Un Maestru Om
Unul dintre marii discipoli ai înţeleptului german, care a părăsit vesmântul pământesc, ne oferă aici impresia lui despre învăţătura şi moştenirea acestui om care se servea de stări de suflet cotidiene ca materie primă a transformării interioare.
Interviu cu Jacques Castermane, discipol de seamă al lui Graf Durckheim
Jacques Castermane
Unul dintre marii discipoli ai înţeleptului german, care a părăsit vesmântul pământesc, ne oferă aici impresia lui despre învăţătura şi moştenirea acestui om care se servea de stări de suflet cotidiene ca materie primă a transformării interioare.
Interviu cu Jacques Castermane, discipol de seamă al lui Graf Durckheim
Jacques Castermane
Nouvelles Clés: Graf Durckheim a murit la 28 decembrie 1988. Dumneavoastra veti conduceţi centrul care-i poartă numele. Aţi fost foarte apropiaţi deci ?
Jacques Castermane: Nimic, dar absolut nimic nu părea să ducă la această întâlnire, la aceşti douăzeci şi doi de ani de colaborare cu el şi la acest fel de filiaţie. Fără îndoială să fie hazardul cel care se numeşte destin? Întâlnirea noastră datează din anul 1967. Era la Bruxellea la Maison d’Erasm, unde Graf Durckheim participa la un colocviu. Imediat curentul a trecut. Am fost profund impresionat de ceea ce spunea şi mai ales de modul lui de a fi. Şi aşa cum a binevoit să scrie în prefaţa cărţii mele „Îl văd încă pe Jacques Castermane la Maison d’Erasme, în îmbrăcămintea sa bleu, aşezat la dreapta mea. Şi, aşa cum se întâmplă adesea atunci când ţii o conferinţă, aveam impresia că vorbeam în mod particular pentru el, impresionat de capacitatea lui de a asculta.”
N.C.: I-aţi devenit discipol?
J.C.: Nu ştiam nimic de ce putea să fie o relaţie între maestru şi discipol. Dar e adevărat că, după câţiva ani, nu puteam să-l numesc altfel. După multă ezitare totuşi, l-am întrebat într-o zi cum vede el diferenţa dintre noi doi. „Diferenţa între cel care se numeşte maestru şi cel care se numeşte discipol? Nu exista diferenţă, amândoi sunt pe aceeaşi cale, doar că aceasta se vede la cel care se numeşte maestru un pic mai mult!”.
N.C.: Este dificil să fii discipolul lui Graf Durckheim?
J.C.: Raportat la el, nu. Raportat la mine, da. Pentru că m-am simţit însoţit, niciodată dirijat. Altfel spus aveam impresia că responsabilitatea mea era totală, că niciodată nu mi-ar fi spus fă aceasta sau nu fă cealaltă. În frumoasa lui carte despre Maestrul interior el spune clar că maestrul este în noi înşine, că este nucleul nostru profund, ceea ce el numeşte Fiinţa esenţială. În timpul acestor ani de companie nu mi-a cerut niciodată să mă supun vocii lui, m-a învăţat să ascult şi să iau în serios vocea mea lăuntrică.
N.C.: Aveţi vreo amintire care le domină pe toate?
J.C.: Mii! Şi fără îndoială, ceea ce este normal, după moartea lui ele sunt mai vii ca oricând, precise. Dar cu adevărat sunt două care le domină pe celelalte. Prima este întâlnirea, evocată mai sus, a doua este ziua în care m-a invitat să lucrez în numele lui.
N.C.: Cum s-a petrecut aceasta?
J.C.: Era în iunie 1980. De câţiva ani luasem decizia să merg să-l văd pe Graf Durckheim o dată pe lună, în măsura posibilului. O mie două sute de kilometri pentru a fi o oră sau două cu el! Mă bucuram de fiecare dată de această întâlnire şi ştiu că el era fericit din cauza acestor momente petrecute împreună. În ziua aceea m-a primit în căsuţa lui din deal. Locul lui, refugiul lui de seară şi de duminică. Un adevărat mic muzeu compus din obiecte care îl însoţeau de mai mult de jumătate de secol. O casă unde puţin persoane au intrat; lecţiile se ţineau într-o altă casă în centrul localităţii, Doktorhaus-ul. Deşi bolnav de o bronşită severă îi plăcea să fie singur. Deodată cursul conversaţiei s-a schimbat şi el mi-a zis: „Am încredere în modul dumneavoastră de a mă înţelege şi mi-ar plăcea să lucraţi în numele meu.”
N.C.: Vă aşteptaţi la aceasta?
J.C.: De loc. Aveam impresia interesantă de a fi primit pe umerii mei o găleată de apă îngheţată care în acelaşi timp era fierbinte! O lungă tăcere a legat profund propunerea sa şi răspunsul meu. I-am mulţumit şi îmi aduc aminte exact cuvintele pe care le-am pronunţat: „Este un cadou pe care nu-l voi merita niciodată şi, în acelaşi timp, mă voi simţi răspunzător în anii care-i am de trăit.” Graf Durckheim a inaugurat Centrul care îi poartă numele la 12 iulie 1981.
N.C.: Ce aţi simţit când aţi aflat de moartea lui?
