Jacques Castermane TERAPIA PRIN CORP

PERSONAL LEIBTERAPIA
Expunere la colocviul de la Saint-Baume, Franţa, colocviu dedicat lui K.G. Durckheim

DOUĂ TEHNICI MAJORE

[...]
Cu toate acestea, două tehnici s-au născut la Rutte: desenul dirijat de Maria Hippius şi „Personal Leibterapia” lui Durckheim.


Personal Leibterapia este o cale şi nu un ansamblu de tehnici alături de cale. Nu există calea, adesea calificată drept spirituală, şi altceva care ar fi exerciţiul. Leibterapia este calea, aşa cum Zazenul este calea, adică trebuie să privim exerciţiul nu ca pe un  mijloc care duce la ceva, ci ca pe un moment. Exerciţiul este un moment de experienţă; aceasta fiind trăită mai mult sau mai puţin conştient de cel aflat pe cale.
Dacă Leibterapia este „cale”, să ne întrebăm mai întâi ce vrea să spună acest cuvânt?
Este o primă întrebare pe care i-am pus-o lui Graf Durckheim la puţin timp după întâlnirea noastră.
-         Cum definiţi cuvântul „cale”?
Există întotdeauna pe biroul lui Durckheim o roză. El îi subliniază prezenţa cu un gest al mâinii şi îmi spune:
„Putem vorbi de cale pentru această roză. Calea, pentru această roză, este devenirea ei”…
Devenire permanentă! În sensul în care chiar la momentul în care noi o privim, această roză nu este numai aici, ci ea devine ceea ce este ea. Ea este „pe drum”, adică ea realizează într-o formă existenţială – pe care o putem atinge şi simţi – ceea ce eu numesc „Fiinţa esenţială, forma ei înnăscută.”
Iată ce reprezintă calea pentru fiecare dintre noi. Este un proces care priveşte dezvoltarea noastră. Dar există o diferenţă între calea acestei roze şi calea omului. Această floare nu poate spune „nu” devenirii ei. Omul spune „nu” mai des decât crede el. Henri Hartung a subliniat de asemenea această contradicţie pe care o trăieşte fiecare din noi. Există antagonism între polul existenţial şi polul esenţial.
Şi acest antagonism se naşte desigur din aceea că floarea nu are la dispoziţia ei conştiinţa umană, conştiinţa obiectivantă.
Calea este în acelaşi timp experienţă şi transformare. Experienţă! Ea ne obligă să facem uzaj de conceptul „mistic”. Tema mea fiind Leibterapia, trebuie să mă opresc o clipă asupra acestei experienţe care distinge această terapie de altele.
Auzind cuvântul „mistic” nu trebuie să ne imaginăm imediat marile experienţe ale sfintei Tereza de Avilla sau ale companionului ei, sfântul Ioan al Crucii. Şi nici experienţele misticilor renani sau ale misticilor orientali. Eu mi-aş permite să fac o comparaţie: aceste mari experienţe au intensitatea unei arsuri de gradul trei.
După cum cunoaştem arsura de gradul doi şi arsura de gradul întâi, tot aşa există o experienţă de aceeaşi calitate deşi de mai mică intensitate. Este căldura simţită la extremitatea indexului atunci când vă apropiaţi degetul de flacăra unei lumânări. Această căldură este de aceeaşi natură ca şi o arsură de gradul trei. Şi, experienţa despre care este vorba aici ne obligă să luăm în serios căldura percepută cu vârful degetului.
Durckheim vorbeşte despre atingerea Fiinţei, contactul cu Fiinţa sau despre gustul numinosului. Şi cred că trebuie să fim foarte atenţi la această calitate particulară care aparţine în totalitate dimensiunii mistice şi care, în acelaşi timp, sesizează natura noastră umană. Graf Durckheim îmi spunea într-o zi „Cum ne-am putea imagina o singură clipă că ceea ce numim supranatural ar putea fi perceput altfel decât pe planul natural?”
Aceasta este important în Leibterapie unde cuvântul  „corp” reprezintă marea Viaţă universală care se personalizează în condiţiile spaţiului şi ale timpului – adică se materializează pe planul natural. Dar să rămânem încă o clipă în analiza a ceea ce poate fi această experienţă a numinosului.
Aş vrea să vă povestesc o anecdotă referitoare la experienţa atingerii Fiinţei.


MAESTRUL ŞI DISCIPOLUL


Îl însoţeam pe Graf Durckheim la o sesiune organizată pentru ordinul iezit în Germania. În cursul acestei sesiuni venea momentul în care era vorba de importanţa, atât pentru discipolul aflat pe cale cât şi pentru cel pe care îl numim maestru, de a recunoaşte aceste experienţe.
El nu dăduse nici un exemplu şi la întrebările-răspunsuri care au urmat conferinţei, o călugăriţă ridică timid mâna şi spune: „Domnule, când vă auzim vorbind de asemenea experienţă nu există nici o îndoială, se simte, că dumneavoastră aţi trăit aşa ceva. Aţi putea să ne faceţi relatarea unei asemenea experienţe? Dacă nu este ceva prea indiscret.”
Ascultând-o cu atenţie pe această călugăriţă, aveam impresia că această experienţă nu putea fi trăită decât în Catedrala din Cologne sau eventual în casa în care s-a născut Meister Eckhart! Şi Graf Durckheim, cu intuiţia şi umorul care îl caracterizează, îi răspunde: „Fiţi sigură, nu este nici o indiscreţie. Pot să vă spun că odată eram la Munchen…” Şi tăcerea care a urmat a permis fiecăruia să-şi spună că, desigur, exista şi o catedrală la Munchen. „La Munchem, într-un cinemamtograf…” Un frison scutură umerii mai multor participanţi. „Da, într-un cinematograf în timpul proiecţiei filmului „My Fair Lady!” Nu trebuia aşteptat cinci secunde pentru a auzi adunarea izbucnind într-un hohot râs pe care mulţi l-au înţeles.

