Articol publicat în revista TRIBUNA, nr. 190
O frumoasă carte, surprinzătoare în multe privinţe (Karl Graf Dürckheim, Dialog pe Calea iniţiatică. Convorbiri cu Alphonse Goetmann, recent apărută, în tălmăcirea Vioricăi Juncan, la editura bucureşteană Herald, ce traduce, în mod constant, după 1989, numeroase volume esenţiale de spiritualitate), ne conectează la un schimb incandescent de opinii despre sacru, într-un context original, deoarece ambii interlocutori sunt remarcabili: K. G. Dürckheim (1896–1988), doctor în filosofie şi psihologie, a fost psihoterapeut la Todtmoss (Pădurea Neagră), unde a înfiinţat un Centru de formare şi întâlniri de psihologie existenţială, iar în circa 20 de volume publicate a încercat să traseze o punte, să iniţieze un dialog între mistica creştină şi practica Zen, aprofundată de el în Japonia, cu maeştri de seamă, fără a se abate de la doctrina creştină. O personalitate de anvergură, aşadar, un promotor de seamă al dialogului Est-Vest.
Ineditul formaţiei sale ilustrează un fenomen obişnuit în cultura occidentală, acela că o seamă de psihologi şi terapeuţi preiau, până la un punct, o parte din responsabilităţile unui duhovnic, urmărind să ajungă la cauzele ce încarcă şi distorsionează psihismul omului, pentru a lucra apoi în adâncime asupra acestuia, purificându-l. Al doilea, nu mai puţin interesant, este francezul Alphonse Goetmann, trecut de la catolicism la postura de preot ortodox, absolvent al Institutului Saint Denis (fondat de Vladimir Lossky), adept al misticii răsăritene, care mărturiseşte a fi aflat în interlocutorul său un maestru spiritual care i-a schimbat viaţa.
Aşadar, doi occidentali sensibili la toate manifestările sacrului, de oriunde ar veni ele, fără însă a trăda cadrul creştin al concepţiei lor.
În ce fel religia poate fi percepută ca o chestiune personală de maximă urgenţă, ca o forţă realmente transformatoare, aflăm din vasta conversaţie a celor doi, purtată ca între egali. Ei stau de vorbă într-un mod foarte liber, foarte cald, despre problemele religiei, pe care le socotesc esenţiale pentru buna integrare în viaţă, în destin, în societate, a fiecărui om. Formaţia lor este pilduitoare, exemplară şi pentru alţii. K. G. Dürkheim îşi exprimă convingerea că menirea primordială a omului este căutarea centrului profund ce-l animă, acel mister absolut al fiinţei ce grăieşte şi pulsează întâi în momente de elecţie, pentru ca, ulterior, printr-o atentă cultivare, să devină o călăuză permanentă. Deşi dialogul a avut loc în anii ’80 (deducem aceasta, dar anul exact nu este menţionat, scăpare ce va fi remediată, poate, la o ediţie viitoare), el este profund actual.
Pagini de excepţie sunt dedicate retrăirii acelor clipe din copilăria psihoterapeutului, momentelor când mintea curată era izbită de prezenţa numinosului, până ce, treptat, a înţeles că societăţii occidentale îi lipseşte dimensiunea subiectivă, lăuntrică a psihismului, esenţială evoluţiei spirituale: „toate şcolile de exegeză şi hermeneutică, <materialiste> şi <structurale>, ale zilelor noastre rămân la descifrarea ştiinţifică şi mentală” (p. 30). În consecinţă, omul este tratat ca obiect, nu ca subiect. Încă din studenţie, viitorul psihoterapeut a fost îngrijorat de precumpănirea cantitativului în psihologie. Sigur, putem studia omul şi astfel, dar ce câştigăm făcând asta? se întreabă el, observând că nimeni nu vorbeşte despre un învăţământ iniţiatic, despre Fiinţă. Problematica omului, a observat de timpuriu, nu este integrată în formaţia medicului, a preotului, a educatorului, a psihologului chiar.
În relaţiile dintre oameni predomină aceeaşi răceală: unul îl închide pe celălalt într-un rol limitat, cum, de pildă, medicul are percepţia bolnavului ca un simplu caz. Biserica a devenit, şi ea, o simplă organizaţie, de unde teologii au înlăturat mistica. Facem, astfel, zilnic experienţa alienării interioare, încercând să calificăm şi să categorisim totul în strâmte nişe mentale, pierzând dimensiunea vie a lucrurilor. Nu e oare acesta un atentat la divinul însuşi? K. G. Dürkheim crede că da, iar Alphonse Goettmann reaminteşte memorabila cugetare a lui Grigorie de Nyssa, conform căreia orice concept referitor la Dumnezeu e un simulacru, un idol (p. 25).
De aceea, urmează cei doi, Dionisie Areopagitul invită la unirea cu Dumnezeu prin renunţarea la orice intervenţie raţională, la orice obiect sesizabil sau inteligibil, la fel ca Meister Eckhart mai târziu. Pasionante sunt precizările lui K. G. Dürkheim: nu trebuie să uităm că, întotdeauna, ca subiect, întâlnim alt subiect, o fiinţă, iar nu un lucru inanimat, constatare valabilă chiar şi în relaţia cu obiectele. Fascinaţia misterului, nu categoriile carteziene, l-au marcat, iar îndărătul trăsăturilor senzoriale fermecătoare, a ştiut, de mic, să discearnă esenţa, nucleul divin: într-o bucată de fier, de pildă, l-a intuit pe Dumnezeu, prezent acolo prin însăşi calitatea metalului! (p. 18). E un alt mod de a spune că Fiinţa se află întotdeauna aici, nu ne părăseşte, e indestructibilă, situată dincolo de timp şi spaţiu.
