Monseniorul Germain este (la acea vreme, 1990) episcopul primat al Bisericii Ortodoxe din Franţa şi rector al Institutului de teologie Saint-Denis de la Paris.
Aşa a vrut Dumnezeu ca să ne întâlnim de trei ori, numai de trei ori. Ceea ce reprezenta el şi ceea ce făcea, crea totuşi o intimitate esenţială între noi şi între mediile noastre.
Prima oară, participam la un congres în care se reuneau preoţi, rabini, sufi-ţi, swami-si, călugări budişti, un psihiatru şi el însuşi, pentru a exprima şi a discuta câteva elemente despre înţelepciunea(spiritualitatea) şi despre luminile religiilor. Era la Roma, sau la Paris? În orice caz, el se exprima într-o franceză bine stăpânită pentru a comunica auditoriului gustul de a se exersa în vederea păcii, sau mai exact în vederea pacificării fiinţei cotidiene, a individului condiţionat de existenţa banală. El insista pentru ca să învăţăm să îndepărtăm idolatria îngrijorărilor şi a dificultăţilor, pentru a decentraliza sufletul efemer sau truditor din greu pentru a intra în acest loc al spiritului sinonim, experimental, al seninătăţii. Acea după-amiază a fost prin grija sa un câştig în arta de a trăi în pace cu noi înşine. Când s-a terminat reuniunea, a declarat organizatorilor că, în ce-l priveşte, el a descoperit în acea zi semnificaţia expresiei „în tinereţe de spirit”. El îl întâlnea prin aceasta pe sfântul Irineu de Lyon care spunea despre Spiritul lui Dumnezeu că el întinereşte chiar şi vasul care îl conţine, desemnând astfel pe orice om apt să-l primească. Ne-am remarcat seara (în seara vieţii?, n.t.) şi ne-am recunoscut în acest spirit.
A doua oară eram în tribună cu ocazia unui congres inter-religios la Paris. Cum acest eveniment se termina întotdeauna printr-o improvizaţie între conferenţiari, el a luat un scaun, s-a aşezat călare pe el şi mi-a spus direct: dacă aş fi mai tânăr aş veni la biserica dumneavoastră să învăţ să trec de la pacea umană la pacea divină! Se putea înţelege din cuvintele lui discernământul lui în paralel cu Sfânta Scriptură. Există un timp pentru a trăi, un timp pentru a muri; un timp pentru a învăţa, un timp pentru a da învăţătură. Căci el nu se priva de ritmului dătător de viaţă al creaturii care este acela de a primi şi a da şi descoperea, aproape la capătul vieţii sale, realitatea care se află în inima experienţei creştine: a muri şi a învia.
În acea zi, ne-am împrietenit gratuit, pentru că nimic nu ne destina să trăim împreună sau să întreprindem ceva în comun. Nu mai era Spiritul cel care ne apropia, ci Verbul ne unise.
A treia oară, el stătea culcat în casa sa din Germania şi înainta vizibil spre eliberarea sa. Era cu cinci zile înainte de moartea sa. Am dorit să-l vizitez pentru a-i da sărutul păcii şi a-i face ungerea (onction de la grâce) cu ulei prelevat de la mormântul sfântului Nectarie, călugărul episcop şi taumaturg din Egina. Când m-au introdus în camera lui, el închidea ochii. Era diafan, aproape invizibil şi părea deja detaşat de corpul său. Receptându-mi numele, el mi-a spus un cuvânt şi a ştiut că plecarea lui este iminentă. M-am rugat lui Dumnezeu să-l ia repede, tăind firele de argint care îl mai reţineau încă de suflul corpului. Cuvântul rostit pe care l-am primit nu va fi dezvăluit aici. Se poate şti doar că el desemna ceva despre Paternitatea Divină.
În cele trei întâlniri ale noastre, i-a plăcut lui Dumnezeu să ne unească în Spirit, în Verb şi în Tatăl. Şi nu aceasta este calea Filiaţiei divine a oricărui om? Şi justificarea vieţii şi a operei lui Karlfried von Dürckheim.
Sursa: Fragment tradus din volumul
MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM,
Ed. Dervy/Livres.
Traducerea îmi apartine, V.J.
MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM,
Ed. Dervy/Livres.
Traducerea îmi apartine, V.J.
