duminică, 25 decembrie 2011

K.G. Durckheim - SUFERINŢA

Din ciclul A MEDITA. Pentru ce şi cum.

1. Atitudinea pre-iniţiatică în faţa suferinţei

2.
Suferinţa separării de Fiinţa esenţială
3. Atitudinea iniţiatică în faţa suferinţei

    1. Atitudinea pre-iniţiatică în faţa suferinţei
    Domeniul de exerciţii cel mai fecund, pentru omul iniţiatic, este suferinţa. În faţa ei atitudinea diferă fundamental de cea a omului pre-iniţiatic. A refuza şi a combate durerea, a căuta, a restabili şi a asigura o viaţă fără suferinţă pare să fie, pentru acesta din urmă, un scop evident. Omul iniţiatic însă vede în suferinţă un mijloc de a-şi atinge scopul: unirea cu Fiinţa esenţială.

    Cel care se identifică cu eul  său profan, pentru că nu este încă esenţialmente trezit, resimte în mod natural durerea ca pe un rău care trebuie făcut să dispară. Fie că este vorba de o suferinţă fizică sau psihică, trebuie făcut tot ce îi stă în putinţă pentru a o evita sau, dacă ea este prezentă, pentru a se debarasa de ea. Bolnavul va căuta pe cel care poate să-l elibereze de durerea fizică sau psihică, adică medicul, psihoterapeutul sau tămăduitorul.

    Există, bineînţeles, şi la nivelul pre-iniţiatic, oameni al căror scop nu este acela de a trăi pur şi simplu fără suferinţă şi care nu caută, mai mult sau mai puţin jalnic, mijlocul cel mai rapid de a îndepărta orice durere. Unii văd în suferinţă o ocazie de a-şi dovedi tăria de caracter. Unii tineri, de exemplu, merg în mod conştient până la limitele forţelor lor, sau se pun pe ei înşişi la încercare suportând durerea. Iar o etică a suferinţei îi face pe unii oameni să suporte mari chinuri fără a murmura, cu un curaj exemplar. Eroismul şi resemnarea sunt aşadar două maniere în care omul identificat cu eul lui existenţial îşi dovedeşte energia în faţa suferinţei.

    Există, de asemenea, şi umila anduranţă a omului religios. Ea face încă parte, cu toate acestea, dintr-o atitudine de personalitate pre-iniţiatică. Dar există, de asemenea, o falsă umilitate care se supune suferinţei cu un fel de aviditate. Şi mai este şi masochistul „însetat de chinuri” care crede că îi place lui Dumnezeu şi că acumulează merite prin docilitatea totală faţă de durere.

    Există totuşi, chiar şi la nivelul pre-iniţiatic, un mod just şi fecund de a suporta suferinţa. Mai întâi, aceasta poate să devină o probă de fermitate, dar mai ales, suspendând activitatea de randament, ea orientează reflecţia spre interioritate. Boala nu mai este îndurată aici ca un simplu rău, ci ca o ocazie de a progresa spre maturitate. Sunt momente favorabile pe planul iniţiatic însuşi. Bolnavul „condamnat” la calm, retrimis spre sine de suferinţa sa, poate să simtă stabilindu-se un contact neprevăzut cu rădăcinile existenţei sale şi cu sursa unei vieţi umane în mers spre plenitudinea ei.

    O relaţie particulară cu suferinţa este adesea cea a omului pre-raţional care nu îşi pune întrebări intelectuale despre sensul durerii şi nu este încă şocat de aceasta. Cel care nu-şi pune întrebări cu privire la interpretarea raţională a existenţei acceptă suferinţa şi moartea ca inerente vieţii. El îşi păstrează legăturile cu natura şi cu ceilalţi oameni cât şi cu realitatea supra-pământească. În aceasta sănătatea şi Totul care vindecă subzistă ca un misterios „interior” a cărui prezenţă este resimţită atât în „exteriorul” vieţii spaţio-temporale cât şi lăuntric în cel care suferă.

     Trăind mereu în sânul Totului care îmbrăţişează viaţa şi moartea, el acceptă suferinţa ca voită de destin sau de Dumnezeu. Omul căzut în afara Totului primordial nu cunoaşte decât revolta în faţa nenorocirii. Dar tocmai la acest nivel suferinţa esenţială născută din separarea de Fiinţă poate să iasă la lumina zilei. Plecând de la această suferinţă poate fi percepută metanoiete iniţiatică. Ea implică un raport nou cu suferinţa: a accepta să trecem prin această suferinţă şi a vedea acolo piatra de încercare revelatoare a prezenţei Fiinţei esenţiale care se află dincolo de suferinţă şi de non-suferinţă.