În ceea ce priveşte atingerea Fiinţei, experienţa mistică, noi nu avem dreptul să judecăm conţinutul acestei experienţe. Este momentul de deschidere. Spiritul suflă unde vrea, atât la Roma, cât şi la Kyoto, atât într-o grădină publică cât şi într-un cinematograf. Este vorba pentru noi să luăm în serios ceea ce trăim, ceea ce simţim în acel moment. Şi care este organul acestei percepţii? Este omul, deci şi „corpul” care acest om ESTE. „Sunetul Fiinţei este mereu prezent. Depinde de om, de modul lui de a fi acolo, dacă el este acordat pentru a intra în rezonanţă cu ceea ce este mereu acolo.” Iată încă o frază a lui Graf Durckheim care îmi jalonează atât mersul pe cale cât şi practica Leibterapiei.

„Leib”, corpul care SUNTEM, este modul de a fi al fiecăruia. Stare de a fi, mai mult sau mai puţin transparentă sau opacă, la experienţa mistică pe care bine să o demistificăm.
Experienţă fundamentală care permite trecerea de la o terapie pragmatică la o terapie iniţiatică. Fiind de formaţie terapeutică clasică, universitară, ştiinţifică, am avut şansa de a face această conversiune. Mai exact atunci când, în timpul sejurului de mai mulţi ani la Durckheim, nu numai că am înţeles, ci am simţit despre ce este vorba.

Despre ce este vorba? Experienţa Fiinţei… Ce anume este? Iată răspunsul pe care Graf Durckheim l-a dat întrebării mele: „Este o falsă întrebare? Nu poate fi deloc „aceasta”! Dar omul are şansa, în viaţa lui, de a trăi anumite experienţe revelatoare ale Fiinţei.”

PATRU DOMENII PRIVILEGIATE

Aş vrea acum să dezvălui cu ajutorul unor exemple, ce trebuie să înţelegem din aceste momente speciale în care Fiinţa se revelează. Durckheim ne vorbeşte despre patru domenii privilegiate, momente care compun cadrul material al întregii e xistenţe. Şi nu trebuie să fi practicat nici zen şi nici yoga pentru a avea şansa de a participa la asemenea momente. Este marea natură, domeniul artei, întâlnirea între două persoane, cultul tuturor religiilor. Sper ca în minutele care urmează se va trezi în dumneavoastră amintirea unui moment privilegiat.

Marea Natură! Henri Hartung ne-a vorbit despre un apus de soare. Aş lua acest exemplu cu atât mai mult cu cât, pentru a traduce spectacolul la care am asistat în aceste ultime două seri, ar trebui să utilizăm cel puţin cuvântul „frumos”! Dar ce vrea să spună frumos? Două lucruri – este înainte de toate acest ansamblu obiectiv compus din soare, din nori, din stânci, din arbori… Este frumos. Dar, dacă în aceeaşi clipă nu s-ar dezvolta, în voi înşivă, o ambianţă interioară particulară, voi nu aţi avea nici măcar ideea de a rosti cuvântul „frumos”. Şi iată ce este important, recunoaşterea a ceea ce trăim ca subiect.
Dacă aţi pierdut timpul şi rămâneţi (ceea ce înseamnă altceva decât a rămâne mul timp) aceasta poate deveni magnific. Experienţă care încă este în ordinea lucrurilor, în perimetrul natural şi obişnuit al experienţei noastre. Dar adesea, fără să ştim nici de ce şi nici cum, acest cadru natural se destramă. Este clipa în care superlativul cuvântului „frumos” nu mai are nici o legătură cu ceea ce simţiţi, cu ceea ce trăiţi.
Şi ce resimţiţi? Iată că este dificil de tradus în cuvinte acest moment diferit. Unele persoane vor spune:”A fost o forţă, da o mare forţă care m-a cuprins în întregime. Eram ca şi locuit de o plenitudine, plenitudinea.” Alţii vor spune: „Da, aceasta este, dar în ce mă priveşte pe mine era mai degrabă senzaţia că totul era în ordine. Niciodată nu am resimţit ceea ce se numeşte ordinea universală ca în acea clipă.” Şi alte persoane vă vor vorbi despre unitate „nu mai era ca numărul unu soarele şi ca numărul doi eu, ci nu mai exista distanţă, era experienţa lui ‚non-doi’. Da, mă simţeam una în mine însumi şi una cu tot ceea ce mă înconjoară.”
Luăm noi, oare, destul de în serios asemenea clipe? Dăm noi acestor momente de plenitudine, de odine şi de unitate semnificaţia pe care o merită ele?

