Hara, forţa existenţială
Hara nu este numai o teorie doctrinală.
Este învăţarea unei practici în slujba esenţialului.
Practicarea Harei ajută în acelaşi timp în gestionarea vieţii în această lume şi în progresarea pe Cale. Este vorba de Calea care îi redă omului, care şi-a pierdut rădăcinile, conştiinţa originii sale veşnice şi care îl pregăteşte în realizarea destinaţiei lui primordiale, adică revelarea Fiinţei în existenţă.
Întoarcerea în centrul originar al lui, al omului ajuns străin lui însuşi, a jucat mereu un rol decisiv în angajarea pe Cale. Învăţarea şi practicarea Harei, a centrului vital al omului, ajută la conştientizarea acestui proces.
Prezenta lucrare nu are altă pretenţie decât pe aceea de a deschide o poartă spre o înţelepciune născută din experienţa transcendentală, înţelepciune a cărei valoare nu a fost îndeajuns de apreciată până în prezent. Dacă astăzi începe să fie altfel în această privinţă, aceasta nu înseamnă că împrumutăm o concepţie orientală, ci, din contră, înseamnă că ne deschidem unui adevăr propriu tuturor oamenilor – adevăr care nu şi-a croit până acum calea…
(De pe coperta spate a cărţii în limba franceză)
De la începutul şi până la sfârşitul vieţii, omul este preocupat de permanenţa sa în această lume.
El vrea să se menţină şi să se prezerve, şi aceasta se traduce printr-o constantă preocupare pentru securitate şi pentru stabilitate. El trebuie să poată atât să se afirme, să se impună, cât şi să se apere. Dacă a pierdut contactul cu Fiinţa supranaturală întrupată în fiinţa lui esenţială, sau dacă încă nu l-a regăsit, el trebuie să conteze numai pe lumea în care trăieşte şi pe facultăţile de care dispune Eul pentru a gestiona viaţa. Dar omul care posedă Hara nu se încrede numai în lume şi nu face ca totul să se bazeze doar pe forţele Eului. El a făcut, din contră, o dublă experienţă: înainte de toate el a înţeles că forţele centrate pe Eu şi dirijate de el au, la fel ca şi conştiinţa pe care o are despre sine, adevărata lor sursă altundeva decât în Eu şi, apoi, că omul care se închide în domeniul Eului este, în fond, slab şi instabil.Irumperea unei forţe mai profunde este blocată.
Cel care posedă Hara recurge, desigur, la toate forţele naturale ale Eului, dar el a învăţat să nu se bazeze numai pe ele şi să păstreze legătura cu o altă „dimensiune”, cea din care îi vin forţele care nu depind de circumstanţe, care dau curs liber forţelor naturale şi chiar le depăşesc.
Omul care dispune de Hara „este acolo” într-un fel drept. El nu este uşor de răsturnat, nici nu poate fi făcut să-şi schimbe uşor opinia şi îşi regăseşte în mod foarte natural centrul după ce a primit o lovitură care îl face să-şi piardă echilibrul sau îl obligă pentru moment să-şi angajeze toate forţele.
Nu există bolnav pentru care vindecarea să nu fie complicată de crispări, de tensiuni interioare, nici restabilire care să nu fie grăbită de dispariţia tensiunilor. Exact în măsura în care aceste tensiuni sunt legate de un Eu anxios, mereu cu ochii în patru, sau de un Eu tenace ele sunt susceptibile să dispară atunci când omul a învăţat să-şi adune forţele în bazin, adică în spaţiul în care se face înrădăcinarea în Hara.
