din volumul Cum am putea fi Zen?
Cartea lui Graf Durckheim, Hara, Centrul vital al omului, este reeditată fără întrerupere de la apariţia ei, în anul 1954 (pentru ediţia în limba franceză). Această lucrare este un cadou pentru omul occidental care a pierdut contactul cu ceea ce Extremul Orient consideră ca fiind centrul originar şi chiar rădăcina spirituală a fiinţei umane. Iată o diferenţă considerabilă în concepţia spiritualităţii. În Occident, omul este calificat spiritual pentru că, spre deosebire de animal, el este capabil să stabilească concepte. Ceea ce îi permite să-şi facă reprezentări ale realului.
Pericolul este acela de a confunda realul şi reprezentarea pe care ne-am făcut-o despre el; conceptul „câine” nu latră şi nu muşcă.
La o altă etapă maturităţii umane, vom califica ca fiind spiritual omul care se interesează de valorile pedagogice, etice şi estetice. Este spiritual omul care se interesează de istorie, de muzica clasică, de avansările ştiinţei, de filozofie. O judecată atât de brutală cum a fost ghilotina constă în a spune despre cineva: „Îl cunoaşteţi pe cutare? Interesant, el nu e spiritual deloc”!
În sfârşit, este calificat ca spiritual omul care are un raport cu o transcendenţă, o căutare a unui dincolo, un interes pentru sacru sau care aderă la o confesiune. În rezumat, viaţa spirituală are de-a face cu divinul, cu absolutul.
Cum să înţelegem faptul că Extremul Orient consideră Hara ca fiind centrul originar şi chiar rădăcina spirituală a fiinţei umane? Este cu atât mai incomprehensibil cu cât cele două ideograme sunt traduse prin cuvântul … abdomen. Interesându-mă de Hara de aproape patruzeci de ani, eu prefer să spun că Hara este omul întreg luat în serios în fiinţa sa din natură.
Ceea ce japonezul numeşte Hara deschide spre o înţelepciune care este dincolo de particularităţile geografice, culturale şi tradiţionale. Fie că este japonez, chinez, francez, togolez sau belgian, omul respiră pentru că el este, de la origine, o fiinţă din natură. Hara este un efect natural al fiinţei noastre din natură.
Hara este o manieră de a fi şi o calitate de a fi a omului întreg. Când el este încă centrat în fiinţa lui din natură, omul exprimă starea lui de sănătate fundamentală: pacea corpului, pacea inimii şi pacea spiritului. Dacă el îşi pierde contactul cu starea lui de sănătate fundamentală şi resimte agitaţie, neîncredere, nelinişte, el poate atunci să se exerseze pentru a se recentra.
Intuitiv, omul care îşi observă propria funcţionare diferenţiază trei locuri semnificative: bazinul, inima, capul.
Bazinul, regiunea abdomenului şi abdomenului inferior, baza naturală a omului, centru al vieţii instinctive şi intuitive.
Regiunea inimii, pieptul considerată ca fiind centrul vieţii afective, emoţionale.
Capul, sediul gândirii, al activităţii conceptuale şi raţionale.
În funcţie de tradiţiile şi de culturile lor, în funcţie de epocă, societăţile omeneşti au pus accentul pe un centru sau altul.
Astăzi, trebuie să o spunem?, centrul cap este cel care domneşte peste ansamblul sectoarelor activităţii omeneşti. Când se anunţă o criză financiară, operatorii de pe piaţa financiară se iau cu mâinile de cap!
Hegemonia funcţiei intelectuale, adesea în detrimentul unei sănătoase funcţionări instinctive şi intuitive, este cauza unui dezechilibru. Omul este inteligent; cu toate acestea el a pierdut contactul cu inteligenţa care este înainte de intelect. Inteligenţa care nu este ceva, ci acest ansamblu de acţiuni care dă formă fiinţei lui în natură.
Fără înrădăcinare în Hara, viaţa afectivă se transformă în turbulenţă emoţională. Un mare număr din maladiile psihosomatice, din tulburările neurovegetative şi din dezagrementele fizice îşi au sursa în necunoaşterea sau refuzul centrului vital.
Recent, citeam o statistică medicală neliniştitoare: mai mult de 75% din francezi suferă de coloană(spate). După patruzeci de ani de practică şi de predare Hara, observ că o mare parte din dorsalgii şi din lombalgii au drept cauză un proces de descentrare. Centrul de greutate fiind deplasat, omul, ca o roată descentrată, nu mai funcţionează corect. Diversele grupe musculare care permit şi angajează activitatea noastră cotidiană nu mai funcţionează în ordinea naturală. Ceea ce are drept efect un ansamblu decrispări care nu pot duce decât la un spate dureros. O constatare care mă mişcă cu atât mai mult cu cât în timpul studiilor mele de chineziterapie, eu nu am luat nici o lecţie în acest sens.
Exerciţiul Harei ne invită să coborâm până în adâncul originilor noastre. Hara este rezervorul forţelor noastre naturale. Când el este deschis forţelor celor mai profunde al fiinţei, omul este în mod natural stabil. El regăseşte un echilibru fizic şi, în acelaşi timp, un echilibru interior; el nu mai cade atât de uşor pradă emoţiilor sau ideilor negre.
Omul care este înrădăcinat în Hara regăseşte spontaneitatea în acţiune. Spontaneitatea nu constă în a face orice. Ceea ce fascinează, atunci când vedem un maestru în arta sabiei (Kendo) sau un maestru de Aikido în acţiune, este adecvarea acţiunii lui la realitatea faptelor şi gesturilor adversarilor lor. Acţiunea omului care este centrat în Hara este eficace pentru că ea angajează ansamblul potenţialităţilor lui în instantaneitate. Oricare ar fi acţiunea mea, dacă eu nu sunt centrat în Hara, eu sunt angajat numai în parte şi într-un raport cu timpul care mă raportează la… după! Într-o luptă cu sabia, a te situa mental într-un „după”conduce la moarte imediată.
Când trăiam în Germania, mă lamentam, după o zi grea de lucru, că simt o mare oboseală. Graf Durckheim îmi spuse: „Dacă simţiţi o asemenea oboseală după opt ore de lucru, este pentru că nu sunteţi în Hara. Sprijinindu-vă numai pe forţele egoului sunteţi despărţit de forţele fiinţei.”
Sursa: din volumul: Jacques Castermane - Comment peut-on être Zen?,
ed. du Relié, pag. 70-73 .
Traducerea îmi aparţine, VJ.