Tot domeniul artistic ne dă şansa unor asemenea experienţe. Pictura, muzica, sculptura. Eu nu pot uita acel moment diferit în care m-a plonjat Sărutul lui Brâncuşi, cât şi o pictură a lui Manet.

Aş vrea să iau ca exemplu muzica. Apariţia filmului „Amadeus” mă provoacă să iau ca exemplu particular pe Mozart. Acest om a fost inspirat. Există, ca sursă a ceea ce merită şi astăzi să fie numită capodoperă, inspiraţie creatoare. Inspiraţie care se materializează într-un cadru precis: cutare partitură. Această operă scrisă poate fi atunci cântată, interpretată, ascultată.
Şi iată cine legitimează epitetul de capodoperă: este faptul că această operă, ascultată, poate fi inspiratoare, adică poate să conducă la experienţa dincolo-ului (lumea cealaltă), la experienţa a ceea ce depăşeşte cadrul natural în care trăim. Aceasta este experienţa a ceea ce Graf Durckheim numeşte „atingerea Fiinţei”, atingerea Sacrului. Ce plenitudine, ce ordine şi ce unitate poate fi trăită, resimţită, experimentată într-un asemenea moment!

Această experienţă a lumii celeilalte, cei care se întâlnesc în iubire pot de asemenea să o trăiască. Acel moment, extrem de rar, al întâlnirii. Cei doi sunt împreună, absolut nimic nu îi mai separă. Cu siguranţă în întâlnirea erotică, sexuală, dar şi într-o privire. În acea privire cei doi sunt una! Moment extraordinar în care, cum spune Durckheim, „marele Al Treilea este prezent.”
În ceea ce priveşte cultul tuturor tradiţiilor, al tuturor religiilor, el reprezintă un ansamblu de condiţii exterioare(muzică, tăcere, mirosuri, sunete, cântece, gesturi etc) care deschid o ambianţă interioară diferită. Sensul cultului este experienţa religioasă, experienţă care reuneşte omul cu lumea cealaltă.

ROZA DE PE MASĂ

Oricare ar fi conţinutul experienţei, cel care o trăieşte se simte cel mai adesea obligat, pentru a traduce în cuvinte ceea ce a trăit, să utilizeze cuvintele forţă, ordine şi unitate. Aceste trei cuvinte compun cheia înţelegerii pe care Durckheim ne-o propune pentru a descoperi sensul vieţii. Fiinţa transcendentă este ceea ce face să trăiască tot ceea ce este viu. Tot ceea ce trăieşte este manifestarea Fiinţei. Şi Fiinţa universală se manifestă în cele trei aspecte de plenitudine, de ordine şi de unitate.
Priviţi această roză de pe masă! Această roză, fiinţă vie, exprimă Fiinţa în plenitudinea ei. Forţa bobocului, vivacitatea culorilor reprezintă plenitudinea Fiinţei în limbajul particular al acestei flori. Această roză nu este numai aici în faţa noastră. Ci în aceeaşi clipă ea devine ceea ce este, ea se realizează în condiţiile spaţiului şi timpului. Realizare operându-se într-o ordine pe care o putem deja recunoaşte în cele trei stadii ale dezvoltării ei: bobocul, floarea înflorită, floarea care se ofileşte. Se manifestă şi ordinea universală, în limbajul particular al acestei flori.

Această roză este una! Văzută în locul ei interior, ea nu este ceea ce am învăţat la şcoală, ea nu este suma florii, a tijei şi a rădăcinilor. Ci este „roza” în unitatea ei. Una şi cu legătura exterioară: pământul, aerul.

Tot ceea ce am prezentat priveşte Leibterapia pentru că scopul ei este plenitudinea, ordinea şi unitatea.

Dar, vorbind despre aceste experienţe, trebuie să vorbesc şi despre pericolul lui „aceasta nu este decât” şi ceea ce priveşte „demonii îndoielii” despre care vorbeşte Durckheim.
Înainte de toate omul de ştiinţă care, auzind relatarea acestor experienţe, va spune cu uşurinţă „este doar ceva subiectiv”. Totuşi, o experienţă trăită „ca subiect nu este decât subiectivă”. Apoi, psihologul va traduce această experienţă ca nefiind decât o proiecţie a inconştientului nostru.
Reprezentanţii unei anumite teologii vă vor spune că ceea ce aţi trăit „este numai ceva natural” şi că aceasta nu are nici o legătură cu supranaturalul. În sfârşit, se afirmă astăzi demonul unei anumite politici care vă va face vinovat de a vă lua în serios pe un plan personal.
Aceşti diferiţi „demoni” îşi au reprezentanţii în fiecare din noi. Să nu ne încredem deci în acest „nu este decât…”
Experienţa Fiinţei, transparenţa la Fiinţă, ţinta centrală a „Personale Leibterapiei”, este o experienţă şi o stare de a fi a corpului (Leib). Iată încă un obstacol: această relaţie prea directă între ceea ce numim spirit (experienţa spirituală) şi corpul. Experienţa relatată mai jos va elimina poate această îndoială a conştiinţei unora.