Hara este sinonim cu creşterea forţei fizice, cu o mai mare capacitate de recuperare. Suntem uimiţi de fiecare dată să vedem cât de capabil este un om ce are Hara să-şi recapete forţa fizică, să o amelioreze şi să o menajeze. Iată un exemplu dintre multe altele. Maestrul de tir cu arcul Kenran Umeji avea obiceiul să-şi invite elevii să-i atingă muşchii braţului în clipa în care îşi încorda arcul. Elevii lui puteau să constate că muşchii lui erau complet destinşi. Dacă unii din ei îşi exprima uimirea pe această temă, maestrul începea să râdă şi spunea: „Numai începătorul caută să întindă arcul cu forţa musculară, eu, o fac pur şi simplu cu ki. Ki, adică forţa universală la care participăm prin fiinţa noastră esenţială. Trebuie să învăţăm, graţie lui Hara, să o simţim şi să o lăsăm să vină, contrar forţei mişcate de voinţă, forţa „acţiunii”.
De fiecare dată când forţa fizică permite realizarea unei „performanţe” în atitudinea „justă”, caracteristică Harei, altfel spus de fiecare dată când Hara intră în joc, toate organele sunt puse să contribuie; corpul întreg lucrează, şi această lucrare se face atunci ca şi cum ne-am juca, cu precizie şi fără efort. Chiar şi în munca cea mai modestă, corpul în întregime este la lucru. Dar acest corp întreg nu înglobează numai forţele perceptibile de către Eu şi dirijate de acesta. De îndată ce lipseşte înrădăcinarea în centrul vital care eliberează forţa corpului întreg, diferitele membre trebuie să fie mişcate de voinţă. Acţiunea lor este atunci dezordonată; nu există unitate.
Omul, în curând, oboseşte şi simte cum membrul solicitat se crispează, obligat cum este să furnizeze efortul prin el însuşi. Aceasta este valabil pentru orice act care necesită forţă fizică, fie că este vorba de a purta, a împinge, a trage, a vorbi, a cânta, a scrie (chiar şi a bate la maşina de scris!), a dansa, a merge etc. Este valabil de asemenea pentru orice sport, pentru orice muncă făcută în casă, la câmp sau în atelier. De fiecare dată când efortul a fost îndeplinit plecând din Hara, adică a fost efectuat cu calm graţie forţei din centrul vital, acest efort se reduce, căci munca se desfăşoară atunci în mod organic şi nu este făcută sub presiunea Eului.
Hara îi permite omului să suporte durerea într-un mod uimitor. În măsura în care omul a învăţat să dea drumul Eului său anxios, aflat mereu în căutarea securizării, şi şi-a adunat forţele, s-a „recules” cu totul în centrul vital, durerea se diminuează, căci tensiunea din punctul dureros dispare. Se pare chiar că Eul suferind în mod fizic aproape că nu există la omul a cărui conştiinţă este centrată pe Hara.
Cel care este prizonier al Eului nu cunoaşte alt mijloc să se afirme în această lume decât voinţa dirijată de raţiune. Dar eficacitatea forţelor care i-au fost date iniţial, prin natura sa, sunt astfel diminuate. Există mai multe relatări care povestesc cum oameni ancoraţi în Hara, care s-au eliberat de ingerinţa Eului şi au atacat obstacole cu forţa din Hara au ajuns să treacă prin bariere de care se loveau zadarnic când nu dispuneau decât de forţele mobilizate ale Eului. Ca şi cum din Hara emana o aură de forţă care făcea să ricoşeze pericolele, să dispară piedicile şi să devieze atacurile. Cel care nu apără o poziţie oarecare a Eului nu oferă ţintă pentru agresor. Când „câinele rău nu mai muşcă” atunci şi inamicul loveşte în gol. În aceasta rezidă secretul maestrului atunci când se luptă cu sabia. Persoanele temeinic ancorate în Hara sunt de asemenea „imunizate” contra bolilor contagioase.
