duminică, 6 februarie 2011

Alphonse Goettmann - In memoriam Karlfried Graf Durckheim

Dragi Prieteni,


Au trecut douăzeci de ani deja… Vrem să împărtăşim cu voi acest eveniment şi ceea ce înseamnă el pentru noi. Graf Durckheim s-a născut în ceruri (expr. fr. pt. „a plecat la cele veşnice”, n.t.) La Todmoos-Rutte, în Pădurea Neagră, la 28 decembrie 1988, la vârsta de 92 de ani. De-a lungul multor ani de căutare ardentă şi de lucrare silenţioasă asupra sa însuşi, el a aprins o mare lumină în acest sfârşit de secol, pentru o umanitate în dezorientare. Durckheim a fost un mare înţelept pentru mulţi, un părinte pentru unii, un iniţiator pentru cei mai mulţi, un prieten de neuitat pentru toţi cei care l-au întâlnit.

A fost exploatat în mii de feluri, a fost însuşit, de multe ori a fost ridicat pe un piedestal sau fãcut albie de porci, unii l-au aşezat în rândul ereticilor şi l-au condamnat ca pe Meister Eckhart în secolul al XIII-lea, alţii s-au lăsat lucraţi de el şi au cunoscut astfel o nouă existenţă. Dar el nu aparţinea nimănui şi, totuşi, îi fecunda pe toţi… Mii de oameni au venit la Rutte, fiecare s-a simţit recunoscut şi iubit în vocaţia lui personală, credincios sau necredincios, urmând o tradiţie (spirituală n.t.) sau alta iar unii, mai ales, fiecare în felul lui. Toţi beneficiau de căldura lui şi avansau în lumina lui.

Şi totuşi, atunci când cineva putea pătrunde, prin graţie, în arcanele credinţei lui Durckheim, atunci această lumină devenea un soare… A fost şi cazul nostru. Unul din momentele cele mai extraordinare pe care le-am putut trăi în această intimitate a fost următorul. Într-o întâlnire memorabilă faţă către faţă, cum vom mai cunoaşte multe de-a lungul anilor, ne-a pus, pe nepusă masă, această întrebare abruptă: „Ce faceţi voi în timpul meditaţiei?” – „Spunem Rugăciunea lui Iisus” am răspuns noi. Atunci, faţa i s-a luminat de o strălucire nemaipomenită şi, după o lungă tăcere, a spus: „Şi eu, de asemenea…!” Am rămas în tăcere: el, fără îndoială, pentru că ne-a arătat comoara sa ascunsă; noi, pentru că un abis s-a deschis în profunzimile noastre şi eram literalmente cuprinşi de ameţeală… Era la începuturile noastre. Până atunci Durckheim era, pentru noi, un fel de monstru sacru de neatins, de o vigoare neobişnuită, iar noi eram la sute de mii de leghe de a bănui în el altceva decât glaciala „roată a metamorfozei”.

Din această zi, o legătură de neclintit ne-a unit; el ne-a dăruit ca moştenire misterul din care se hrănea el însuşi, această realitate de un gen straniu care îl locuia şi despre care nu vorbea niciodată în nici una din sesiunile sau conferinţele lui, nici în cărţile lui. Nici noi, n-am vorbit despre aceasta niciodată în scrierile noastre. Dar acum că Graf este în viziunea Celui pe care nu înceta să-l numească în secret, mesajul lui poate să se desfăşoare până la această totală revelaţie. „Fiinţa”, de care este plină toată opera lui, nu era, pentru el, decât Iisus Christos. A fost, totuşi, de o extremă importanţă ca el să vorbească despre Fiinţă, pentru a lăsa fiecăruia libertatea de a o numi. Aici se vădeşte măreţia omului…

După o tăcere interminabilă, în care acest „mare al Treilea” era, cu siguranţă, în mijlocul relaţiei noastre, la modul tangibil, Durckheim, ca întotdeauna, a trecut la fapte: numai experienţa are, pentru el, primatul şi poate să ne verifice. A luat o foaie de hârtie şi a început să deseneze cum evenimentul „Rugăciunea lui Iisus” trebuia să coboare în suflu, devenind astfel însăşi substanţa a ceea ce el numea „roata metamorfozei”!