Eram în stagiu la spitalul universitar din Bruxelles. Şi cu totul întâmplător am asistat la agonia unei persoane la al cărei tratament participasem şi eu. Nu era acolo nici datoria mea, nici rolul meu, dar fără îndoială era ceva ce Jean Marchal a numit în această dimineaţă ca fiind un fenomen de sincronicitate.
Eram foarte preocupat de faţa acestei persoane. O faţă crispată, deformată de suferinţă, dar şi, şi fără îndoială mai mult, de frica de momentul care în mod ineluctabil se apropia.
Şi iată ultimul suflu. O ultimă inspiraţie în care acest om se redresează ca şi cum ar încerca să se agaţe de viaţă. O ultimă expiraţie în care dă drumul la strânsoare. Nu mai rămân acolo mult timp, fiind foarte marcat emoţional. Infirmierele fac ceea ce este de făcut.
Dar, fără să pot spune efectiv de ce, revin în ora ce urmează. Chiar în momentul în care trec pragul camerei mortuare, sunt oprit de… această faţă! Ce diferenţă! Şi pentru a traduce ceea ce am resimţit în acel moment îmi vin cuvintele… „Ce destinsă este!” Conştient, în acelaşi timp, că cuvântul – destins – este insuficient pentru a traduce ceea ce văd acolo, ceea ce se petrece acolo.
Câţiva ani mai târziu, la Rutte, îi povestesc lui Graf Durckheim această experienţă. Şi, având şansa de a înregistra toate conversaţiile pe care le-am avut cu el, aş vrea să transcriu ceea ce mi-a spus el cu această ocazie:
„Există acel moment în care persoana expiră, pulsul se opreşte, persoana nu mai trăieşte. Dar ea nu este încă ceea ce numim un „cadavru”. Şi iată clipa în care se poate foarte adesea vedea, la această persoană care nu mai trăieşte, o viaţă mai profundă. În sensul în care se petrece pe faţa ei ceva incredibil: „trans-figurarea”. Naşterea unei noi feţe datorită faptului că eul, dând drumul la strânsoare, Fiinţa esenţială apare.”
„Iată aşadar imaginea esenţială care întreaga noastră viaţă ar vrea să se manifeste şi care profită de şansa că eul nu este în drum pentru a se materializa în acest ţesut încă suplu. Şi apare deodată la acest bărbat, la această femeie, faţa ei, fiinţa ei. Transfigurare pe care adesea medicii nu o văd pentru că vin să constate decesul în minutele care urmează. Dar pentru cel care are ochiul esenţial, este acolo totuşi un mare moment. Nu există îndoială că se află acolo Fiinţa, a cărei prezenţă poate fi văzută şi aveţi perfectă dreptate: este expresia unei mari superficialităţi dacă nu vedem acolo nimic altceva decât o destindere musculară. Este foarte puţin! Foarte, foarte puţin!”
Faţa defuncţilor: eul dă drumul la strânsoare. O altă faţă mi-a atras atenţia. Este cea a unui bebe care tocmai s-a născut. Acolo încă nu există eu structurat, condiţionat. Fotografiile din cartea Doctorului Leboyer „Naşterea fără violenţă” (s-a tradus şi în româneşte la editura HERALD, n.t.) sunt transparente (este cuvântul care se cuvine). Acel bebe are faţa adevăratei lui naturi.
Şi iată că acel surâs, îl regăsim şi pe o faţă cunoscută. O faţă care a convertit mai mulţi orientali la budism decât a făcut-o discursul budist: faţa lui Budha.
Aceste două exemple subliniază că nu trebuie să aşteptăm ultima expiraţie pentru ca Fiinţa să transpară prin faţa care suntem, prin corpul care suntem (Leib).
CORPUL FIINŢEI
Pot acum să precizez ce este Personal Leibterapia. Prima mea experienţă datează din 2 noiembrie 1967: era primul sejur pe care îl făceam la Centru unde trăieşte şi lucrează Durckheim din 1947.
Două bastoane canadiene mă ajutau să suport un lumbago care, la rândul lui, urma unui alt lumbago. Tristă situaţie pentru un specialist al corpului.
Nici ajutorul colegilor mei terapeuţi, nici cel al medicilor nu putuseră până atunci să mă trateze de aceste dureri lombare. Un prieten chirurg a diagnosticat o hernie de disc pe care voia s-o opereze cât mai  repede. Dar, alt fenomen de sincronicitate, chiar în momentul în care trebuia să decid data operaţiei am primit invitaţia lui Graf Durckheim pentru acea primă vizită la Pădurea Neagră.
Imediat Graf Durckheim îmi spune să nu mă operez înainte de a o fi întâlnit pe colaboratoarea sa, D-na Pelzer. „Ea practică Leibterapia şi ea poate să vă ajute”, spunea el. Întâlnirea era programată pentru a doua zi dimineaţa.
După ce a ascultat rezumatul istoriei spatelui meu, D-na Pelzer mi-a spus: „întindeţi-vă acolo, pe burtă”.
Acolo! Era pe o cuvertură pusă pe jos. Pe burtă, este poziţia cea mai dureroasă pe care o evită cel suferind de lumbago. În acelaşi timp, mă întrebam dacă pot avea încredere în această doamnă care părea să ignore poziţiile antalgice şi cum urma să mă ridic de acolo?
Surpriza mea a crescut şi mai mult atunci când, după ce a rămas puţin aşezată alături de mine, cu o mână aşezată uşor pe zona dureroasă, D-na Pelzer a început să lucreze, să maseze regiunea umerilor! Mă străduiesc să tac în faţa dorinţei puternice de a-i spune: „dar nu acolo mă doare”. Dificil să mă concentrez asupra manevrelor, foarte diferite de tehnicile învăţate la universitate.
Deodată resimt dorinţa foarte puternică de a plânge.