J.C. Prieteni germani mi-au telefonat la sfârşitul serii de 28 decembrie. N-a fost ceva neaşteptat, dimpotrivă. Ştiam, pentru că îl văzusem câteva săptămâni mai devreme că aceasta putea surveni în orice clipă. Aceasta n-a împiedicat ca ceea ce m-a invadat, cu blândeţe, să fie o tristeţe profundă. Tristeţea separării definitive de o fiinţă apropiată. Dar în acelaşi timp pot spune că am primit această veste foarte calm pentru că este în ordinea lucrurilor, adică o lucrare pe Cale ne invită să integrăm şi ceea ce se numeşte viaţă şi ceea ce se numeşte moarte. Noi am înfăţişat de multe ori tema morţii.
N.C.: Ce vă spunea el despre moarte?
J.C.: Aici îmi revin în memorie mulţime de amintiri. În 29 decembrie, Christine şi cu mine am plecat la drum dimineaţa la orele patru pentru a-l revedea pentru ultima dată. Graf Durckheim era depus în biroul lui, acolo unde îl întâlnisem de atâtea ori. Din momentul în care am pătruns în încăpere mică de patru metri pe patru, m-am simţit atins de o ambianţă pătrunzătoare şi învăluitoare: O linişte.
Chiar şi în această ultimă întâlnire se impunea amintirea a ceea ce spunea el despre linişte:”există liniştea morţii, în care absolut nimic nu mişcă; şi există liniştea vieţii în care absolut nimic nu opreşte mişcarea de transformare.” Această linişte impresionantă era cea a vieţii. Sau, cum îi plăcea să spună, liniştea marii Vieţii.
În cadrul unei lecţii, Graf Durckheim mi-a pus o întrebare neaşteptată:”Jacques, vă gândiţti la moarte în fiecare zi?” Mi-a trebuit mult timp să reflectez pentru a răspunde că nu. „Ce vârstă aveţi?” Aveam patruzeci şi doi de ani. „Dacă la patruzeci şi doi de ani nu te gândeşti la moarte în fiecare zi este expresia unei lipse de maturitate!”
N.C.: Graf Durckheim şi-a acceptat moartea?
J.C.: Da, nu numai moartea sa ci faptul de a muri. „Moartea, această prietenă care vă ia de mână pentru a vă duce pe pragul unei vieţi noi…” Iată încă o frază care mi-a rămas în memorie. Nu o voi uita niciodată deşi n-am auzit-o pronunţată decât o singură dată. Ascultându-i pe cei apropiaţi lui care l-au însoţit în aceste ultime zile, el s-a lăsat luat de mână cu seninătate. Dar de un an de zile Graf Durckheim a intrat în ceea ce eu numesc faptul de a muri. A fost reţinut la pat, a fost spitalizat, a suferit.
Începând calea, mulţi speră să poată evita aceste necazuri. Maestrul este atunci un fel de superom care are dreptul de a îmbătrâni dar păstrând o aparenţă tânără şi rămânând în super-sănătate! Aceasta înseamnă a pune Calea în slujba micului eu căruia îi este frică să sufere. Ceea ce m-a mişcat, profund, la Graf Durckheim este cât a rămas de uman, cu totul şi cu totul uman, până la capăt. La 25 octombrie, a doua zi după cea de-a nouăzeci şi doua aniversare am fost să-l văd la clinica din Schopfheim. Ştiţi ce mi-a spus? Ultimul pericol pentru eul meu ar fi să vrea să moară eroic”! Iată ce experimenta cu două luni înainte de plecarea sa. Pericolul de a rămâne încă prizonier eului de faţadă, eului rol. Cu o lună mai devreme îmi zisese ceva foarte impresionant: „Sufăr destul de tare. Dar curios, acceptând această suferinţă, atât cât mi-este posibil, am de fiecare dată impresia că iese de acolo cineva mult mai matur!”
Cei care idealizează maestrul după cum le convine, imaginându-şi că el se va retrage din această lume într-o ultimă meditaţie şi drept ca un brad trebuie să fie decepţionaţi. În ceea ce mă priveşte, sunt bulversat de această mărturie autentic umană, profund umană. Ştiu astăzi că drumul(calea) nu are drept sens un superom, dar poate face dintr-un om… un om.
N.C.: Dacă aţi avea de ales între calităţile care caracterizează viaţa unui om, care este cea pe care aţi alege-o pentru Graf Durckheim?
J.C.: Fără ezitare aleg bunătatea. Maria Hippius, tovarăşa lui de mai bine de patruzeci de ani a anunţat decesul lui Graf Durckheim în modul următor – o mare inimă a încetat să bată. Este foarte frumos şi aşa de adevărat. Omenia caldă care emana din Graf Durckheim este fără îndoială calitatea care i-a mişcat cel mai mult pe cei sau acela care i-au fost în preajmă.
N.C.: Avea şi mult umor?
J.C.: Da, orice întâlnire cu Graf Durckheim ajungea mai devreme sau mai târziu la un explozie de râs. Acum zece ani un mic grup era reunit în jurul părintelui Lassale şi al lui Graf Durckheim. Pentru a se prezenta, fiecare persoană era invitată să-şi spună numele şi apoi să spună ceea ce îi era mai uşor şi apoi ceea ce îi era dificil în mod special. Vine rândul părintelui Lassale care spune: „Ceea ce îmi este uşor este să tac… ceea ce îmi este dificil este să vorbesc. Vine apoi Graf Durckheim care surâde deja şi, privindu-l pe părintele Lassale, anunţă: „Ceea ce îmi este uşor este să vorbesc… ceea ce îmi este dificil, dimpotrivă, este să tac!”
