Alphonse Goettmann despre Durckheim - din vol. MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM

Fragment traduse din volumul
MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF Dürckheim
Ed. Dervy/Livres

Karlfried Graf Durckheim, înteleptul din Pãdurea Neagrã, a pãrãsit aceastã lume la sfârsitul anului 1988, la vârsta de 92 de ani. De-a lungul acestor multi ani de cãutare arzãtoare si de lucrarea silentioasã asupra sa, el a aprins o mare luminã pentru o omenire aflatã în cãutare. Dupã modelul maestrilor din toate timpurile, el a venit în ajutor fiecãruia, dar el nu apartinea nimãnui. Sunt multi cei a cãror existentã s-a luminat la întâlnirea cu el

Câtiva dintre ei, printre care Arnaud Desjardins, Jean-Yves Leloup, Annick de Souzenelle, Jean-Pierre Cartier, Jacques Castermane, Monseniorul Germain, au tinut sã evoce aici amintirea lui. Cel mai frumos omagiu al celor care l-au cunoscut trece prin practica mostenitã dupã exemplul sãu decât prin cuvinte.

De aceea aceste mãrturii adunate de Rachel si Alphonse Goettmann nu constituie un "ultim omagiu", ci recunoasterea, de cãtre cãutãtorii trăind, a unui cuvânt si a unei prezente mereu actuale.

(de pe coperta spate a cãrtii)

INTRODUCERE

Alphonse Goettmann este preot ortodox francez, fondator al unui centru de întâlniri şi meditaţie, "Bethanie", Prieuré St-Thiébault, 57680 Gorze, Franţa.
Site oficial: http://www.centre-bethanie.org/

Autor de cărţi dintre care câteva sunt traduse şi în româneşte.
Mai multe în româneşte despre Alphonse şi Rachel Goettmann aici:
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Alphonse%20Rachel%20Goettmann.htm

Graf Durckheim s-a născut în cer la Todtmoos-Rutte din Pădurea Neagră la 28 decembrie 1988, la vârsta de 92 de ani. De-a lungul mulţilor ani de arzătoare căutare şi de lucrare silenţioasă asupra sa, el a aprins o mare lumină în acest sfârşit de secol pentru o omenire în derută. Durckheim a fost un mare înţelept pentru mulţi, un părinte pentru unii, un iniţiator pentru cei mai mulţi, un prieten de neuitat pentru toţi cei care l-au întâlnit. A fost exploatat în mii de feluri, a fost însuşit, de multe ori a fost ridicat pe un piedestal sau făcut albie de porci, unii l-au pus în rândul ereticilor şi l-au condamnat ca pe Eckhart în secolul al XIII-lea, alţii s-au lăsat lucraţi de el şi au cunoscut o nouă existenţă. Dar el nu aparţinea nimănui şi totuşi îi fecunda pe toţi…


În numele tuturor acelora, cunoscuţi sau necunoscuţi, în care s-a aprins fie şi numai o scânteie la întâlnirea cu tine, Karlfried, venim să depunem pe ultima ta locuinţă această jerbă împestriţată de mărturii, care se aseamănă unui buchet din flori de câmp. Suntem noi, această umanitate rătăcitoare, la nivelul părăluţelor, din care culegem câteva pentru a-ţi spune „mulţumesc”. Dar am vrea să le oferim şi tuturor celor care deznădăjduiesc în noaptea lor şi celor care caută fără a fi găsit, pentru a le spune: Dumnezeu nu şi-a abandonat poporul, el continuă să trimită profeţi şi înţelepţi, veniţi şi vedeţi!


Durckheim, de fapt, este mai înainte de toate o invitaţie la experienţa Prezenţei divine din noi. El nu a întemeiat nici un sistem, nu este nevoie de nici o teorie aici. De aceea mărturiile noastre sunt scurte ca un fulger, ca o aprinzătoare pentru toţi cei care vor să consimtă. Fiecare din aceste texte conţine în mod tainic, într-o anumită frază de descoperit, momentul lui misterios de adevăr, punct de contact în care incandescenţa este posibilă. Dacă scânteia ţâşneşte, ea poate deveni jeratic pentru cel care o alimentează.
Este momentul atunci să se recurgă la opera lui Durckheim, dar mai ales să se pună în practică! Fiecare din cărţile lui este o practică, o cale concretă de transformare. A le citi doar ar însemna o trădare.