Omul care posedă Hara este calm. De aceea Hara are o virtute curativă în privinţa nervozităţii, sub orice formă se prezintă ea. Agitaţia, micile mişcări involuntare dispar. S-ar putea spune că pacea s-a înfăptuit în corp, o pace interioară care nu este sinonimă cu absenţa de viaţă, ci care exprimă o forţă concentrată în centrul vital, sursă de securitate, şi o armonie în acelaşi timp vie, „vibrantă” şi liniştită a totului care este omul.
Cei care nu posedă Hara îşi pierd cu uşurinţă forma. Ei se înfurie repede, sunt cu sănătatea fragilă, şi îşi pierd repede ţinuta în faţa adversităţii. Dimpotrivă, asupra celui care posedă Hara, motivele de iritare nu au putere, sau ele dau loc unor reacţii energice, exprimând forţa conferită de Hara.
Sănătate şi vindecare sunt într-o largă măsură legate de faptul că omul este în „forma” care îi este conformă. La fel cum crispările şi tensiunile împiedică vindecarea, tot aşa se întâmplă şi în cazul lipsei de „formă interioară”. Principiul fondat pe etică, care vrea „să ne păstrăm maniera de a fi oricare ar fi circumstanţele” aduce deja un anumit ajutor. Dar o stăpânire de sine obţinută numai prin voinţă blochează dezvoltarea „formei” conforme cu fiinţa şi barează accesul la forţa ce vine din profunzimi pentru că aceasta nu se poate manifesta deplin decât prin această „formă”.
La persoana care este „just centrată”, forţele naturii ce acţionează în secret în adâncul fiinţei ei au posibilitatea, în orice moment, şi chiar şi în perioada de convalescenţă, să intre în joc din plin. Sunt forţele care, de fapt, lucrează neobosit în om pentru a forma, conserva şi restabili „forma lui existenţială” conformă cu fiinţa şi care constituie un „tot viu”.
Persoana care posedă Hara se mişcă liber cu naturaleţe. Fie că se aşează, se ridică sau adoptă orice altă poziţie, ea arată întotdeauna o suveranitate naturală. A fi centrat în mod „just” semnifică nu numai că omul este solid şi că membrele lui funcţionează fără cea mai mică rigiditate şi fără nici o greutate, ci şi că apare forma corespunzătoare fiinţei lui esenţiale. Numai din centrul „just” se naşte „forma reuşită” care se manifestă atât în repaus cât şi în mişcare. Se spune că o „formă” este „reuşită” atunci când îi permite omului să rămână transparent fiinţei lui – chiar şi în condiţiile de existenţă cele mai contrare lui – şi să ajungă la o transparenţă mai profundă. În această „formă”, omul poate să se arate aşa cum este şi să fie mereu gata pentru o transformare, aşa încât dezvoltarea organică a „formei existenţiale” conformă cu fiinţa nu ia niciodată sfârşit.
Cu toate acestea, „a se arăta aşa cum este” are o dublă semnificaţie: „a fi conform cu fiinţa” şi „a fi autentic”. „Conform cu fiinţa” se spune despre cineva care se prezintă cum este el „în realitate”, adică în fiinţa lui esenţială; „autentic” se referă la cineva care se arată fără complexe, aşa cum este (adică aşa cum a devenit sub presiunea condiţiilor de existenţă), şi care renunţă să pară altul sau mai mult decât este.
Cum conştiinţa de sine a omului care posedă Hara este mai puţin dependentă de judecata lumii, acest om se arată, în modul lui de a se prezenta, mai puţin preocupat de impresia pe care o face asupra altuia. Şi, în acelaşi timp, forţa care irumpe din profunzimile fiinţei lui datorită Harei îi permite să manifeste o forţă mai mare decât cea de care dispune „în realitate”.
