Jacques Breton despre Durckheim - din vol. MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM

Jaques Breton este (la data apariţiri cărţii,1990, n.t.) preot catolic, coordonator al unui centru de abordare în spiritul lui Graf Durckheim: centre „Assise”, 29-31, rue Gesnier, Saint-Gervais en Vexin, 95420 Magny en Vexin.

Prima mea întâlnire cu K. Graf Durckheim a  avut loc la Arbresle la una din sesiunile organizate de acest centru pentru disciplinele corpului i ale spiritului.

El mi-a făcut imediat o puternică impresie prin acea prezenţă extraordinară pe care o manifesta. El era prezent. Simţeai în el omul solid, deschis, plin de fermitate, cu o tentă de umor care ni-l făcea foarte simpatic. Mai ales, cum eram fericit să aud de la el cuvinte atât de puternice despre esenţialul vieţii noastre într-un limbaj nou, foarte simplu, foarte adevărat!


În urma acestei întâlniri, m-am decis să merg la centrul lui din Pădurea Neagră unde am putut trăi mai multe stagii, din care unul de lungă durată. Acolo, am avut ocazia să mă apropii de el şi să comunicăm mult. Ceea ce reţin cel mai mult din aceste discuţii este acea calitate de ascultare care îl caracteriza. Ce primire ne rezerva! Era cu totul al nostru. El îmi spunea adesea la începutul discuţiei: „Astăzi avem o oră înaintea noastră!” Această oră ne-o consacra în întregime. Nu se punea problema să fie deranjat în acele momente. Dar nu era o ascultare pasivă. Inima lui era deschisă, şi ne deschideam lui în deplină încredere, cu atât mai mult cu cât nu simţeam nici o umbră de judecată. El ne primea aşa cum suntem, punând ici şi acolo întrebări, dar neezitând să lumineze acel aspect al vieţii noastre printr-o învăţătură foarte adecvată cazului nostru. Şi ieşeam foarte reconfortaţi din aceste întâlniri cu un mesaj foarte preţios pentru viaţa noastră cotidiană.
Am avut mereu prezentă în memorie întâlnirea pe care a avut-o cu episcopul meu, Monseniorul Riobé. Eu îi solicitasem să accepte să vină la Pădurea Neagră şi să petreacă acolo câteva zile.
Într-un program atât de încărcat, era un adevărat pariu. Îl văd şi acum, coborând din maşina lui şi spunându-mi: „ce voi face aici, nu am ce să discut cu el”. Or, prima întâlnire a durat 2 ore. Aşa a fost în toate zilele. Era prima oară, mi-a spus el, când ca episcop a putut să se exprime atât de liber. Şi această întâlnire a fost capitală pentru el. Ea l-a ajutat să se confrunte cu un conflict foarte puternic cu Roma şi să-l rezolve, şi mai ales să-şi trăiască moartea care urma să survină câteva luni mai târziu.

Da, era uimitoare atenţia pe care o acorda fiecăruia dintre noi! Îmi voi aminti mereu acea dimineaţă în care, în cursul unui pasaj foarte dur al drumului meu, meditam în Zendo (sala de meditaţie, n.t.) aşa şi aşa. La sfârşit, el a trimis după mine să mă invite să iau micul dejun cu el, ceea ce era un fapt excepţional.

Totuşi, nu din gentileţe acţiona el astfel, el ştia să fie foarte sever. Evocam meditaţia de dimineaţă care avea loc în fiecare zi sub conducerea sa de la 6:45 la 8. Cu ocazia sejurului meu mai lung în care am întreprins cu el acea muncă interioară, existau etape foarte dificile de străbătut, acolo unde toate securităţile noastre cad şi în care ne pomenim fără nici o energie. Cu toate acestea, el îmi cerea, chiar dacă nu dormisem bine noaptea, să fiu prezent în Zendo. El ştia să ne restabilească foarte răspicat în caz că nu respectam exigenţele lui şi consemnele centrului, ca cel a liniştii de după meditaţie. Dar exigenţele lui mergeau mult mai departe. El nu se mulţumea să ne pună pe cale, cale pe care o numea calea iniţiatică, acea cale de realizare pentru a deveni ceea ce suntem. Trebuia să rămânem fideli faţă de aceasta. Or, în această confruntare cu umbra, ni se întâmpla să retrăim situaţii dureroase pe care le refulasem, mai mult sau mai puţin; problema care se punea atunci era de a le lăsa să urce pentru ca să se poată exprima în noi şi să ne eliberăm de ele. Tot aşa, unele etape antrenau o asemenea deschidere, încât aceasta nu se făcea fără sfâşiere, în alta naştere a noastră. Noi trăiam atunci adevărate suferinţe de naştere. Or, departe de a ne consola, de a ne compătimi sau de a ne plânge de milă, el ne cerea să ne întoarcem în acea suferinţă pentru ca ea să ne poată ajuta să facem depăşirea care se impunea.

El avea mai ales acea inteligenţă a inimii. Desigur, el a primit o formaţie intelectuală foarte serioasă. Nu degeaba a fost profesor de filozofie la Universitate şi doctor. El ştia foarte bine să mânuiască conceptele, imaginile şi să aleagă cuvintele potrivite pentru a traduce ceea ce voia să spună, la fel de bine în germană cât şi în franceză.