Dar riscul acesta este minim, căci Durckheim în realitate nu scrie: el revelează. Prin aceasta el este un profet, adică cel care devoalează, dincolo de aparenţele fiecărei fiinţe umane, unicul necesar de pornit pe cale. Dar în profund respect pentru fiecare, oricare ar fi apartenenţa lui culturală sau religioasă: prin aceasta el este un înţelept. Mii de oameni au venit la Rutte, fiecare s-a simţit recunoscut şi iubit în vocaţia lui personală, credincios sau necredincios, urmând o tradiţie spirituală sau alta, şi mai ales în felul său. Toţi au beneficiat de strălucirea lui şi înaintau în lumina lui.

Totuşi atunci când cineva putea să pătrundă din fericire în arcanele credinţei lui Durckheim, atunci această lumină devenea un soare… A fost cazul meu. Unul din momentele cele mai extraordinare pe care le-am putut trăi în această intimitate a fost următorul. Într-o întâlnire faţă în faţă memorabilă, cum am putut cunoaşte multe de-a lungul anilor, el mi-a pus într-o zi, pe neaşteptate, această întrebare abruptă: „Ce faceţi voi în timpul meditaţiei?” – „Eu spun Rugăciunea lui Isus” am răspuns eu. Atunci faţa lui a intrat într-o strălucire nemaipomenită şi după o lungă tăcere a spus: „Şi eu…!” Am rămas amândoi în linişte: el, fără îndoială, pentru că tocmai mi-a dezvăluit comoara ascunsă a lui; eu, pentru că un abis s-a deschis în profunzimile mele şi pentru că eram literalmente cuprins de vertij… Eram la începuturile mele. Până atunci Durckheim era pentru mine un fel de monstru sacru de intangibil, de o virilitate puţin obişnuită, şi eram la mii de leghe de a bănui în el altceva decât o rece „roată a metamorfozei”. Începând cu acea zi, o legătură indestructibilă ne-a unit; el mi-a împărtăşit misterul din care se hrănea el, acea realitate de un tip straniu care îl locuia şi despre care nu vorbea explicit niciodată în niciuna din sesiunile sau conferinţele lui, nici în cărţile lui. Dar nici noi nu am vorbit despre aceasta în cărţile noastre. Dar acum că Graful (cei apropiaţi îi spuneau aşa; graf înseamnă conte, n.t.) este în viziunea Celui pe care nu înceta să-l numească în secret, mesajul lui poate să se desfăşoare până la această revelaţie totală. „Fiinţa”, de care este plină toată opera lui, nu era pentru el alta decât Isus-Christos. Era totuşi de o extremă importanţă ca el să vorbească despre Fiinţă, pentru a-i lăsa fiecăruia libertatea de a o numi. În aceasta constă măreţia omului…

După o tăcere interminabilă, în care acest „mare al Treilea” era acolo în sânul relaţiei noastre într-un mod tangibil, Durckheim, ca întotdeauna, a trecut la fapte: experienţa şi numai experienţa avea întâietatea la el şi putea să ne verifice. A luta o foaie de hârtie şi a început să deseneze cum evenimentul „Rugăciunii lui Isus” trebuia să se întâmple în suflu, devenind astfel însăşi substanţa a ceea ce el numea „roata metamorfozei”!

A fost ca o bombă. De atunci nu mai era nici un motiv ca aceasta să se oprească… Turnanta vieţii mele începea să se contureze. Durckheim continua astfel să deschidă în mine o uşă după alta, devenind la drept vorbind o cheie şi degajând în faţa mea spaţii care vor genera toate bulversările pe care trebuia să le cunoască viaţa mea după aceea: în particular o înţelegere complet diferită a Bibliei şi a Tradiţiei, de unde o redescoperire concretă a Părinţilor Bisericii, şi astfel m-a înrădăcinat progresiv în ortodoxie. Aici nu încetez eu să realizez că intuiţia fundamentală a lui Graf Durckheim întâlneşte în fond însuşi nucleul mesajului biblic şi că el se poate aprofunda în biserică prin rugăciunea contemplativă, teologia mistică, liturghia divină şi viaţa în comunitate.

