Claude Mettra… Scriitor, om al cuvântului şi al întâlnirilor, Claude Mettra a fost pentru mult timp realizator (responsable în fr., n.t.)al emisiunii „Les Chemins de la connaissance” pe France Culture. El i-a consacrat lui Graf Durckheim o minunată serie de emisiuni.
Imaginea lui Karlfried Graf Durckheim, aşa cum mă traversează ea în desimea nopţii consolatoare, mă retrimite mereu la cea a lui Socrate, după spusele lui Platon: la crepuscul filosoful se retrăgea departe de tabără (era atunci când, în pofida voii lui, era în război) şi rămânea în picioare, pe piatră, toată noaptea, indiferent la capriciile şi rigorile anotimpului apoi, venind aurora, el cânta imnul său, soarelui. Şi fără îndoială, pentru a-i adresa astfel cuvânt soarelui, era necesar să se simtă în deplină unitate cu el, să ştie că lumina lui în întinsul cerului este şi lumina care iluminează inima omenească.
La răsărit se ridică soarele, şi tocmai acolo ne trimite mereu Karlfried Durckheim, dar este un Orient a cărui urmă zadarnic am căuta-o pe hărţile noastre geografice. Este locul de origine, acolo unde viaţa s-a manifestat într-un foc care voia să dea formă realităţii absolute, ceea ce Jacob Boehme numea odinioară „mysterium magnum”. Acestei sete de viaţă, Lucas de Leyde în secolul al XVI-lea, i-a dat culoare, pictând pe Adam şi Eva, înainte de cădere şi conversând în Grădina Deliciilor despre încântările lumii.
Şi noi, ca şi Adam şi Eva după cădere, copii pierduţi, trăim cu amintirea acestui paradis. Dar totul imprimat în acest „mister al inechităţii” despre care stă dovadă zi de zi îngrozitoarea monotonie a răului. Şi aventura la care ne invită Karlfried Durckheim este aceea de a înviora în mod activ în noi urmele acestui pământ pierdut pentru ca, ieşind la iveală puţin câte puţin în splendoarea lui, el să îndepărteze din noi imaginile nefericii.
Toată istoria spirituală a omenirii povesteşte cum zeii ne dau târcoale, ne caută, pentru ca noi să-i ajutăm să dea sens creaţiei. Aşa după cum o va repeta mereu, Karlfried Durckheim, este vorba mai puţin de a căuta divinul, cât de a ne lăsa atinşi de el, căci el este cel care ne doreşte, dar noi ne ascundem ca nişte vinovaţi, fără să ştim că suntem sortiţi inocenţei. El va relua aici temele desfăşurate de Rudolf Otto: sacrul se apropie de noi, sub două înfăţişări, cea a fascinaţiei şi cea a groazei. Fascinaţie din care frumuseţea multiplă a vieţii ne dă în fiecare zi câte o sclipire, dar de această frumuseţe luminoasă, de seducţia ei, fugim, căci inimile noastre sunt rareori acordate la ea. Groază pentru că lumina cerului şi enigmele ei de asemenea sunt prea puternice pentru privirile noastre şi pentru că solitudinea, în faţa destinului necunoscut, este o povară prea grea pentru spiritele dispersate.
Karlfried Durckheim caută acest loc, care este în acelaşi timp din suflet şi din corp, în care groaza sau fascinaţia nu mai apar ca măşti efemere împrumutate de Spirit pentru a-şi găsi în noi adăpost. Jaloanele de pe acest drum, îi revine fiecăruia să le găsească potrivit cu ceea ce timpul ne-a dat. El a favorizat pe misticii de pe Rhin, pe maeştrii Zen şi psihologia adâncurilor pentru că aceştia au fost pentru el voci familiare, dar el n-a încetat să insiste asupra singularităţii absolute a fiecărui parcurs uman. Fiecare om are cărări care sunt numai ale lui pentru a merge să vorbească cu zeii.
Cei pe care i-a jalonat Karlfried Durckheim, de-a lungul lecţiilor sale la Rutte, alături de Maria Hippius, îmi par să evidenţieze o unică grijă: aceea de a reconcilia femeile şi bărbaţii acestui sfârşit de secol cu fiinţa lor, cu forţa lor proprie şi cu lumina lor proprie pentru că trăim într-un timp în care suntem în mod constant expuşi parcelării, pentru că prea adesea nu existăm decât din punctul de vedere al lumii exterioare. Şi ceea ce el numeşte maestru interior este acel centru care ne constituie, acel fragment de stea care face din fiecare dintre noi un martor unic al vieţii.
Această stea, toată greutatea scrierii cotidiene tinde să-i întunece strălucirea. Angoasa noastră, obscură şi aproape totdeauna indescifrabilă, este însăşi suferinţa acestei lumini mereu ameninţate cu stingerea. A o regăsi printre toate umbrele care ne populează inima, înseamnă începutul suveranităţii noastre. Karlfried Durckheim nu ne-a încredinţat mare lucru din încercările traversate pentru a accede aici, printre noi, la spaţiul lui de eternitate. Destinul, spunea el, nu ne propune niciodată decât sarcini pe măsura noastră. Dar noi suntem ignoranţi cu privire la propria noastră forţă, la resursele noastre inalienabile. Şi vidul, această noţiune atât de dificil de perceput pentru noi, este poate acolo unde în sfârşit lanţurile noastre se dezleagă, unde neîncrederile noastre se dizolvă.
Abia atunci, ceea ce el numeşte „cu totul altul” află locuinţă în noi şi devenim noi înşine locuinţa „Celui cu totul altul”. Este cel puţin ceea ce au întrezărit cei care s-au împărtăşit câteva clipe din intimitatea lui silenţioasă, pe balconul de lemn al modestei vile rustice de la Rutte. În legănarea ramurilor de brad, în briza care zăbovea în amurgul de vară, exista ceva ca un cântec din care nici un anotimp nu putea şterge bucuria.
Sursa: Fragment tradus din volumul
MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM,
Ed. Dervy/Livres.
Traducerea îmi apartine, V.J.