Nu ideile îl interesau pe el, ci realitatea, experienţa pe care căuta să o delimiteze cât mai bine posibil. Îmi spunea mereu că a citit foarte puţin, dar reflecta mult şi îi plăcea să vorbească, dar nu pentru a nu spune nimic. Cu prilejul primei discuţii pe care am avut-o cu el, imediat şi-a dat seama ce nu mergea la mine. Mi-a cerut să meditez asupra acestor două cuvinte „eu sunt”. Ce program pentru mine, cât de opusă era  aceasta faţă de toată concepţia mea despre viaţa spirituală! Credeam că numai Dumnezeu putea să rostească aceste două cuvinte. Cum aş putea eu să mi le aplic? Nu era aceasta ceva blasfematoriu? Eram furios. Venind din nou la el, eu mi-am exprimat neînţelegerea. Dar cum el insista cu mai multă forţă, am înţeles că el vrea să mă aducă la esenţial, să accept să „Fiu” într-adevăr în Cel care este. Acesta a fot începutul eliberării mele. Toată învăţătura lui era aceea de a regăsi în noi unitatea pierdută dintre corp, psihic şi spiritual.

Acea lumină, acea forţă şi acea iubire, el le avea din acea viaţă interioară la care ne învăţa şi pe noi. Deşi prin natură foarte sensibil, foarte afectiv, el îşi alimenta acea viaţă din profunzimea fiinţei lui.

În toate dimineţile, chiar şi în plină iarnă, el se scula la orele 5 pentru a medita în vila sa rustică şi venea apoi să conducă meditaţia de la centru. Îmi plăcea mult să fiu aşezat alături de el. Emana din persoana lui o mare pace şi o linişte care ne ajuta să coborâm în noi înşine. Uneori meditaţia lui era mai dificilă, mai ales când i se întâmpla să doarmă prea puţin, îmi spunea el, „nu mai ştiam, la un moment dat, dacă cădeam în somn sau în profunzimea mea”. Desigur, el era foarte discret şi vorbea foarte puţin despre experienţele lui de moment, altfel decât despre cele ce ţineau de trecut. Cu toate acestea el îmi vorbea despre rugăciunea inimii a sa pe care o practica cu regularitate, mai ales noaptea când se trezea. El se servea de cuvintele „Forţă, Lumină, Iubire” expirând. Ele erau pentru el cea mai bună expresie a Fiinţei.

Am avut, de asemenea, ocazia de a purta lungi conversaţii cu el despre viaţa spirituală. Sigur că el nu era teolog, deşi de origine protestantă, îl cunoştea foarte puţin pe sfântul Pavel. În schimb, medita adeseori la Evanghelia sfântului Ioan. El era foarte marcat de întâlnirea sa cu budismul în Japonia, fără a respinge totuşi cultura sa occidentală. Îi plăcea să spună: „La început a fost Cuvântul” şi, pentru el Christosul era acel Cuvânt care luase trup şi care acţiona în noi pentru a ne transforma. În mod cert, el nu era legat nici de tradiţia catolică, nici de cea protestantă. El suferise mult din cauza formalismului, a ideologiei religioase aşa cum a întâlnit-o în copilăria lui şi totuşi, pot să afirm că el era profund creştin, chiar dacă nu căuta prin nimic să facă prozelitism, şi respecta fiecare persoană în drumul ei. Îi plăcea să participe la Euharistie şi să vorbească despre Christosul pe care îl trăia. De multe ori îi plăcea să spună că Christos este calea care, prin adevăr, conduce la viaţă. Dar despre experienţele lui profunde nu ştim decât puţin, căci, în fond, sub o aparenţă foarte sigură de sine, el era foarte umil. El accepta într-un mod uimitor repunerile în discuţie şi nu ezita să-şi modifice maniera de a face când vedea raţiunile. Mai ales aveam impresia că îl învăţăm ceva când spusa noastră era adevărată: „Ce interesant este ceea ce-mi spuneţi… este minunat.”

În toate zilele de vineri, înainte de meditaţie, el ne prezenta simbolul Crucii.
Moartea era adesea prezentă în discuţiile noastre. Pentru el, ea era cealaltă faţă a vieţii. În ultimul timp, în boala sa, eu în întrebam despre maniera sa de a înfrunta moartea fizică.  El eluda întrebarea. Totuşi a sfârşit prin a-mi spune: „Jacques, mi-am simţit viaţa plecând, ce mare experienţă.”

În ciuda stării sale, el rămânea foarte prezent, animat de o energie considerabilă şi păstrându-şi umorul. Până la capăt, el a păstrat acea pudoare, ne voind prin nimic să-i facă pe alţii să simtă propria-i suferinţă.


Uitându-se pe sine, el era pregătit să trăiască marea trecere.


Fie-i numele binecuvântat.

Sursa: Fragment tradus din volumul
MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM,
Ed. Dervy/Livres.
Traducerea îmi apartine, V.J.