Altădată, în Belgia, eram la masă. Graf Durckheim o avea în dreapta lui pe Marie-Madeleine Davy. Un băiat se apropie de aceasta şi îi prezintă un platou cu diferite feluri de mâncare. Acest imens platou era plin de lucruri bune. Doamna Davy opreşte băiatul atunci când acesta abia pusese pe farfuria sa două bucăţi de morcovi şi o frunză mică de salată.
Băiatul prezintă platoul lui Graf Durckheim şi îl întreabă ce doreşte. După ce a privit, succesiv şi de mai multe ori, farfuria lui Marie-Madeleine Davy şi imensul platou, se uită la băiat şi îi spune: „Tot ceea ce doamna nu a luat!”
Acest umor şi l-a manifestat până la sfârşitul vieţii sale, chiar şi pe patul de spital se întâmpla să facă să izbucnească în râs pe persoana care îl vizita. Eu cred că el exprima în acest mod o stare de a fi dincolo de condiţionări, un fel de detaşare fiind cu totul în sânul circumstanţelor dificile pe care le avea de trăit.
Jacques Castermane: Nimic, dar absolut nimic nu părea să ducă la această întâlnire, la aceşti douăzeci şi doi de ani de colaborare cu el şi la acest fel de filiaţie. Fără îndoială să fie hazardul cel care se numeşte destin? Întâlnirea noastră datează din anul 1967. Era la Bruxellea la Maison d’Erasm, unde Graf Durckheim participa la un colocviu. Imediat curentul a trecut. Am fost profund impresionat de ceea ce spunea şi mai ales de modul lui de a fi. Şi aşa cum a binevoit să scrie în prefaţa cărţii mele „Îl văd încă pe Jacques Castermane la Maison d’Erasme, în îmbrăcămintea sa bleu, aşezat la dreapta mea. Şi, aşa cum se întâmplă adesea atunci când ţii o conferinţă, aveam impresia că vorbeam în mod particular pentru el, impresionat de capacitatea lui de a asculta.”
N.C.: I-aţi devenit discipol?
J.C.: Nu ştiam nimic de ce putea să fie o relaţie între maestru şi discipol. Dar e adevărat că, după câţiva ani, nu puteam să-l numesc altfel. După multă ezitare totuşi, l-am întrebat într-o zi cum vede el diferenţa dintre noi doi. „Diferenţa între cel care se numeşte maestru şi cel care se numeşte discipol? Nu exista diferenţă, amândoi sunt pe aceeaşi cale, doar că aceasta se vede la cel care se numeşte maestru un pic mai mult!”.
N.C.: Este dificil să fii discipolul lui Graf Durckheim?
J.C.: Raportat la el, nu. Raportat la mine, da. Pentru că m-am simţit însoţit, niciodată dirijat. Altfel spus aveam impresia că responsabilitatea mea era totală, că niciodată nu mi-ar fi spus fă aceasta sau nu fă cealaltă. În frumoasa lui carte despre Maestrul interior el spune clar că maestrul este în noi înşine, că este nucleul nostru profund, ceea ce el numeşte Fiinţa esenţială. În timpul acestor ani de companie nu mi-a cerut niciodată să mă supun vocii lui, m-a învăţat să ascult şi să iau în serios vocea mea lăuntrică.
N.C.: Aveţi vreo amintire care le domină pe toate?
J.C.: Mii! Şi fără îndoială, ceea ce este normal, după moartea lui ele sunt mai vii ca oricând, precise. Dar cu adevărat sunt două care le domină pe celelalte. Prima este întâlnirea, evocată mai sus, a doua este ziua în care m-a invitat să lucrez în numele lui.
N.C.: Cum s-a petrecut aceasta?
J.C.: Era în iunie 1980. De câţiva ani luasem decizia să merg să-l văd pe Graf Durckheim o dată pe lună, în măsura posibilului. O mie două sute de kilometri pentru a fi o oră sau două cu el! Mă bucuram de fiecare dată de această întâlnire şi ştiu că el era fericit din cauza acestor momente petrecute împreună. În ziua aceea m-a primit în căsuţa lui din deal. Locul lui, refugiul lui de seară şi de duminică. Un adevărat mic muzeu compus din obiecte care îl însoţeau de mai mult de jumătate de secol. O casă unde puţin persoane au intrat; lecţiile se ţineau într-o altă casă în centrul localităţii, Doktorhaus-ul. Deşi bolnav de o bronşită severă îi plăcea să fie singur. Deodată cursul conversaţiei s-a schimbat şi el mi-a zis: „Am încredere în modul dumneavoastră de a mă înţelege şi mi-ar plăcea să lucraţi în numele meu.”
N.C.: Vă aşteptaţi la aceasta?
J.C.: De loc. Aveam impresia interesantă de a fi primit pe umerii mei o găleată de apă îngheţată care în acelaşi timp era fierbinte! O lungă tăcere a legat profund propunerea sa şi răspunsul meu. I-am mulţumit şi îmi aduc aminte exact cuvintele pe care le-am pronunţat: „Este un cadou pe care nu-l voi merita niciodată şi, în acelaşi timp, mă voi simţi răspunzător în anii care-i am de trăit.” Graf Durckheim a inaugurat Centrul care îi poartă numele la 12 iulie 1981.
N.C.: Ce aţi simţit când aţi aflat de moartea lui?
