraci şi oprimaţi. Numai atunci Biserica şi-ar îndeplini misiunea ei. Dar este un pur sofism. Aceasta ar reveni la a transforma Biserica într-o Crucea Roşie, a cărei utilitate şi valoare pentru lume este incontestabilă, dar aici o valoare de un alt tip este în joc.

Soarele este deasupra pământului, şi fără soare pământul ar fi în umbră! Tot aşa există în viaţă valori care trebuie estimate deasupra altora, şi există oameni a căror capacitate de experienţă este mai profundă decât cea a altora. De strălucirea lor depinde pentru alţii posibilitatea de a nu se mulţumi cu a bea şi a mânca, ci de a accede şi ei la o altă dimensiune, la care nu este posibil să participe decât dacă nu mai este vorba de o simplă retorică care nu mai este sursă de viaţă, ci armă de putere pentru ambiţioşii dornici să se impună în lume.


Lucrarea noastră este o încercare de a formula într-un mod convingător efortul nostru de a intra în contact cu realitatea noastră superioară, de aşa manieră încât cei pentru care impasul social reprezintă urgenţa prioritară să poată de asemenea să îl perceapă şi să îl înţeleagă.




Dacă cineva vine să vă opună incompatibilitatea nenorocirii sociale cu interioritatea religioasă, puteţi să-l întrebaţi: „În ce fel lucraţi dumneavoastră la propria dumneavoastră ameliorare?” Este incredibil de văzut cum această întrebare îl reduce la tăcere. Întrebaţi-l apoi: „Nu aţi remarcat că multe planuri excelente ce vizau ameliorarea lumii eşuează pentru că cei însărcinaţi cu ele nu aveau maturitatea suficientă, şi pentru că o organizare pur profană devine repede un câmp de bătălie pentru putere?”

Transcendenţa pune în joc – în perspectiva nu a structurii materiale a lumii, ci în cea a experienţelor personale ale omului – o instanţă care îl antrenează pe un alt plan decât cel al intelectului său, al conştiinţei sale a valorilor şi a capacităţilor lui afective obişnuite; el găseşte acolo un sentiment al vieţii care îl face cu adevărat capabil să rămână puternic şi să fie martor al altei dimensiuni, nu numai în nenorocirile originare al propriei sale existenţe, ci şi vizavi de toate nenorocirile umanităţii. Această forţă el şi-o obţine din cealaltă dimensiune.
Cel cu Totul Altul nu înfloreşte decât acolo unde am ajuns la limita acestei lumi şi ne lovim de ea. Există oameni care îşi acceptă liniştit limitele, care nu se lovesc de ele. Noi trebuie să ne punem neîncetat întrebarea: „Ne izbim noi într-adevăr de limitele noastre sau nu căutăm transcendenţa decât ca pe o ultimă înfrumuseţare a unei case confortabile?” Dacă acesta este cazul, nu este suficient. Aflăm acolo amprenta lumii burgheze, a acestei culturi care împarte lumea între munca profană şi recompensa ei în bucurarea de valorile culturale. Nu se pune problema să refuzăm cărţile bune sau muzica, toate acestea îşi au şi locul lor. Dar dacă nu există decât aceasta, rezultatul este un om incomplet, care nu mai tinde să se transforme ca subiect, ca el însuşi.
Eu încerc mereu să pun în lumină faptul că munca noastră nu se opune unei conştiinţe culturale tradiţionale. Ceea ce căutăm noi este altceva. Trebuie să ne întrebăm mereu dacă aspirăm la Cel cu Totul Altul, dacă ne punem cu toată conştiinţa în slujba celeilalte dimensiuni. Dacă răspundem prin afirmativ, problema care se pune este de a şti cum să ne străduim zilnic la această altă dimensiune.