Oricât ar părea de neobişnuit, suntem asiguraţi că experienţa spaţio-temporanlă nu e totul, ci abia „învelişul a ceva total diferit şi, de fapt, ea ascunde realitatea fondului” (p. 16).Divinul nu e o abstracţie, o demonstrează psihoterapeutul german, care, după ce a simţit sacrul în fiinţa sa, i-a urmat chemarea imperioasă. Nobil, a renunţat la castel şi la datoriile senioriale. Înrolat în armată, a luptat fără a răni sau a ucide pe cineva, căci nu a tras niciodată vreun foc de armă, nici măcar nu a scos pistolul (de altfel, nici nu a fost rănit). El căuta, deja de atunci, „viaţa ca plenitudine supranaturală pe fundalul terifiant al non-vieţii”, pentru ca, ulterior, devenit psihoterapeut, să încerce mai puţin să comunice o ştiinţă, cât să trezească la experienţe interioare ce i se păreau fundamentale: „Nervul oricărei ştiinţe despre om îmi părea a fi experienţa calitativă a profunzimii sale” (p. 28-29). Pe fundalul excesului de zgomot, a fost cucerit de cultura tăcerii, în Japonia, cu ţelul mărturisit de a se păstra în Hristos, căci Meister Eckhart a fost şi a rămas maestrul său suprem, cu a sa realitate a esenţialului – Realul în liniştea lui „dincolo”. Prin filiaţia din Meister Eckhart se simte a se situa pe un „teren absolut solid, o realitate de nezdruncinat (...), dar aceasta cere sărăcia duhului, care invită la o totală golire de sine” (p. 25).
Practica Zen i-a adus simplitatea, derivată dintr-o bună aşezare în centrul fizic al fiinţei, hara, de unde se poate medita nestânjenit, fără riscul de a cerebraliza excesiv, de a pune realitatea divină în formule, ucigând viaţa. Echilibrarea respiraţiei îndeplineşte, şi ea, rolul salutar de a afla „nimicul” conştiinţei naturale, una cu sărăcia duhului, căci, dincolo de o cultură livrescă, e nevoie de o cultură a experienţei lăuntrice.
Atenţia permanentă, veghea critică trebuie cultivate până ce individul se transformă într-o persoană, dar nu una oarecare, ci una devenită un eu existenţial transparent, potir menit să primească Fiinţa esenţială. În această lumină, biserica lui Hristos e însăşi taina Domnului printre oameni şi nu doar un imperiu social-politic. În acest mod îşi tratează K. G. Dürkheim pacienţii: chiar dacă-i masează, nu-i contactează la nivel fizic, nu le atinge corpul, fiindcă încearcă să le sesizeze şi să le mişte sufletul.
Oricât de rătăciţi am fi, în adânc rămânem mereu copiii paradisului, ne spune încrezător K.G. Dürkheim, conştient că, prin păcatul originar, omul a rupt unitatea nediferenţiată cu divinul din el, pentru a se instala, progresiv, într-o autonomie separată, prin ego-ul său. Apoi acest ego, eu lumesc hipertrofiat, l-a sedus până-ntr-atât, încât omul l-a considerat unica şansă de cunoaştere, întruchiparea cunoaşterii obiective, uitând cu totul de latura subiectivă a problemei, cea latent mântuitoare. Din fericire însă, calea poate fi parcursă înapoi: prin renunţarea la multitudine, se deschide poarta experienţei sacre. Chiar dacă zilnic facem experienţa alienării interioare, prin asaltul obiectivităţii masificate, nu trebuie să uităm că „în centrul tuturor tenebrelor noastre se află un soare” (p.86). Toate ritualurile pot servi concentrării în acesta: sportul, ceremonia ceaiului, arta. Mişcările trupului pot fi, şi ele, un exerciţiu spiritual, dacă sunt privite în această lumină, încât până şi cei supraîncărcaţi de o muncă brută la bandă, în furnale, sau pe câmp pot face din gesturile lor un act religios. Tocmai schimbarea de perspectivă conferă un incredibil optimism vieţuirii în lumesc, pe care stă în puterea noastră s-o sfinţim, depăşind-o. Nu prin lamentaţie, ci prin acceptarea urmată de transfigurare. Sunt magnifice, în acest sens, şi părerile lui K. G. Dürkheim despre iubirea diferită de simpla dorinţă-pasiune – ea ne transportă, delicat, într-o altă dimensiune. Asumarea spiritualităţii (o ştim şi noi, de multă vreme, în spaţiul nostru, populat, fără întrerupere, de sfinţi şi martiri întru credinţă) se vădeşte a fi o întreprindere plenitudinară, angajantă. O carte precum aceasta constituie deci încă o invitaţie la o lume ce, abia gustată, va putea fi înţeleasă. Înrădăcinarea în experienţă este o adevărată măiestrie ce nu trebuie părăsită nicicând, pentru a accede la dubla cetăţenie a omului: cerească şi, totodată, pământească.
Mai multe despre poeta Simona-Grazia Dima pe site-ul personal aici:Din revista TRIBUNA nr. 190 din 1-15 august 2010, pagina 6: www.revistatribuna.ro
http://simona-grazia-dima.chemarea.net/