Deodată resimt dorinţa foarte puternică de a plânge. Cu atât mai jenantă cu cât eu sunt condiţionat de faptul că un bărbat nu plânge, cu atât mai puţin în prezenţa unei doamne. Chiar în clipa în care se operează această reflecţie interioară, d-na Pelzer îmi spune: „lăsaţi să vină ceea ce vine”. Nu trebuie mai mult pentru ca lacrimile să forţeze barajul jenei. Nu m-am mai oprit din plâns timp de 20 sau 30 de minute probabil. Imediat ce m-am oprit din plâns, câteva presiuni continue(alunecate) pe umeri au făcut imediat să-mi ajute să continui să mă destind (să dau drumul la strânsoare). Şi apoi, fără să ştiu nici cum şi nici pentru ce, m-am simţit invadat de o stare de a fi diferită. Stare în care cuvântul „seninătate” este altceva decât un concept sau o speranţă.
Să fi rămas aşa 10 minute sau 30 de minute? Nu ştiu. D-na Pelzer era încă acolo sau s-a retras? Nu ştiu… Până când cu o voce blândă, ea îmi spune: „gata, s-a terminat, ridicaţi-vă uşor”.
M-am ridicat… Nu mă mai durea spatele, nu mai aveam lumbago. Văzând uimirea mea, d-na Pelzer izbucneşte în râs şi într-o franceză care subliniază originile ei germane, îmi spune: „Cred că spatele dumneavoastră era plin.”
Prin aceste cuvinte ea traducea exact situaţia în care eram în acea perioadă a vieţii mele: îmi era plin spatele de ea! Şi d-na Pelzer a luat în serios corpul care, zi după zi, materializa în trup acea crispare sacro-lombară de refuz. Prietenii mei kinetoterapeuţi şi medici, formaţi la şcoala corpului pe care omul îl are – nu căutau cauzele „suferinţei” mele decât în dispoziţia vertebrelor, a discurilor şi a tendoanelor…
Prin acest simplu exemplu, veţi fi remarcat că Leibterapia are un caracter foarte pragmatic: nu mă mai durea. În acelaşi timp, Personal Leibterapia are un caracter iniţiatic, deschiderea la această stare atât de diferită în care am putut trăi experienţa plenitudinii, a ordinii şi a unităţii.
Care sunt mijloacele Personal Leibterapiei? Ele sunt numeroase. Cele două sau trei colaboratoare care l-au ajutat pe Graf Durckheim să pună la punct procedura de Personal Leibterapie au lucrat în special „Atem-Masajul”, masajul însoţit de respiraţie. Aceasta îmi pare a fi coloana vertebrală a Leibterapiei. Este vorba de o procedură în care alternează presiunile, presiunile continue(alunecate), întinderi şi alte tehnici clasice de masaj. Dar fiecare tehnică însoţeşte expiraţia persoanei tratate. Şi când utilizăm cuvântul „masaj” există totdeauna caracterul a ceva fizic. Durckheim preferă să vorbească, pe bună dreptate, de tratamentul persoanei.
Un alt ansamblu de tehnici este reluat sub numele de „Behandlungstherapie”. Sunt manevrele( hand- mână) care se aseamănă mai mult cu modelajul, cu sculptura, decât cu masajul. Tehnici terapeutice care au drept sens să permită persoanei tratate să intre în forma sa. Corpul care este omul, reprezintă forma în care acel om se arată şi care este vizibilă. Astfel, sunt mulţi bărbaţi, multe femei, care sunt închişi în cuşca lor toracică. Această denumire anatomică este interesantă: „cuşca toracică”. Behandlungstherapia ajută la deschiderea acestei cuşti. Ar fi şi mai bine să se spună: ajută persoana să se deschidă, să nu rămână închisă… Leibterapia conduce de asemenea foarte adesea la un fel de mângâiere care foarte atinge uşor pielea. Câţi dintre noi suntem închişi în pielea noastră? Omul nu se simte „bine în pielea lui” decât atunci când o depăşeşte.
Personal Leibterapia, este şi această invitaţie pe care Graf Durckheim i-a făcut-o lui Henri Hartung atunci când i-a spus: „ar trebui poate să învăţaţi să mergeţi!” Înseamnă a lua în serios persoana în atitudinile şi în gesturile ei. Pentru terapeut, care are ochiul orientat spre transparenţa la Fiinţa esenţială, atitudinea, gestul, mersul reprezintă totdeauna sau şansa unui pas spre transparenţă sau un obstacol la transparenţă.
Terapeutul trebuie să aibă ochiul preocupat de trei factori:
1)  Tensiunea
2) Respiraţia
3) Centrul, centrul de greutate (hara).

