Jacques Castermane
În câteva zile va apărea cartea CENTRUL FIINŢEI la Editura HERALD,
o carte întocmită de Jacques Castermane din înregistrările discuţiilor cu Durckheim de-a lungul timpului.
Care va arăta cam asa: poza
o carte întocmită de Jacques Castermane din înregistrările discuţiilor cu Durckheim de-a lungul timpului.
Care va arăta cam asa: poza
Jacques Castermane este coordonator al Centrului Durckheim, route de Mirmande, 26270 Saulce-sur-Rhône, Franţa.
Site oficial: http://www.centre-durckheim.com/
„Omul este predispus experienţei Fiinţei nu pentru că este creştin sau budist, ci pentru că este OM. În această calitate are el parte de Fiinţa supranaturală prin Fiinţa sa esenţială.”(Karlfried Graf Durckheim)Ceee ce ieri numeam întâmplare a vrut ca eu să-l întâlnesc pe Graf Durckheim în primăvara lui 1967. Ceea ce astăzi numesc destin a vrut ca eu să fiu discipolul lui timp de mai bine de douăzeci de ani. În luna iunie a anului 1980 el m-a invitat să lucrez în numele lui şi acolo este de atunci înainte calea mea.
*
La 28 decembrie anul trecut „o mare inimă a încetat să bată[1]”. Nu poate fi o definiţie mai bună pentru omul care a fost el. Toţi cei care au avut şansa să ajungă în apropierea lui Graf Durckheim au amintirea acestei mari inimi.
Cel pe care mulţi îl numesc Înţeleptul din Pădurea-Neagră ne-a propus o învăţătură care se bazează pe mărturie. Eu păstrez în memorie amintirea precisă a întâlnirii noastre. Timp de două zile, el ne-a vorbit despre esenţialul în cotidian. Era tema colocviului la care fusese invitat. Odată încheiate zilele respective, mi-ar fi fost greu să-mi amintesc spusele lui. Dar ceea ce nu puteam să uit, şi nu voi uita niciodată, este modul lui de a fi prezent, acolo! Modul lui de a exprima esenţialul.
Cum să exprimi esenţialul? Prin cuvinte?... Prin scrieri? Graf Durckheim îmi spunea că în întâlnirea sa cu atâţia bărbaţi şi femei el şi-a dat seama că ceea ce lipseşte cel mai mult omului contemporan este calmul interior, seninătatea şi bucuria de a trăi. Dacă l-aţi întâlnit pe Graf Durckheim aveţi amintirea unui om calm, a unui om senin şi plin de bucuria de a fi. În acest fel înţeleptul arată(exprimă, este mărturie despre, n.t.) esenţialul. Pentru că acest ansamblu de calităţi foarte umane îşi au originea în Fiinţa prezentă în Fiinţa noastră esenţială. Aceste calităţi exprimă transparenţa la Fiinţă, care pentru Graf Durckheim era sensul Căii.
Devenind discipolul lui Graf Durckheim eu am fost ghidat de un om religios. Dar acest om, profund religios, nu era un om de religie. Ce şansă să întâlneşti un om pentru care este important ceea ce este dincolo de tot ceea ce deosebeşte un om de altul (diferenţă de cultură, de tradiţie, de confesiune, de sistem, de noţiune de viaţă etc.)
Timp de patruzeci de ani el a însoţit bărbaţi şi femei de tradiţii diferite; credincioşi şi necredincioşi; artişti şi oameni de ştiinţă; şi pe cei a căror singură motivaţie era suferinţa şi speranţa.
Fiecare era invitat să plece la Drum. Adică să recunoască şi să ia în serios experienţa Fiinţei, să practice zilnic un exerciţiu (pentru cei mai mulţi, aşezarea în linişte) şi să ia în serios conţinuturile inconştientului (pe linia propusă de C.G. Jung).
Şi aici Graf Durckheim era un martor. În fiecare dimineaţă, chiar şi după 90 de ani, el conducea exerciţiul aşezării (meditaţia). În ce-l priveşte, el relua şi de mai multe ori în cursul zilei această aşezare în silenţioasă profunzime.
„I-aţi văzut ochii…? Ochi spălaţi de marea experienţă![i]” Este adevărat că acolo unde era Durckheim se dezvolta o ambianţă numinoasă. „Prin modul vostru de a fi acolo, voi transformaţi camera voastră într-un templu sau într-un grajd![ii]” Când am intrat pentru ultima oară în micul lui birou, m-am simţit ca învăluit de această calitate a sacrului. Graf Durckheim comparase adesea transfigurarea care revelază experienţa Fiinţei cu strălucirea care emană din măştile morţilor. A doua zi de la moartea lui, el era martor al acestei Vieţi mai profunde.
Importanţa pe care Graf Durckheim o dădea lucrării asupra inconştientului îl deosebeşte de maestrul spiritual aşa cum este acesta considerat de obicei. Până la sfârşitul existenţei lui, el a rămas atent la visele lui şi „la emoţiile care dezvăluie zonele de umbră care ne separă de Fiinţa noastră esenţială.”
Martor! Acest cuvânt revine de multe ori în frazele de mai sus. Dar nu aceasta este ceea ce îl caracterizează pe un maestru şi anume: a fi ceea ce spune şi a spune ceea ce este el? eram deja de câţiva ani în Pădurea-Neagră când Durckheim m-a întrebat ce anume m-a motivat, ce m-a determinat să abandonez tot ceea ce dădea un sens existenţei mele pentru a lucra cu el? Răspunsul la întrebarea lui era atât de simplu încât îmi era dificil să-l exprim! „Am simţit, atunci când v-am întâlnit la Bruxelles, că dumneavoastră sunteţi ceea ce spuneţi!” După un moment de linişte şi ca şi cum s-ar fi privit în interior, Graf Durckheim a gândit cu voce tare „Încerc… încerc… şi nu este uşor în fiecare zi…”
Eu l-am văzut încercând până la capăt! Cred chiar că pot spune că el a făcut-o până la capăt. În aceşti ultimi ani mi-am programat să-l văd o dată pe lună, pentru a-l întâlni fie şi numai pentru o oră. În 25 octombrie, anul trecut, a doua zi după cea de-a 92-a aniversare, el era spitalizat în mica clinică din Schoppfheim. Umorul lui nu l-a părăsit niciodată. M-a primit cu aceste cuvinte: „Ah! Veniţi să vedeţi ceea ce mai rămâne din mine!” Am vorbit puţin amândoi, nu era necesar, nu era nimic de umplut cu ajutorul cuvintelor. Întâlnirea a fost densă, plină, profundă. Ce forţă în slăbiciunea lui! Am în memorie două fraze: „Sufăr mult. Dar de fiecare dată când reuşesc să accept, ies din acea suferinţă un pic mai matur…” „Jacques, ştiţi care este ultimul pericol pentru mine? Este acela de a vrea să mor eroic…”
Câteva săptămâni mai târziu Graf Durckheim revenea dintr-un lung moment de tăcere (ceea ce se identifică prea repede cu ceea ce numim comă sau stare se inconştienţă). Era deosebit de calm şi de liniştit atunci când a spus: „Interesant, până acum făceam încă diferenţă între ceea ce numim viaţă şi ceea ce numim moarte…”
Cei care au fost lângă el spun că el a murit calm, senin, într-un ultim şi uşor suspin.
[1] Din ferparul de deces.
[i] Marie Madeleine-Davy (colocviu Bruxelles, 1971)[ii] Les lecons de Durckheim, ed. du Rocher