J.C. Prieteni germani mi-au telefonat la sfârşitul serii de 28 decembrie. N-a fost ceva neaşteptat, dimpotrivă. Ştiam, pentru că îl văzusem câteva săptămâni mai devreme că aceasta putea surveni în orice clipă. Aceasta n-a împiedicat ca ceea ce m-a invadat, cu blândeţe, să fie o tristeţe profundă. Tristeţea separării definitive de o fiinţă apropiată. Dar în acelaşi timp pot spune că am primit această veste foarte calm pentru că este în ordinea lucrurilor, adică o lucrare pe Cale ne invită să integrăm şi ceea ce se numeşte viaţă şi ceea ce se numeşte moarte. Noi am înfăţişat de multe ori tema morţii.
N.C.: Ce vă spunea el despre moarte?
J.C.: Aici îmi revin în memorie mulţime de amintiri. În 29 decembrie, Christine şi cu mine am plecat la drum dimineaţa la orele patru pentru a-l revedea pentru ultima dată. Graf Durckheim era depus în biroul lui, acolo unde îl întâlnisem de atâtea ori. Din momentul în care am pătruns în încăpere mică de patru metri pe patru, m-am simţit atins de o ambianţă pătrunzătoare şi învăluitoare: O linişte.
Chiar şi în această ultimă întâlnire se impunea amintirea a ceea ce spunea el despre linişte:”există liniştea morţii, în care absolut nimic nu mişcă; şi există liniştea vieţii în care absolut nimic nu opreşte mişcarea de transformare.” Această linişte impresionantă era cea a vieţii. Sau, cum îi plăcea să spună, liniştea marii Vieţii.
În cadrul unei lecţii, Graf Durckheim mi-a pus o întrebare neaşteptată:”Jacques, vă gândiţti la moarte în fiecare zi?” Mi-a trebuit mult timp să reflectez pentru a răspunde că nu. „Ce vârstă aveţi?” Aveam patruzeci şi doi de ani. „Dacă la patruzeci şi doi de ani nu te gândeşti la moarte în fiecare zi este expresia unei lipse de maturitate!”
N.C.: Graf Durckheim şi-a acceptat moartea?
J.C.: Da, nu numai moartea sa ci faptul de a muri. „Moartea, această prietenă care vă ia de mână pentru a vă duce pe pragul unei vieţi noi…” Iată încă o frază care mi-a rămas în memorie. Nu o voi uita niciodată deşi n-am auzit-o pronunţată decât o singură dată. Ascultându-i pe cei apropiaţi lui care l-au însoţit în aceste ultime zile, el s-a lăsat luat de mână cu seninătate. Dar de un an de zile Graf Durckheim a intrat în ceea ce eu numesc faptul de a muri. A fost reţinut la pat, a fost spitalizat, a suferit.
Începând calea, mulţi speră să poată evita aceste necazuri. Maestrul este atunci un fel de superom care are dreptul de a îmbătrâni dar păstrând o aparenţă tânără şi rămânând în super-sănătate! Aceasta înseamnă a pune Calea în slujba micului eu căruia îi este frică să sufere. Ceea ce m-a mişcat, profund, la Graf Durckheim este cât a rămas de uman, cu totul şi cu totul uman, până la capăt. La 25 octombrie, a doua zi după cea de-a nouăzeci şi doua aniversare am fost să-l văd la clinica din Schopfheim. Ştiţi ce mi-a spus? Ultimul pericol pentru eul meu ar fi să vrea să moară eroic”! Iată ce experimenta cu două luni înainte de plecarea sa. Pericolul de a rămâne încă prizonier eului de faţadă, eului rol. Cu o lună mai devreme îmi zisese ceva foarte impresionant: „Sufăr destul de tare. Dar curios, acceptând această suferinţă, atât cât mi-este posibil, am de fiecare dată impresia că iese de acolo cineva mult mai matur!”
Cei care idealizează maestrul după cum le convine, imaginându-şi că el se va retrage din această lume într-o ultimă meditaţie şi drept ca un brad trebuie să fie decepţionaţi. În ceea ce mă priveşte, sunt bulversat de această mărturie autentic umană, profund umană. Ştiu astăzi că drumul(calea) nu are drept sens un superom, dar poate face dintr-un om… un om.
N.C.: Dacă aţi avea de ales între calităţile care caracterizează viaţa unui om, care este cea pe care aţi alege-o pentru Graf Durckheim?
J.C.: Fără ezitare aleg bunătatea. Maria Hippius, tovarăşa lui de mai bine de patruzeci de ani a anunţat decesul lui Graf Durckheim în modul următor – o mare inimă a încetat să bată. Este foarte frumos şi aşa de adevărat. Omenia caldă care emana din Graf Durckheim este fără îndoială calitatea care i-a mişcat cel mai mult pe cei sau acela care i-au fost în preajmă.
N.C.: Avea şi mult umor?
J.C.: Da, orice întâlnire cu Graf Durckheim ajungea mai devreme sau mai târziu la un explozie de râs. Acum zece ani un mic grup era reunit în jurul părintelui Lassale şi al lui Graf Durckheim. Pentru a se prezenta, fiecare persoană era invitată să-şi spună numele şi apoi să spună ceea ce îi era mai uşor şi apoi ceea ce îi era dificil în mod special. Vine rândul părintelui Lassale care spune: „Ceea ce îmi este uşor este să tac… ceea ce îmi este dificil este să vorbesc. Vine apoi Graf Durckheim care surâde deja şi, privindu-l pe părintele Lassale, anunţă: „Ceea ce îmi este uşor este să vorbesc… ceea ce îmi este dificil, dimpotrivă, este să tac!”