TENSIUNE ŞI RESPIRAŢIE
1)      Tensiunea este viaţa însăşi. Tot ceea ce este viu se materializează în viaţă într-o tensiune.
Roza, prezentă în faţa noastră pe această masă manifestă viaţa care o face să trăiască în această tensiune, într-o formă. Este la fel de adevărat pentru fiecare dintre noi. Dar diferenţa dintre om şi floare, pe acest plan, este că aceasta din urmă nu poate spune nu tensiunii care duce la forma pe care o vedem, în timp ce omul poate spune nu. Şi el spune nu mai des decât crede el, fie opunând tensiunii juste şi naturale, o contra-tensiune, fie ne-simţindu-se responsabil de forma justă, abandonându-se. De o parte este pericolul crispării, de cealaltă parte pericolul disoluţiei. Această contra-tensiune nu îşi are sursa în muşchi, în ţesut, ci îşi are sursa în om.
Omul întreg este responsabil de crispare. Aceasta este întotdeauna expresia unei neîncrederi(temeri). Crisparea exprimă o frică a omului. Nu este nimic mai natural. Şi această reacţie o recunoaştem şi la animal. La Mirmande avem un câine ciobănesc şi i-am dat drept nume – Hara! Într-o seară dormea la picioarele mele în timpul mesei. Din păcate am scăpat o furculiţă. În mai puţin de o secundă câinele era în picioare, cu părul zburlit, urechile ridicate, încordate. Dar ceea ce mi-a atras în special atenţia a fost că o clipă după aceea, iată-l din nou culcat, perfect destins şi câteva secunde mai târziu dormea! Fiecare din noi are, de asemenea, această reacţie, atunci când un avion trece foarte aproape deasupra acoperişurilor, când se trânteşte o uşă. Dar marea diferenţă este că noi rămânem în această stare de crispare. Cu atât mai mult dacă frica noastră priveşte ziua de mâine, necunoscutul: cancerul, dolarul, viitorul copiilor, moartea…
Atunci când contra-tensiunea devine prea mare, este adesea căderea în celălalt pol: resemnarea, disoluţia, depresia. Lipsa de responsabilitate vizavi de Viaţă ne animă atunci. Pe planul eului natural, al eului primar, instinctiv, cele două stări contradictorii care ne separă de tensiunea justă, ne separă de contactul cu forţele profunde ale fiinţei noastre, forţe curative, vindecătoare. Noi întârziem, în mod inconştient, vindecarea numeroaselor maladii din cauza contra-tensiunilor sau a atitudinii deformate(fără energie). Marea Viaţă nu poate atunci să-şi facă lucrarea în cadrul micii noastre vieţi.
Pe planul „eului existenţial”, această contra-tensiune îl separă şi îndepărtează pe om de ordinea naturală. Această ordine în care şi prin care el ar putea avea şansa de a deveni cel care este în fond. În căutarea sa după esenţial, cea de-a treia etapă în maturitatea umană, această contra-tensiune îl divizează pe om, îl separă de Fiinţa lui şi îl izolează.
În faţa crispării, noi nu căutăm o simplă destindere fizică. Destinderea are aici drept sens transparenţa la fiinţă în tensiunea justă. A da drumul la strânsoare la ceea ce îşi are sursa în „eu” pentru a ne deschide pentru ceea ce îşi are sursa în Fiinţă.
Personal Leibterapia are drept sens acela de a-i permite omului să se regăsească pe aceste trei planuri: planul natural, planul existenţial şi căutarea sa după esenţial.
2)      Respiraţia este limbajul fiinţei. Ceea ce noi numim respiraţie este Fiinţa care se manifestă în fiecare dintre noi. Părintele Besnard, pe care mulţi l-au cunoscut, îmi spunea: „Respiraţia nu aparţine persoanei care respiră.” Dar responsabilitatea noastră este angajată în diferitele cauze care deformează această mişcare interioară.
Ce reprezintă respiraţia pe planul „eului primar”? A trăi şi a supravieţui! Pe acest plan accentul este pus pe inspiraţie, până acolo încât dacă îi cereţi unei persoane să expire profund, ea va începe prin a inspira profund. Şi dacă îi veţi face această remarcă ea vă va spune că pentru a expira profund trebuie totuşi să inspire bine. Pe planul eului existenţial, a doua etapă a dezvoltării noastre, etapa raţională, accentul este pus pe expiraţie. Exerciţiul respirator inventat de om, vede accentul pus pe expiraţie. Omul caută încă trucuri respiratorii pentru a funcţiona mai bine în lume. Cântăreţul face câteva exerciţii respiratorii înainte de a intra în scenă, pentru a elimina, pe cât posibil, tracul. Este respiraţia pusă în slujba eului pentru a ajunge la o performanţă.
Pe cel de al treilea plan al dezvoltării umane, respiraţia are o cu totul altă semnificaţie. Este suflul, Pneuma, Atman –ul.
Suflul este limbajul, expresia Fiinţei. Pneuma este poate Fiinţa care devine conştientă de sine în conştiinţa omului. Nu mai este vorba aici de exerciţiu, ci de respiraţie, acest gest al marii vieţi pe care omul nu-l poate face. Dimpotrivă: respiraţia îl face pe om.
3)      Hara: Un „cadou” pe care Graf Durckheim l-a făcut omului occidental prin cartea sa „Hara, Centrul vital al Omului” (în pregătire la Editura Herald, n.t.). Hara nu este un privilegiu al japonezilor. Concret, Hara este înainte de toate transferul greutăţii corpului în josul corpului. „Centrul eului” este situat la nivelul la care puneţi indexul atunci când spuneţi „eu”. La acest etaj, pieptul, se arată omul pe sine şi în aceeaşi clipă chiar el îşi pierde rădăcinile, pierde sprijinul.
Henri Hartung, la sfârşitul conferinţei sale, a pus câteva întrebări referitoare la Hara. Aş vrea să încerc să răspund la ele.