Hara restabileşte unitate omului cu sine însuşi. Pe plan corporal, aceasta înseamnă că el nu trăieşte în mod constant în contradicţie cu pulsiunile elementare care vor să se exprime, că el nu este în continuu plasat în faţa alternativei de a se livra lor sau de a le refula. Hara ne deschide, ca să spun aşa, un spaţiu cu totul nou în care toate tensiunile acumulate în om urmează să se topească fără a fi obligate să se descarce în exterior. Ceea ce, fără Hara, nu poate să se elibereze decât explodând, dar trebuie deseori, pentru un motiv sau altul, să fie reprimate sau inconştient refulate, poate fi „descărcat” într-un misterios „spaţiu interior” şi acolo să fie transformate într-o forţă care vine să potenţializeze ansamblul de forţe al persoanei. Hara îi conferă astfel omului o putere legitimă asupra sexualităţii lui. Numai sexualitatea aşa cum o percepe Eul, adică limitată la o anumită formă de satisfacere, generează acea tensiune insuportabilă care trebuie să fie reprimată sau trăită. Pentru cel care posedă Hara, există o a treia posibilitate: să se elibereze de această tensiune deschizând o „poartă interioară”. Trecând prin această poartă omul devine capabil să se debaraseze de concepţia sa de satisfacţie sexuală. Atunci, tensiunea sterilă dispare şi forţa acumulată capătă o semnificaţie creatoare.
În rezumat, înrădăcinarea în centrul vital, în Hara, îi dă omului satisfacţia unei forţe care îi permite să-şi gestioneze destinul, aşa cum nu ar putea s-o facă numai cu forţele Eului. Este o forţă care îl poartă în secret, o forţă ordonatoare şi formatoare; dar şi eliberatoare şi unificatoare.
Fiinţa spirituală care este omul nu aspiră numai la o viaţă asigurată. El nu vrea numai să trăiască pentru a supravieţui, ci doreşte să trăiască o viaţă care are un sens. El caută în el şi împrejurul lui armonie şi perfecţiune. El este în căutarea „desăvârşirii”, a unei forme care să exprime în întregime sensul interior care este în ea. În măsura în care a neutralizat Eul egocentric, el este– atât în gândurile cât şi în acţiunile sale – cu totul în slujba unui lucru, a unei lucrări, a unei comunităţi. El se simte obligat să urmeze legea acestui lucru şi alege în plus drept tovarăş pe cel care îl completează şi dă vieţii sale un sens mai profund. El caută să perceapă semenii şi lumea în semnificaţia ei proprie şi în valoarea ei proprie.
Dar când ne străduim să realizăm un obiectiv într-un mod care să aibă sens şi să fie conform cu scopul căutat, suntem deranjaţi, atât în faptele cât şi în gândurile noastre, de idei preconcepute şi de prejudecăţi. În plus, când Eul existenţial predomină, individul se încurcă în problemele lui pur personale, pierzându-şi astfel obiectivitatea.
Pentru ca orice judecată, orice acţiune sau orice creaţie să fie obiectivă, trebuie ca omul să aibă distanţa care îi va permite să distingă despre ce este vorba în realitate, să-i perceapă legile şi calităţile proprii. Numai această distanţă „adecvată” care presupune ca omul să se fi degajat de influenţa Eului conservator, şi să se fi eliberat de prejudecăţi şi de a priori, îi permite să aprecieze în mod obiectiv, conform, sarcina de realizat şi să se achite de ea în stăpânirea deplină a mijloacelor sale.
Facultăţile omului sunt blocate atunci când acesta este prizonier al „micului” Eu, adică atunci când întreprinde o sarcină nefiind centrat în mod corect. Dacă ajunge să se elibereze de acest Eu şi dacă îşi regăseşte centrul „just”, el îşi recapătă imediat stăpânirea deplină a facultăţilor lui şi a cunoştinţelor lui. Pentru a reuşi să realizeze ceva cu precizie, un sport bunăoară, se cuvine să aibă acea supleţe interioară, acea decontracţie, care arată că s-a emancipat de sub tutela strâmtă a Eului. Eficacitatea pe care i-o conferă Hara se manifestă de fiecare dată când este vorba de a-şi dovedi cunoştinţele sau capacităţile, de exemplu cu ocazia oricărui examen, sub orice formă s-ar prezenta acesta.