Când ne confruntăm cu această problemă, ne simţim adesea – chiar dacă avem o slabă idee despre cealaltă dimensiune -  încă foarte puţin fermi în hotărârea noastră. Altfel nu am fi atât de angoasaţi; nu am acorda atâta importanţă faptului de a fi recunoscuţi; nu am cădea atât de natural în plasa argumentaţiei raţionale; nu am fi atât de mulţumiţi la cea mai mică ocazie de bucurie; şi nu ne-am petrece timpul uitând esenţialul.
Este ceea ce dă un sens lucrării noastre de acum. Puteţi încă de acum să începeţi să meditaţi, şi să constataţi cu uimire cât de dificil este să fiţi aşezaţi într-o poziţie justă şi să respectaţi aceste trei reguli simple: să staţi drept, în centrul de greutate, cu genunchii mai jos decât bazinul, destinşi şi respirând aşa cum trebuie. Remarcăm îndată în ce stare de slăbiciune, de dezordine şi de izolare începem de fiecare dată acest exerciţiu. Dar pe acest arierplan de dezordine noi putem simţi, de asemenea, de fiecare dată prezenţa unei alte forţe, în care putem să ne înrădăcinăm.
Îndeplinind exerciţiul, eu pot trăi în corpul meu cele trei forme fundamentale în care FIINŢA se realizează în existenţă – ca plenitudine, ca ordine şi ca unitate – şi plecând de la această experienţă să le in-corporăm. Încep prin a mă aşeza punând acolo toată voinţa mea. Dacă o fac de o manieră justă, pot simţi o forţă ce vine de altundeva invadându-mă: forţa corespunzând primului aspect al FIINŢEI. La începutul exerciţiului mă pot simţi fie relaxat, fie crispat, prea deschis sau prea închis în mine, pe scurt într-o formă contrară celei a cărei posibilitate o presimt. Atunci experimentez imediat cel de-al doilea aspect al FIINŢEI şi simt, în calitate de fiinţă vie, că Fiinţa mea interioară nu este un ideal interior, ci o cale interioară, care mă împinge spre o formă determinată – pur şi simplu în modul în care sunt aşezat. Simt că cutare sau cutare lucru nu merge, şi atunci pot accede la experienţă – în clipa în care sunt în poziţia justă – unei străluciri în mine care emană din mine.

Făcând experienţa plenitudinii primitive, savuroase, senzuale a vieţii – în modul meu de a fi o formă şi un gest pure - , eu pot percepe FIINŢA sub aspectul ei de lege care guvernează procesul meu de formare.

Eu pot, în aşezarea mea, să mă simt mai mult sau mai puţin închis în mine însumi sau separat de ceea ce mă înconjoară. La început mi se întâmplă să mă simt îngheţat: ceea ce este natural, când realizăm în concentrarea noastră exact contrariul unei Fiinţe ce exprimă unitatea FIINŢEI. Apoi, fără să ne aşteptăm la aceasta, simţim o căldură singulară invadându-ne în meditaţie, diferită de căldura simţurilor pe care o putem măsura cu termometrul. Această căldură exprimă o trecere la totalitatea venită de altundeva, ea este semnul unei participări la o totalitate universală. Mă simt atunci parte a unui Tot superior, şi mă găsesc, în măsura în care resimt această senzaţie, în poziţia justă.


Cele mai mici reguli tehnice ale meditaţiei reflectă viaţa întreagă sub semnul triplei unităţi a FIINŢEI. În plus, noi putem atunci lua cunoştinţă în meditaţie de ultimele ranguri ierarhice pe care omul le poate ocupa ca subiect.


Cu mai mulţi ani în urmă am scris un eseu intitulat: Putere, rang şi nivel al omului în străpungerea spre FIINŢĂ. Omul – în măsura în care ia cunoştinţă de aceasta – posedă o putere determinată, care nu se bazează pe puterea, cunoaşterea sau avuţia sa. Omul are un rang, care nu are nici o legătură cu poziţia lui socială în lume. Omul se situează la un nivel determinat ce exprimă o calitate care nu ne vine din această viaţă, ci este semnul unei participări la o viaţă superioară. Sunt trei direcţii determinate care pot să apară în meditaţie – şi despre care mărturisesc mulţi adepţi ai meditaţiei -, aşa cum stelele străpung adesea cu lumina lor un cer încă ceţos.

Exact aşa ar trebui să fiu eu: să utilizez această putere, care exprimă o plenitudine inepuizabilă a vieţii ce poate să se dezvolte în mine şi să facă posibile lucruri inaccesibile puterii mele umane singure. A fi ca un pom care creşte, hrănindu-se din forţele originare ale pământului, care îşi pune coroana unui frunziş, şi cu toate acestea rămâne ferm înrădăcinat în pământ. A fi ca el mi se întâmplă să fiu în momente excepţionale ale vieţii mele când, fără să înţeleg pentru ce, oamenii se sprijină pe mine, şi când în mod neaşteptat o forţă izvorâtă din nu ştiu care profunzime îmi dă puterea de a-i ajuta.