    Un maestru japonez, întrebat despre reacţia sa la aflarea veştii morţii fiului său, a răspuns simplu: „O săptămână fără a mânca şi fără a dormi.” Remarcând faţa uimită a interlocutorului său, el adăugă: „Semn că planul iniţiatic nu constă în a nu suferi, ci în a putea accepta ca atare suferinţa impusă.”

    SUFERINŢA: PUNTE SPRE FIINŢA ESENŢIALĂ

    2. Atitudinea iniţiatică în faţa suferinţei

    Comportamentul omului în faţa celor trei angoase fundamentale ale vieţii: frica de aneantizare, disperarea în faţa absurdului şi tristeţea izolării, dezvăluie limpede singularitatea relaţiei iniţiatice cu suferinţa.
    Omul pre-iniţiatic caută în mod spontan să creeze condiţiile unei vieţi sigure, sub semnul sensului şi al protecţiei. Există o şansă de turnantă (cotitură) spre iniţiere în clipa în care căutarea securităţii, proprie omului natural, este zădărnicită şi în care el este abandonat, fără scăpare posibilă, distrugerii, absurdului, solitudinii. A regăsi o viaţă fecundă şi o raţiune de a fi nu este atunci realizabilă decât dacă bornele unei existenţe axate pe securitate, sens rezonabil şi protecţie sunt depăşite. Ele sunt astfel atunci când acceptarea suferinţei vine să ia locul refuzului natural de a suferi. Omul recunoaşte atunci că această atitudine, în aparenţă paradoxală, reprezintă şansa lui de a atinge o stare care cere depăşirea eului natural. Este pasul spre marea profunzime, poate chiar saltul pe calea care duce la renaşterea prin unitatea cu Sinele, dar care presupune la început o aneantizare. Este marele „mori şi devii”, formula fundamentală a oricărei transformări.

    Pentru ca să apară supranaturalul, trebuie trecute limitele naturale ale capacităţii noastre de a simţi şi de a suferi. Pentru ca să se ridice o lumină, necunoscută până atunci, trebuie traversate tenebrele. Vechiul om, temător în faţa suferinţei, trebuie să dispară în mod dureros pentru a lăsa să se nască persoana care nu mai caută să i se derobeze şi caută să poarte mărturie, prin eul ei suferind, Fiinţei esenţiale care transcende orice durere.

    Pe calea iniţiatică, cu cât suferinţa este mai mare, cu atât poate fi mai fecundă. Ea este şi  mai fecundă atunci când poartă în ea – atât timp cât nu stinge sau nu alterează conştiinţa – aneantizarea, murirea şi moartea. Cu cât o situaţie sau o suferinţă par mai insuportabile pentru omul natural, cu atât şansa unei experienţe iniţiatice este mai aproape cu condiţia să fie acceptată regula de joc esenţială: acceptarea inacceptabilului. Atunci este posibil să se progreseze cu un pas, să se atingă o treaptă superioară, poate chiar să se traverseze un zid. Impasul care se îngustează nu mai permite decât saltul devenit ineluctabil. Înţelepciunea Zen spune acelaşi lucru. Situaţia este fără ieşire. Trebuie s-o acceptăm? Nu: trebuie mers şi mai departe, spune maestrul Zen, nu numai a accepta, ci a se angaja în impasul total. Exigenţă paradoxală! Fără îndoială, dar ea conţine un adevăr transcendent.

    ACCEPTAREA INACCEPTABILULUI

    3. Suferinţa separării de Fiinţa esenţială

    Cea mai profundă suferinţă a omului este cea pe care o resimte atunci când îşi pierde ţara de origine, împărăţia supranaturală a Fiinţei lui esenţiale. Este nostalgia omului exilat, departe de adevărata sa patrie.
    Din angoasa lui se naşte necesitatea unei căi interioare care, printr-un „mers înainte” să-l readucă în ţară. Majoritatea oamenilor nu-şi dau seama de această suferinţă, de această necesitate şi de această şansă, mai ales dacă fac carieră în lume, dacă au o sănătate bună, dacă practică o muncă care îi interesează şi se simt la adăpost în sânul unei comunităţi unde sunt bine văzuţi. Cu toate acestea, în adâncul lor, ei nu sunt fericiţi. Toată securitatea lor exterioară nu împiedică angoasa, culpabilitatea pe care o resimt fără a avea nimic să-şi reproşeze. Ei se îndoiesc de sensul existenţei lor, în mijlocul unei vieţi aparent utile, şi se simt izolaţi deşi, în mod obiectiv, sunt înconjuraţi şi protejaţi. Ce le lipseşte? Care este cauza suferinţei lor: ei sunt despărţiţi de Fiinţa lor esenţială şi nu-şi dau seama că anxietatea lor este protestul ei.  Numai înrădăcinarea în Fiinţă risipeşte angoasa esenţială, dă un sens existenţei umane şi îi asigură un refugiu în mijlocul insecurităţii din lume.