Altădată, în Belgia, eram la masă. Graf Durckheim o avea în dreapta lui pe Marie-Madeleine Davy. Un băiat se apropie de aceasta şi îi prezintă un platou cu diferite feluri de mâncare. Acest imens platou era plin de lucruri bune. Doamna Davy opreşte băiatul atunci când acesta abia pusese pe farfuria sa două bucăţi de morcovi şi o frunză mică de salată.
Băiatul prezintă platoul lui Graf Durckheim şi îl întreabă ce doreşte. După ce a privit, succesiv şi de mai multe ori, farfuria lui Marie-Madeleine Davy şi imensul platou, se uită la băiat şi îi spune: „Tot ceea ce doamna nu a luat!”
Acest umor şi l-a manifestat până la sfârşitul vieţii sale, chiar şi pe patul de spital se întâmpla să facă să izbucnească în râs pe persoana care îl vizita. Eu cred că el exprima în acest mod o stare de a fi dincolo de condiţionări, un fel de detaşare fiind cu totul în sânul circumstanţelor dificile pe care le avea de trăit.
”Viaţa nu mai poate fi agasantă
din clipa în care un fir de aur vă leagă
din nou cu profunzimea voastră".
din clipa în care un fir de aur vă leagă
din nou cu profunzimea voastră".
N.C. : Graf Durckheim este recunoscut ca fiind un maestru al timpului nostru, era el însuşi foarte religios?
J.C.: Trebuie ştiut, atunci când se evocă dimensiunea religioasă a lui Graf Durckheim, că prima lui preocupare este omul şi nu o religie sau alta. El însuşi este foarte clar cu privire la acest subiect: „mă interesează omul în profunzimea lui, în Fiinţa sa esenţială”. Pentru Graf Durckheim, omul este predispus experienţei Fiinţei nu pentru că este creştin sau budist ci pentru că el este un om! El n-a făcut niciodată amalgam între religiozitate şi confesiune religioasă. Atunci când am lucrat împreună la schiţa cărţii mele, Les lecons de Durckheim, chiar el mi-a propus să inserez articolul său „Experienţa religioasă dincolo de religii”. Puţin îl interesa apartenenţa cuiva la o ordine conceptuală sau filozofică, dacă este credincios sau necredincios. „Nu uitaţi că în munca noastră trebuie să ne preocupe ceea ce devine omul şi nu ceea este”. Dacă mă întrebaţi dacă el însuşi era un om religios este clar că trebuie să vă răspund da! Marie-Madeleine Davy, deja citată, îmi zicea într-o zi, referindu-se la Graf Durckheim care era împreună cu alte persoane „i-aţi văzut ochii? Ochi spălaţi prin marea experienţă”! în acest sens răspund afirmativ. El era hrănit de experienţele lui religioase care nu aparţin nici unei religii particulare. Experienţe care sunt în centrul învăţăturii sale. L-am văzut însoţind pe ceea ce el numea „calea spre esenţial” bărbaţi şi femei de confesiuni diferite ca şi pe alţii care declarau un ateism serios. În fond el se interesa de ceea ce în fiecare persoană era dincolo de aceste diferenţe, acceptându-l cu totul pe fiecare în diferenţa lui. Este păcat că unii, cu multă inconştienţă fără îndoială, îl închid pe Grad Durckheim în diferenţa lor. Respectarea memoriei sale cere pe acest plan multă conştienţă.
N.C.: Acest om religios este un terapeut al sufletului?
J.C. Un terapeut al omului, al omului întreg. Graf Durckheim recunoaşte bolile fizice, psihice, psihosomatice şi, în privinţa acestora, terapiile pragmatice care îl pot ajuta pe om să-şi regăsească sănătatea, adică starea de echilibru relativ care precede boala. Dar el înfăţişează ceea ce el însuşi numeşte terapie iniţiatică pe un cu totul alt plan. Omul sănătos, pe planurile care au fost evocate mai sus, poate fi bolnav de a nu fi ceea ce este în fond. Într-un limbaj budist, am spune fără îndoială că omul este bolnav de distanţa pe care a luat-o faţă de adevărata sa natură. Graf Durckheim vorbeşte de distanţa care ne separă de Fiinţa noastră esenţială. Simptomele acestei maladii sunt dezordinea interioară, lipsa calmului interior, sentimentul de nesiguranţă care conduce la o angoasă existenţială şi încă, şi el insista mult asupra acestui punct, o lipsă a bucuriei de a trăi. Atunci când spun că ceea ce m-a impresionat încă de la întâlnirea noastră era modul său de a fi, tocmai despre aceste calităţi este vorba. Aveam atunci, în faţa mea, un om de mai mult de şaptezeci de ani din care emana o imensă bucurie de a trăi. Din felul lui de a fi emana încredere, o stare de încredere. Şi era calm, în ordine. În fine avea timp, aceasta marfã atât de rar întâlnită astăzi. Şi nu pentru că era inactiv, dimpotrivă. El era în acelaşi timp un om de societate, un scriitor, un orator. În fiecare zi primea opt persoane. La aceste opt ore se adăuga asiza în tăcere cotidiană. Şi era aşa tot anul! Atunci când evocam felul lui de a fi şi de a face existenţial el revenea totdeauna la dimensiunea esenţialului. „Esenţialul este prezent în fondul(adâncul) nostru înşine. Este lumina care traversează jadul. Îndatã ce omul este mai transparent Fiinţei prezente în Fiinţa sa esenţială, un prim criteriu este deschiderea faţă de o putere care nu-l mai slăbeşte. Această putere este la originea unei ordini interioare care se impune de la sine. Şi această putere îşi are originea şi rezultatul în unitatea universală. Te simţi atunci bine în tine însuţi, fără a te închide, şi deschis lumii, fără a te pierde în ea.” Atunci când îi spuneam că are noroc, că nimic nu-l mai atinge, că nimic nu-l mai face să-şi piardă echilibrul, să-l enerveze, el surâdea şi spunea: „Tare mi-ar pace să fie aşa! Dar credeţi-mă, în fiecare zi există ceva care mă deranjează. Lucrarea pe cale nu elimină insuportabilul, dar vă permite să-l suportaţi.”