HARA
Maeştrii japonezi vorbesc despre Hara ca fiind locul de întâlnire al forţelor cerului şi al forţelor pământului. Acest forţe fiind manifestarea zeilor pământului şi ai zeilor cerului, transcendenţa pământului, transcendenţa cerului. Se spune de asemenea în artele marţiale că dacă sunteţi în centrul vostru, sunteţi în centrul universului. În shintoism, zeii sunt KAMI. „KA” vrea să spună foc şi „MI” vrea să spună apă. Ka, focul, este orizontala (focul parcurge pământul, orizontala, înălţându-se spre cer). Mi, apa vine din cer, este verticala. Şi hara este punctul de întretăiere al verticalei cu orizontala.
Dr. Tauber, elev şi discipol al lui C.G. Jung, îmi atrăgea atenţia asupra lui „sacrum”. Interesant os! Care se deosebeşte de cubitus, radius, humerus… sacrumul. În terminologia osteologică acest nume este remarcabil! Sacrumul, regiunea sacro-lombară este peretelel posterior al Harei, al bazinului.
Dr. Tauber, medic, îmi vorbea despre sacrum ca reprezentând altarul care i-a permis omului să treacă de la natură la cultură. Este axa în jurul căreia omul pivotează pentru a trece de la orizontală (lumea animală) la verticală. La ce bun o anatomie poetică? În practica mea de Personal Leibterapie întâlnesc zilnic persoane care suferă de dureri în partea inferioară a spatelui, de şarniera sacro-lombară. Şi văd din ce în ce mai mult în această suferinţă sechelele unui conflict între natură şi cultură, instinct şi raţiune. Lucrarea Harei are drept sens armonizarea relaţiei dintre aceşti zei ai pământului şi aceşti zei ai cerului care ne locuiesc.
Citind programul de la Saint-Baume, am văzut că Bernard Rerolle a luat drept titlu al unei sesiuni „Împărăţia lui Dumnezeu, centrul vital al omului”. Aceasta mă impresionează cu atât mai mult cu cât un japonez traducea cuvântul Tandem (un alt cuvânt pentru a traduce această regiune a abdomenului inferior) ca fiind locul credinţei lui.
După ce am situat Personal Leibterapia în lucrarea lui K. Graf Durckheim, după ce am definit ce reprezintă corpul care este omul, câteva cuvinte se impun pe tema terapeutului.
Înainte de toate îmi pare indispensabil ca terapeutul corpului care omul „este” să fie în prealabil un terapeut al corpului pe care omul îl „are”… Faptul că primele persoane care au lucrat alături de Graf Durckheim în dezvoltarea Personal Leibterapiei, erau terapeuţi având o formare aprofundată, ar trebui să fie de ajuns pentru a înţelege aceasta. Intuiţia lui Graf Durckheim privind terapia iniţiatică s-a materializat în cunoştinţe şi într-o experienţă tehnice temeinice.
Personal Leibterapia depăşeşte, dar integrează terapia corpului pe care omul îl are. În acelaşi fel în care ceea ce face din interpretarea lui Mozart o capodoperă depăşeşte şi integrează studiul solfegiului, tehnica instrumentului etc. Nu trebuie să confundăm a depăşi cu a … înlocui.
Exemplul următor era: în ce constă în principal această depăşire? Eram de câteva săptămâni la Pădurea Neagră când Graf Durckheim îmi povesteşte întâlnirea lui recentă cu o tânără femeie kinetoterapeută:
”Ea îmi povestea câteva situaţii din viaţa ei, îmi vorbea de munca ea, şi am simţit destul de repede ce nu merge la ea. De aceea, am întrerupt-o şi i-am spus că am o puternică durere de cap. I-am propus să profite de competenţa ei pentru a mă ajuta. Îndată această tânără s-a ridicat, a ocolit biroul meu, a venit în spatele meu şi fără să aştepte, a început să-mi maseze fruntea, tâmplele… procedură perfectă.
Dar după 30 de secunde o opresc şi îi spun – Domnişoară… opriţi-vă… totul este fals.
Bineînţeles că a încremenit, întrebându-se ce a făcut rău. Eu i-am spus:
Procedura dvs este perfectă, nu am nimic de spus, dar, domnişoară, luaţi-mi capul cu iubire…! Luaţi-mă în mâinile dvs cu iubire…!
Biata femeie a fost tare şocată. Lecţia a durat cinci minute. Dar ea a înţeles un lucru important pentru toată viaţa…”
Calitatea care, în primul rând, îl caracterizează pe terapeut este această calitate a întâlnirii.
În practica sa, terapeutul trebuie să fie atent la ceea ce Durckheim numeşte „cei 5 paşi”.
Primul pas: vigilenţa trează. Terapeutul riscă mereu, atunci când întâlneşte o persoană de tratat, să o închidă într-o categorie foarte precisă. Acest bărbat, această femeie, are umerii cam aşa… problema lui, a ei, este deci aceasta! Prin această atitudine, el împiedică persoana să se arate aşa cum este ea în realitate, pe moment. Vigilenţa trează evită căderea în această cursă.