În definitiv, omul dispune pe deplin de facultăţile lui dacă le lasă să intre în joc în mod natural, fără să intervină voinţa. Dar dacă el crede că poate să recurgă la ele prin canalul acestei voinţe, ele i se refuză. Orice nervozitate exprimă frica ce îl domină pe om de a nu-şi putea duce la bun sfârşit sarcina. Această frică provoacă o crispare a persoanei, care îi scade capacităţile. Pentru a le regăsi, el trebuie să se elibereze de voinţa de „a face totul” a Eului. Aptitudinile lui astfel epurate de orice factor personal, pentru că sunt debarasate de piedicile spiritului fixator al Eului, omul le încredinţează unei forţe profunde care va face să-şi îndeplinească sarcina fără să fie nevoie ca el să participe, ca să spunem aşa. Dar intrarea în joc a acestei forţe necesită înrădăcinarea încrezătoare a omului în Hara, adică în centrul eliberat de autoritatea Eului.
De menţinerea poziţiilor dobândite este legată sterilitatea spiritului. Vederea este atunci închisă pentru toate perspectivele noi care i se dezvăluie omului de îndată ce face un pas înainte în modul lui de a gândi sau de a acţiona. Numai cel care este capabil să dea drumul la ceea ce a dobândit vede neîncetat noi posibilităţi deschizându-se înaintea lui.
Astfel, Hara este şi condiţia prealabilă pentru ca imaginaţia creatoare să poată să se exprime liber. Imagini nu pot să apară în mod spontan din profunzimi decât dacă omul s-a eliberat de Eul care judecă numai după ceea ce este ştiut şi cunoscut. Infinita bogăţie a imaginilor care apar în vis este o dovadă a acestui fapt. Ansamblul conceptelor încremenite care inhibă orice formă de imaginaţie nu devine permeabil pentru sursa creatoare decât în măsura în care omul, chiar şi cel trezit, nu se preocupă în continuu de Eul său, cu vanitate şi egoism, şi în care este capabil să trăiască pe baza centrului „just”. Deplin conştient de exigenţele lumii, el deschide atunci poarta pentru această viaţă care vine din profunzimi, regeneratoare, sursă de progres şi fericire.
Astfel deci, pentru domeniul spiritului obiectivant, al culturii şi al civilizaţiei, înrădăcinarea în Hara semnifică irumperea acestei forţe din profunzimi care îl dotează pe om cu spirit de invenţie, cu daruri creatoare şi îl face să acţioneze cu intuiţie, imaginaţie şi în mod obiectiv, eliberându-l de rigiditatea formelor de gândire „bine rodate”, a rezultatelor dobândite şi a obiceiurilor îndrăgite. Atunci, Fiinţa inerentă fiinţei esenţiale poate să se exprime, fie în modul de a percepe lucrurile sau de a le înţelege, în maniera de a iubi sau de a crea.
Situaţiile, sarcinile în care omul eşuează sunt foarte diferite. Totuşi, oricare ar fi circumstanţele, aceste eşecuri au toate o cauză comună şi anume: lipsa de calm încrezător. Calmul nu poate să apară când există predominanţa Eului preocupat de menţinerea lui şi dornic să facă totul prin el însuşi. Hara elimină acea tensiune datorată Eului şi îi conferă omului acea formă „transparentă” sau acea „transparenţă concretizată într-o formă” care face din fiecare situaţie din existenţă o etapă din progresarea pe Cale şi din orice acţiune ocazia de a exprima fiinţa esenţială.
Sursa: un capitol tradus din cartea:
HARA, centrul vital al omului, de K.G. Durckheim,
Traducerea îmi aparţine, VJ.
Carte publicată de Editura HERALD în ianuarie 2012. Republicată în 2020.