Unii oameni posedă o putere originară, un fel de forţă terestră elementară. Ei s expun celor mai periculoase riscuri cu toată naturaleţea şi nu se ştie cum fac ei de triumfă mereu. Dar acest tip special de om este în germen în fiecare dintre noi. Vedem adesea în terapie oameni delicaţi, timizi, şterşi, arătându-se cu o forţă irezistibilă de îndată ce sunt în măsură să se elibereze din închisoarea lor interioară. Când o forţă nu se manifestă, aceasta nu înseamnă că ea nu există, ci înseamnă că ea este blocată. Căci noi toţi o posedăm în noi.


În aceeaşi manieră, fiecare dintre noi posedă, sub forma Fiinţei lui un anumit rang originar, care în strălucirea lui este mai convingător decât toate discursurile. Dacă păstraţi în voi sentimentul acestui rang, lumea din jurul vostru va fi determinată de voi. Dacă, din contră, ieşiţi din rangul originar care vă conferă forma înnăscută a Fiinţei voastre, vă veţi afla determinaţi de lume şi lumea vă va fasona. Noi toţi putem constata această diferenţă. „Astăzi mă simt eu însumi!” Dacă este adevărat, un altul ne va spune: „Pentru că tu eşti tu însuţi, eu pot să fiu eu însumi.”



Ţinând acest rang al Fiinţei voastre, care este o formă venită de altundeva, păstraţi faţă de ceea ce vă înconjoară o distanţă, singura care vă permite să fiţi aproape de lume în FIINŢĂ, şi, de asemenea, aproape de oameni. Nu puteţi să vă apropiaţi de un om în FIINŢĂ decât în măsura în care vă ţineţi la distanţă de persoana sa privată. Invers, există o manieră de a te amesteca în realitatea privată a unui om în faţa căreia imediat Fiinţa lui se închide. Există în fiecare dintre noi un ochi venit de departe – şi de care desigur nu dispunem totdeauna – care, ca să spun aşa, îşi plonjează în noi privirea lui până la o dimensiune în care suntem reuniţi în FIINŢĂ. Datorită rangului nostru noi îl provocăm fără să vrem pe celălalt să dea cel mai binele din el, îi prezentăm o exigenţă care nu i se impune ca o instrucţiune autoritară, ci ca ceva ce el însuşi aşteaptă. Tot aşa, tineretul de astăzi nu vrea numai să fie înţeles, nici să accepte un învăţământ ex catedra, ci doreşte să fie interpelat de altundeva.

În al treilea rând vine nivelul. Fiecare dintre noi are un nivel determinat, începând de la care îi este mai uşor sau mai greu să ajungă la maturitate, nivelul interior al omului corespunde puterii de dominare pe care a primit-o, care îi permite să-şi pună între paranteze micul său eu care îl separă de lume, şi astfel să fie receptiv la vibraţiile prin care viaţa se manifestă mereu ca posibilă dovadă (mărturie) de iubire: ceea ce este baza unei comprehensiuni umane a lumii şi a vieţii.


Cu cât un om este la un nivel originar elevat, cu atât pare să fi trăit deja mai multe vieţi şi să fi acumulat o comoară de experienţe care îi permit să surmonteze problemele şi chiar să le ducă la maturitate. Este suficient pentru unii o singură experienţă pentru a face un salt înainte, în timp ce alţii pot trăi de sute de ori o experienţă fără să se aleagă cu nimic.

Nivelul unui om se manifestă înainte de toate în bunătatea lui, care nu are nici o legătură cu simpatia şi antipatia care caracterizează eul profan.

Eu vorbesc aici de calităţi care ne vin din Fiinţa noastră. Ele sălăşluiesc în fondul nostru. Fiecare îşi are măsura sa de putere originară, de nivel originar. Ceea ce ne deosebeşte în diferitele faze ale dezvoltării noastre este măsura în care ceea ce suntem în Fiinţa noastră profundă devine conştientă în noi, impregnând astfel întreaga noastră viaţă în maniera în care înfruntăm, o modelăm şi o urzim cu iubire.

Puterea marchează plenitudinea vieţii; rangul care dă formei înnăscute comportamentului nostru o forţă de acţiune pe care trebuie să o dezvoltăm; şi nivelul înnăscut în noi care corespunde maturităţii noastre originare(iniţiale) care rezolvă multiplicitatea lumii într-o fecundă unitate; aceste trei elemente pot, dacă ştim să ne amintim de ele în interiorul meditaţiei noastre, să ne servească drept puncte de reper în progresarea noastră pe această cale a transformării.


K.G. Durckheim – conferinţa CALITATEA TRANSCENDENŢEI ÎN EXPERIENŢA TRĂITĂ, din volumul LE DON DE LA GRACE, pag. 198, Ed. du ROCHER