N.C.: Un factor important al învăţăturii lui Graf Durckhem este exerciţiul. Era el însuşi un om de exerciţiu?
J.C.: El este fără îndoială cel care, în Occident, a insistat cel mai mult asupra a ceea ce el numea corpul căii. Mulţi vorbesc despre Transcendenţă dar rămân fără interes pentru corp; alţii animă cursuri de yoga, de tai-chi sau de exprimare corporală dar neevocând niciodată dimensiunea Transcendenţei. Pentru Graf Durckheim „exerciţiul pregăteşte condiţiile care permit şi favorizează transparenţa pentru Transcendenţă”. Interesul lui pentru corp este atât de mare încât el pune la loc Leibterapia Personală. Leib este corpul prin care omul „este”, felul lui de a fi. El mă invitase să înlocuiesc odată pentru totdeauna cuvântul corp prin cuvintele „modul de a fi aici”. În ceea ce îl priveşte, el practica în principal asiza în linişte, ceea ce în Japonia se numeşte zazen. În fiecare dimineaţă, până după optzeci şi cinci de ani, el începea şi anima exerciţiul de asiză. Dar înainte de a-şi întâlni elevii şi discipolii la 6 şi 45, îşi şi găsise deja timpul de a face una sau două asize de câte o jumătate de oră una, în camera lui. Trebuie ştiut că pentru Graf Durckheim exerciţiul era peste tot. La începutul anilor 80 el nu mai vedea prea bine. Suferea de această afecţiune vizuală care lasă, în plus, o viziune periferică puţin neclară. Îi plăcea să fie însoţit într-o plimbare la care ţinea în mod deosebit. Îl însoţeam pe această alee maiestoasă din Pădurea Neagră când mă invită să ne oprim. „Să rămânem aici puţin în linişte. Ascultaţi… ascultaţi liniştea pădurii.” Am rămas câteva minute, fără cea mai mică mişcare, ascultând… „Înţelegeţi? Sunt păsările care cântă, foşnetul vântului printre copaci… dar ascultaţi… în spatele acestor zgomote există liniştea, marea Linişte care este limbajul Fiinţei…” Ne-am reluat apoi plimbarea fără a rosti cuvinte. Şi îl simţeam pe Graf Durckheim plin de această experienţă a numinos-ului. Şi revenind la maşină îmi povesteşte o amintire din copilăria lui. „Când aveam între şapte şi zece ani, aveam permisiunea tatălui meu de a-l însoţi la vânătoare. În ziua în care am avut ghinionul de a călca cu piciorul o ramură moartă, în acea clipă chiar ea s-a auzit sunetul făcut de aceasta. Tatăl meu se întoarce şi mă priveşte cu un aer sever, ca şi cum aş fi spart un cristal de valoare – „Karlfried, ai sfâsiat liniştea pădurii! – Pentru tatăl meu vânătoarea avea caracter sacru. Era atent acolo la ritmul de mers, la respectul naturii, la linişte şi la animalul vânat. Eram foarte impresionat de această ambianţă sacră, a numinos-ului.”
N.C.: După moartea lui Graf Durckheim, care a fost reflectia dumneavoastră cu privire la viitor?
J.C.: Ceea ce merită reflectie este continuitatea. Marii maeştri ai muzicii sunt morţi, însă opera pe care au lăsat-o continuă să trăiască. Dar această continuitate are reguli. Interpretările unei aceleiaşi opere de Bethoven sau de Mozart sunt legitim diferite. Remarcăm nuanţele în interpretare, accentele care o personalizează. Dar aceşti solişti ştiu că în lumea muzicii nu se poate trişa. Toţi au trecut prin studii serioase la conservator. Toţi lucrează în fiecare zi mai multe ore. Şi toţi respectă partitura în întregul şi în detaliile ei. Îmi pare că continuitatea operei şi deci a învăţăturii propuse de Graf Durckheim nu pot fi înfăţişate decât respectând aceste cerinţe. Ar fi păcat ca numele său să servească la garantarea pseudo-terapiilor conduse de pseudo-terapeuţi. Problema nu este de a şti dacă cineva învaţă bine exerciţiile maestrului sau dacă cineva spune bine spusele maestrului. Singurul criteriu al continuităţii este mărturia. Eram la Graf Durckheim de trei sau patru ani când m-a invitat să vorbesc în numele lui într-un oraş din Elveţia unde nu putea să se ducă. Am fost surprins şi destul de neliniştit în acelaşi timp…
”Ce să le spun?” Nu voi uita prea repede răspunsul lui: „Puţin contează ceea ce le veţi spune. Ştiţi destule în acest sens. Mai mult, ei vor uita mai mult de jumătate din ceea ce le veţi spune. Dar ceea ce eu sper că nu vor uita, este cel care va fi fost în faţa lor în acea oră. Este acest om calm, senin, este el în legătură ?” Îmi pot imagina că aceasta este ceea ce aşteaptă Graf Durckheim de la cei care vor asigura continuitatea. Pentru că astfel, puţin câte puţin, se deschide inima, marea inimă care autorizează pentru însoţirea altuia pe Cale.”