Unul din momentele care înflăcărau cel mai mult camera de lucru, până la fulguranţă, era acela în care Durckheim, într-o bâlbâială inefabilă, încerca să spună ce anume deosebea creştinismul de tradiţiile religioase: cuvintele lui despre persoană şi iubirea care duce la revelarea vieţii trinitare în Dumnezeu erau ca o profesiune de credinţă pe care o smulgea din însăşi fiinţa lui. Eram ca sub norul Duhului, la umbra giulgiului din Torino reprezentându-l pe Christos, giulgiu aflat întotdeauna pe peretele din faţa biroului maestrului. Dialogul devenea contemplaţie… Nu mai era nimic de spus, intram, dincolo de cuvinte, în înfiorarea a ceea ce constituie urzeala subiacentă a întregii metafizici a lui Durckheim: dimensiunea trinitară a tuturor lucrurilor. „Nimic nu există în afara Trinităţii”, spunea el, scandând tăcerea prin repetările lente şi succesive… Impresionaţi de lumina unei asemenea credinţe, i-am oferit, cu ocazia următoarei întâlniri, icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov, unul din marile vârfuri ale artei ortodoxe. Şi-a apropiat-o mult de ochii lui, ne mai văzând aproape deloc, a contemplat-o totuşi îndelung, apoi a murmurat: „Este preferata mea…” Şi a aşezat-o pe un corp de mobilă, alături de două mari lumânări, pe care le aprindea cu o încetineală festivă. Nu putea exista o comuniune mai profundă cu oaspetele nostru decât în acest mister abisal care este şi centrul propriei noastre credinţe… Dacă ortodoxia are o „obsesie” aceasta este Trinitatea!

Înainte de a părăsi vechea vilă rustică (unde a fost găzduit, n.t.), în acea zi, în mod spontan, am îngenuncheat înaintea lui, el şi-a pus mâinile peste noi şi ne-a binecuvântat spunând: „Sunteţi făcuţi unul pentru altul… Mergeţi…” Şi ne-a trimis în numele harurilor primite.

Aşa încât, putem mărturisi că Durckheim nu este un maestru printre mulţi alţii. El a contribuit intens la restaurarea în Occident a unei noi maniere de a trăi creştinismul, manieră care, în realitate este cea mai veche. Focul adus de Christos în lume a fost acoperit de secole de deviaţii istorice. A fost nevoie, pentru a se reaprinde, de scânteia câtorva pionieri. Străpungerea spre origini şi spre nucleul primitiv, Durckheim a operat-o pe planul experienţei ontologice şi al vieţii interioare. Viitorul ne-o va dezvălui…

Acum, Karlfried Graf Durckheim a părăsit micul lui cătun din Rutte. Nu mai este la câteva ore şi kilometri de călătorie. Îl simţim acolo, mai prezent ca oricând. Cu ocazia ultimei noastre întâlniri, la patul lui, înainte de marea plecare, Alphonse şi-a pus ,de data aceasta, mâinile peste el, iar el repeta, ca şi Iisus, înainte de moartea sa, apostolilor lui: „Voi sunteţi adevăraţii mei prieteni…” Mulţumim, Graf, pentru a ne fi făcut să simţim astăzi adevărul acestor ultime cuvinte!

Alphonse si Rachel Goettmann


”Moartea este marea Viaţă mereu la lucru. Ea nu este duşmanul de îndepărtat, ci sora care ne dă mâna pentru a trece pragul nunţii cu Fiinţa şi a intra în Ţara pe care, de fapt, nu am părăsit-o niciodată.” (Karlfried Graf Durckheim)

Sursa: Lettre de Bethanie din 18 ianuarie 2009
Site: www.centre-bethanie.org