    Nu există nevroză care să nu dispară când Fiinţa esenţială este în libertate la locul ei.
    Nevroza este un mecanism prin care eul existenţial caută să se asigure contra repetării unei decepţii sau a unei răni îndurate în trecut. Această platoşă protectoare a eului blochează ascensiunea Fiinţei esenţiale. Dar, o dată eliberată, această Fiinţă invulnerabilă îi oferă eului adăpost şi refugiu şi nu mai are nevoie de nici o platoşă.

    Pentru cel care suferă din cauza separării lui de Fiinţa esenţială a accepta pur şi simplu suferinţa nu este suficient. Trebuie să o tăiem de la baza ei şi să prindem rădăcini în solul adevăratei vieţi unde suferinţele din această lume nu se pot înrădăcina. A suprima această suferinţă, înseamnă mai întâi traversarea încercării şi suportarea suferinţelor terestre. Eul profan, a cărui fericire depinde de condiţiile existenţiale, trebuie să se moară pentru a lăsa să apară SINELE în care Fiinţa supranaturală, adică absolutul, ia formă în lume. În locul eului contingent apare atunci un eu superior pe care îl iluminează Fiinţa esenţială al cărei servitor este el, angoasa esenţială a devenit poarta care deschide o nouă viaţă.

    Dar pentru ca acceptarea suferinţei să aibă o valoare iniţiatică, trebuie ca, cu o fermitate de neclătinat, cel care suferă să facă din efortul lui de unitate cu FIINŢA motivaţia esenţială. Numai supremaţia absolută a acestei aspiraţii asupra tuturor dorinţelor naturale va face ca suferinţa acceptată să producă rodul ei iniţiatic.
    O atitudine de primire a încercării dureroase, care trebuie traversată pentru a se elibera esenţa lui, face din om aliatul FIINŢEI divine. Toată suferinţa lumii exprimă, de fapt, non-manifestarea FIINŢEI în puritatea ei nealterată. Fără traversarea derelicţiunii, nu există pentru om mântuire(mântuire) în Fiinţa esenţială. Şi, fără înrădăcinare în Fiinţă, lipseşte şi forţa de a suporta dificultăţile vieţii pentru a le face profitabile. Spre deosebire de cea a eului existenţial, suferinţa a cărei origine este îndepărtarea de Fiinţa esenţială cere mai mult decât o simplă încuviinţare. Ea trebuie să provoace o cunoaştere de sine care să oblige la transformare.

    Dar există de asemenea şi – şi viaţa tuturor sfinţilor stă mărturie în acest sens – o separare de Dumnezeu care trebuie suportată. Tocmai celui pe care graţia unirii cu FIINŢA divină l-a vizitat – mai ales dacă această unire a durat mai mult decât o clipă – i se întâmplă ca într-o zi sau alta graţia să-i fie retrasă. El se simte atunci abandonat de Dumnezeu. Rugăciunea nu îi mai este posibilă şi, ca aneantizat, el are impresia că este respins, lăsat singur. Nu se vede nici o cauză pentru o asemenea încercare. De aceea nici nu este posibil să se lucreze pentru încetarea ei. Nu mai rămâne decât să o suporte cu răbdare, în linişte. Trebuie de asemenea vegheat cu atenţie la ceea ce rămâne cel puţin ca o slabă licărire din scânteia care atestă prezenţa lui Dumnezeu.  A sta cu fidelitate, fără a şti pentru ce… Şi într-o bună zi, fără motiv aparent, vălul separării se ridică şi unitatea se realizează din nou. Atitudinea iniţiatică a rezistat aici la cea mai dură încercare.
    DIN EXIL, ÎNTOARCEREA ÎN PATRIE


    Sursa: traducere din
    K.G. Durckheim – MEDITER: Pourquoi et comment, Ed. Courrier du Livre, pag. 66-71