Al doilea pas:A da drumul!( Lacher prise)
Este vorba de a face vidul, de a abandona orice idee privitoare la ceea ce ar fi bine de făcut. Aici este nevoie de timp. După cum precizează Herrigel în cartea sa despre  tirul cu arcul, maestrul avea timp, discipolii aveau timp, toată lumea avea timp!
Acest timp, ca şi în practica aşezării în linişte, este un aliat indispensabil al terapeutului.
Al treilea pas: Uniunea. Lacher prise-ul are drept sens uniunea cu cealaltă persoană. A se pierde în realitatea celuilalt. Şi din această uniune se va naşte ceea ce caracterizează pasul următor.
Al patrulea pas: Naşterea gestului fructuos. Aici intervine gestul terapeutic, tehnica justă. De aceea, Jung le spunea discipolilor săi că odată în faţa pacientului lor ei trebuie să uite totul, dar nu poţi uita ceea ce nu ştii.
Gestul terapeutic fructuos are drept bază o ştiinţă terapeutică. Fără aceasta Personal Leibterapia nu va fi niciodată decât un joc periculos în mâinile unui ucenic vrăjitor.
Al cincilea pas: Repetarea.
Această tehnică, născută din lacher prise şi din uniune, trebuie atunci să fie repetată, reînnoită, aprofundată.
Acest al cincilea pas ne conduce în mod natural la primul. Această atitudine de vigilenţă trează ne va indica că acum este destul, că această tehnică şi-a făcut lucrarea curativă. Acest din urmă cuvânt nu este de luat pe planul terapiei pragmatice. Curativ vrea să spună aici: a deschide persoana faţă de fiinţa ei, de adevărata ei naturp.
Cei cinci paşi, veţi fi înţeles deja, privesc nu numai Personal Leibterapia ci, de aceeaşi manieră, aşezarea în linişte (meditaţia), Tai Chi Chuan, Aikido, Ikebana. Aceşti cinci paşi privesc omul în mers (pe drum).
O experienţă a corpului care suntem. Ridicaţi-vă în picioare. Picioarele sunt depărtate la  lărgimea bazinului. Acum, imaginaţi-vă o situaţie de întâlnire cu o altă persoană sau cu un grup de persoane. De exemplu, elevii la care le ţineţi curs zilnic; sau poate fi jandarmul care vă anunţă că aţi depăşit cei 130 de km/h.
Simţiţi-vă în această situaţie, gustaţi această confruntare. Fiind în special conştient de baza voastră, de picioarele voastre. Daţi un nume acestor calităţi care se trezesc.
Vă invit acum să „închideţi picioarele”, adică să le plasaţi unul lângă celălalt. Imaginaţi-vă aceeaşi situaţie. Cum vă simţiţi, gustaţi în această altă atitudine, această altă bază?
Urmare acestor două experienţe, vă invit să alegeţi atitudinea în care preferaţi să trăiţi această situaţie? (în acea clipă 98% dintre persoane depărtează picioarele).
Puteţi să-mi spuneţi de ce preferaţi acest „mod de a fi acolo” celuilalt?
Câteva răspunsuri ale participanţilor:
-         Cu picioarele deschise mă simt mai plin de încredere.
-         Mă simt mai echilibrat. Cu picioarele închise mă simt împietrit. Cu picioarele deschise înfrunt această situaţie cu mai puţină frică.
-         Picioare deschide: încredere.
-         Picioare închise: lipsă de încredere.
Experienţa pe care aţi trăit-o este o experienţă a corpului care sunteţi. Picioarele pe care le aveţi, corpul pe care îl aveţi nu se schimbă în aceste atitudini diferite, ci în calitate de persoană care trăieşte o situaţie, el este foarte diferit să fie acolo: cu picioarele deschise sau închise.
În urma acestei experienţe veţi descoperi că există un mod de a fi acolo just, şi că prin raport cu acesta, toate celelalte sunt false. Personal Leibterapia vă ajută să vă deschideţi modului just de a fi acolo.
Gestul exprimă şi operează.

A fi în picioare este un gest. La fel, a fi aşezat, a merge sunt gesturi prin care fiecare dintre noi se exprimă.
Exerciţiul aşezării în linişte, exerciţiul mersului sunt exerciţii de realizare, şansa de a deveni ceva mai mult noi înşine.
Pentru a conclude aş vrea să atrag încă o dată atenţia asupra semnificaţiei cuvântului „LEIB”. Este corpul căii, persoana întreagă în modul ei de a fi acolo. Transformarea persoanei  trece printr-o lucrare asupra corpului care această persoană este. Personal Leibterapia participă la această transformare al cărei sens este transparenţa Fiinţei.

Sursa:
Revista QUESTION DE… Albin Michel, nr. 81, număr dedicat lui Karlfried Graf Durckheim
Detalii în româneşte despre conţinutul acestei cărţi: aici
Detalii carte în original aici:http://www.albin-michel.fr/Karlfried-Graf-Durckheim-EAN=9782226041074
Traducerea îmi aparţine, V.J.