Drum fabulos care mi-a permis să spun că există în viaţa mea „un înainte şi un după Durckheim”. Dar aşa cum după o naştere un copil nu prelungeşte şi nu reproduce viaţa părinţilor săi, nici eu nu caut să-l reproduc pe Durckheim. Aceasta este mândria unui părinte: după ce a primit viaţa, copilul lui să devin acum pe deplin el însuşi şi, la nevoie, să poarte opera tatălui său spre noi împliniri.

Această naştere a durat mult timp şi dialogul a rămas neîntrerupt… Cu Rachel, soţia mea, am avut imensa favoare de a ne aprofunda în acest dialog cu Graful timp de zile întregi. De acolo s-a născut cartea noastră Dialog pe Calea iniţiatică (tradusă în româneşte şi publicată de Editura Hrald, n.t.), în care alte câteva din aceste întâlniri faţă în faţă au fost dezvăluite. Pentru noi, nu era vorba niciodată de un interviu, ci de o întâlnire de persoane, loc al oricărei epifanii, unde, în definitiv, cuvintele puţin contează. Noi nu am publicat, de altfel, decât o mică parte din ele.
Unul dintre momentele care iluminau cel mai mult camera de lucru, până la fulguranţă, era atunci când Durckheim, într-o bâlbâială inefabilă, încerca să spună ce deosebea creştinismul de celelalte tradiţii religioase: cuvintele lui despre persoană şi iubire ajungând la revelaţia vieţii trinitare în Dumnezeu erau ca o profesie de credinţă pe care o smulgea din măruntaiele sale. Noi eram ca sub norul Spiritului, la umbra giulgiului din Torino reprezentându-l pe Christos, agăţat permanent de peretele din faţa biroului maestrului. Dialogul devenea contemplaţie… Nu mai era nimic de spus, intram în emoţia, dincolo de cuvinte, a ceea ce face urzeala subiacentă întregii metamorfoze a lui Durckheim: dimensiunea trinitară a tuturor lucrurilor. „Nimic nu există în afara Trinităţii”, spunea el scandând liniştea prin repetări lente şi succesive… Cutremuraţi de lumina unei asemenea credinţe, noi i-am oferit la următoarea întâlnire icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov, una din culmile artei ortodoxe. El şi-a apropiat-o de ochi, deja nu mai vedea aproape deloc, a contemplat-o totuşi îndelung, apoi a murmurat: „Este preferata mea…” Şi a aşezat-o pe un corp de mobilă, însoţită de două lumânări pe care le-a aprins cu o încetineală sărbătorească. Nu putea să existe o comuniune mai profundă cu gazda noastră decât în acest mister abisal care este şi centrul propriei noastre credinţe… Dacă ortodoxia are o „obsesie” aceasta este Trinitatea!

Înainte de a părăsi vechea vila rustică a maestrului în acea zi, noi am îngenuncheat în faţa lui, el şi-a pus mâinile peste noi şi ne-a binecuvântat spunând: „Voi sunteţi făcuţi unul pentru altul… Mergeţi…” Şi ne-a trimis în numele darurilor primite.
Aşa încât noi putem mărturisi că Durckheim nu era un maestru printre alţii. El a contribuit puternic în Occident la restaurarea unei noi maniere de a trăi creştinismul, manieră care, în realitate, este cea mai veche. Focul adus de Christos în lume era acoperit de secole de deviaţii istorice. A fost nevoie de scânteia câtorva pionieri. Străpungerea spre origini şi spre nucleul iniţial Durckheim a operat-o pe planul experienţei ontologice şi al vieţii interioare. Viitorul ne-o va dezvălui…

Acum Karlfried Graf Durckheim a părăsit micul lui cătun Rutte. El nu mai este la câteva ore şi kilometri de călătorie. Noi îl simţim aici, mai prezent ca oricând. Cu ocazia ultimei noastre întâlniri la patul lui, înainte de marea plecare, eu, de data aceasta, mi-am pus mâinile peste el şi el repeta, repeta, ca şi Isus apostolilor, înaintea morţii sale: „Voi sunteţi adevăraţii mei prieteni…” Mulţumim, Graf, pentru că ne-ai făcut să simţim astăzi adevărul acestor ultime cuvinte!

Sursa: Fragment tradus din volumul
MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM,
Ed. Dervy/Livres.
Traducerea îmi apartine, V.J.