J.C.: Trebuie ştiut, atunci când se evocă dimensiunea religioasă a lui Graf Durckheim, că prima lui preocupare este omul şi nu o religie sau alta. El însuşi este foarte clar cu privire la acest subiect: „mă interesează omul în profunzimea lui, în Fiinţa sa esenţială”. Pentru Graf Durckheim, omul este predispus experienţei Fiinţei nu pentru că este creştin sau budist ci pentru că el este un om! El n-a făcut niciodată amalgam între religiozitate şi confesiune religioasă. Atunci când am lucrat împreună la schiţa cărţii mele, Les lecons de Durckheim, chiar el mi-a propus să inserez articolul său „Experienţa religioasă dincolo de religii”. Puţin îl interesa apartenenţa cuiva la o ordine conceptuală sau filozofică, dacă este credincios sau necredincios. „Nu uitaţi că în munca noastră trebuie să ne preocupe ceea ce devine omul şi nu ceea este”. Dacă mă întrebaţi dacă el însuşi era un om religios este clar că trebuie să vă răspund da! Marie-Madeleine Davy, deja citată, îmi zicea într-o zi, referindu-se la Graf Durckheim care era împreună cu alte persoane „i-aţi văzut ochii? Ochi spălaţi prin marea experienţă”! în acest sens răspund afirmativ. El era hrănit de experienţele lui religioase care nu aparţin nici unei religii particulare. Experienţe care sunt în centrul învăţăturii sale. L-am văzut însoţind pe ceea ce el numea „calea spre esenţial” bărbaţi şi femei de confesiuni diferite ca şi pe alţii care declarau un ateism serios. În fond el se interesa de ceea ce în fiecare persoană era dincolo de aceste diferenţe, acceptându-l cu totul pe fiecare în diferenţa lui. Este păcat că unii, cu multă inconştienţă fără îndoială, îl închid pe Grad Durckheim în diferenţa lor. Respectarea memoriei sale cere pe acest plan multă conştienţă.
N.C.: Acest om religios este un terapeut al sufletului?
J.C. Un terapeut al omului, al omului întreg. Graf Durckheim recunoaşte bolile fizice, psihice, psihosomatice şi, în privinţa acestora, terapiile pragmatice care îl pot ajuta pe om să-şi regăsească sănătatea, adică starea de echilibru relativ care precede boala. Dar el înfăţişează ceea ce el însuşi numeşte terapie iniţiatică pe un cu totul alt plan. Omul sănătos, pe planurile care au fost evocate mai sus, poate fi bolnav de a nu fi ceea ce este în fond. Într-un limbaj budist, am spune fără îndoială că omul este bolnav de distanţa pe care a luat-o faţă de adevărata sa natură. Graf Durckheim vorbeşte de distanţa care ne separă de Fiinţa noastră esenţială. Simptomele acestei maladii sunt dezordinea interioară, lipsa calmului interior, sentimentul de nesiguranţă care conduce la o angoasă existenţială şi încă, şi el insista mult asupra acestui punct, o lipsă a bucuriei de a trăi. Atunci când spun că ceea ce m-a impresionat încă de la întâlnirea noastră era modul său de a fi, tocmai despre aceste calităţi este vorba. Aveam atunci, în faţa mea, un om de mai mult de şaptezeci de ani din care emana o imensă bucurie de a trăi. Din felul lui de a fi emana încredere, o stare de încredere. Şi era calm, în ordine. În fine avea timp, aceasta marfã atât de rar întâlnită astăzi. Şi nu pentru că era inactiv, dimpotrivă. El era în acelaşi timp un om de societate, un scriitor, un orator. În fiecare zi primea opt persoane. La aceste opt ore se adăuga asiza în tăcere cotidiană. Şi era aşa tot anul! Atunci când evocam felul lui de a fi şi de a face existenţial el revenea totdeauna la dimensiunea esenţialului. „Esenţialul este prezent în fondul(adâncul) nostru înşine. Este lumina care traversează jadul. Îndatã ce omul este mai transparent Fiinţei prezente în Fiinţa sa esenţială, un prim criteriu este deschiderea faţă de o putere care nu-l mai slăbeşte. Această putere este la originea unei ordini interioare care se impune de la sine. Şi această putere îşi are originea şi rezultatul în unitatea universală. Te simţi atunci bine în tine însuţi, fără a te închide, şi deschis lumii, fără a te pierde în ea.” Atunci când îi spuneam că are noroc, că nimic nu-l mai atinge, că nimic nu-l mai face să-şi piardă echilibrul, să-l enerveze, el surâdea şi spunea: „Tare mi-ar pace să fie aşa! Dar credeţi-mă, în fiecare zi există ceva care mă deranjează. Lucrarea pe cale nu elimină insuportabilul, dar vă permite să-l suportaţi.”
N.C.: Un factor important al învăţăturii lui Graf Durckhem este exerciţiul. Era el însuşi un om de exerciţiu?
J.C.: El este fără îndoială cel care, în Occident, a insistat cel mai mult asupra a ceea ce el numea corpul căii. Mulţi vorbesc despre Transcendenţă dar rămân fără interes pentru corp; alţii animă cursuri de yoga, de tai-chi sau de exprimare corporală dar neevocând niciodată dimensiunea Transcendenţei. Pentru Graf Durckheim „exerciţiul pregăteşte condiţiile care permit şi favorizează transparenţa pentru Transcendenţă”. Interesul lui pentru corp este atât de mare încât el pune la loc Leibterapia Personală. Leib este corpul prin care omul „este”, felul lui de a fi. El mă invitase să înlocuiesc odată pentru totdeauna cuvântul corp prin cuvintele „modul de a fi aici”. În ceea ce îl priveşte, el practica în principal asiza în linişte, ceea ce în Japonia se numeşte zazen. În fiecare dimineaţă, până după optzeci şi cinci de ani, el începea şi anima exerciţiul de asiză. Dar înainte de a-şi întâlni elevii şi discipolii la 6 şi 45, îşi şi găsise deja timpul de a face una sau două asize de câte o jumătate de oră una, în camera lui. Trebuie ştiut că pentru Graf Durckheim exerciţiul era peste tot. La începutul anilor 80 el nu mai vedea prea bine. Suferea de această afecţiune vizuală care lasă, în plus, o viziune periferică puţin neclară. Îi plăcea să fie însoţit într-o plimbare la care ţinea în mod deosebit. Îl însoţeam pe această alee maiestoasă din Pădurea Neagră când mă invită să ne oprim. „Să rămânem aici puţin în linişte. Ascultaţi… ascultaţi liniştea pădurii.” Am rămas câteva minute, fără cea mai mică mişcare, ascultând… „Înţelegeţi? Sunt păsările care cântă, foşnetul vântului printre copaci… dar ascultaţi… în spatele acestor zgomote există liniştea, marea Linişte care este limbajul Fiinţei…” Ne-am reluat apoi plimbarea fără a rosti cuvinte. Şi îl simţeam pe Graf Durckheim plin de această experienţă a numinos-ului. Şi revenind la maşină îmi povesteşte o amintire din copilăria lui. „Când aveam între şapte şi zece ani, aveam permisiunea tatălui meu de a-l însoţi la vânătoare. În ziua în care am avut ghinionul de a călca cu piciorul o ramură moartă, în acea clipă chiar ea s-a auzit sunetul făcut de aceasta. Tatăl meu se întoarce şi mă priveşte cu un aer sever, ca şi cum aş fi spart un cristal de valoare – „Karlfried, ai sfâsiat liniştea pădurii! – Pentru tatăl meu vânătoarea avea caracter sacru. Era atent acolo la ritmul de mers, la respectul naturii, la linişte şi la animalul vânat. Eram foarte impresionat de această ambianţă sacră, a numinos-ului.”
N.C.: După moartea lui Graf Durckheim, care a fost reflectia dumneavoastră cu privire la viitor?
J.C.: Ceea ce merită reflectie este continuitatea. Marii maeştri ai muzicii sunt morţi, însă opera pe care au lăsat-o continuă să trăiască. Dar această continuitate are reguli. Interpretările unei aceleiaşi opere de Bethoven sau de Mozart sunt legitim diferite. Remarcăm nuanţele în interpretare, accentele care o personalizează. Dar aceşti solişti ştiu că în lumea muzicii nu se poate trişa. Toţi au trecut prin studii serioase la conservator. Toţi lucrează în fiecare zi mai multe ore. Şi toţi respectă partitura în întregul şi în detaliile ei. Îmi pare că continuitatea operei şi deci a învăţăturii propuse de Graf Durckheim nu pot fi înfăţişate decât respectând aceste cerinţe. Ar fi păcat ca numele său să servească la garantarea pseudo-terapiilor conduse de pseudo-terapeuţi. Problema nu este de a şti dacă cineva învaţă bine exerciţiile maestrului sau dacă cineva spune bine spusele maestrului. Singurul criteriu al continuităţii este mărturia. Eram la Graf Durckheim de trei sau patru ani când m-a invitat să vorbesc în numele lui într-un oraş din Elveţia unde nu putea să se ducă. Am fost surprins şi destul de neliniştit în acelaşi timp…
”Ce să le spun?” Nu voi uita prea repede răspunsul lui: „Puţin contează ceea ce le veţi spune. Ştiţi destule în acest sens. Mai mult, ei vor uita mai mult de jumătate din ceea ce le veţi spune. Dar ceea ce eu sper că nu vor uita, este cel care va fi fost în faţa lor în acea oră. Este acest om calm, senin, este el în legătură ?” Îmi pot imagina că aceasta este ceea ce aşteaptă Graf Durckheim de la cei care vor asigura continuitatea. Pentru că astfel, puţin câte puţin, se deschide inima, marea inimă care autorizează pentru însoţirea altuia pe Cale.”
Articolul original în franceză se găseşte pe site-ul: www.NouvellesCles.com
Traducerea îmi apartine, VJ.
Jacques Castermane locuieşte actualmente în Franţa şi conduce CENTRUL DURCKHEIM de la Mirmande, inaugurat de însuşi Durckheim în 1981, site oficial aici:http://www.centre-durckheim.com/
