joi, 17 martie 2011

K.G. Durckheim - CENTRUL FIINTEI - fragmente

Câteva fragmente din cartea recent apãrutã (martie 2011)
CENTRUL FIINTEI,
de K.G. Durckheim
la Editura HERALD
Detalii carte aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=401
Am primit cartea asearã si am vãzut-o si eu "pe viu".
Este o comoarã de întelepciune adunatã acolo.
A trecut ceva timp de cînd am tradus-o si nu mai stiam exact ce contine.
Este o ocazie unicã de a vã face o imagine completã despre
viziunea lui Durckheim despre om si viatã,
despre ce are de făcut omul (...)
pentru a răspunde la chemarea FIINTEI,
aceea de a deveni ceea ce era destinat să devină: el însuşi.
Eu cred cã este viziunea cea mai adecvatã pentru noi cei de ACUM.
Nici nu cred că mai este nevoie de vreo altă prezentare pentru K.G. Durckheim în România.
As îndrăzni să spun chiar că este un ghid de de viată complet.

Nu pot decât sã vi-o recomand cu toatã cãldura.
Mai jos am selectat câteva fragmente pentru a vă face o idee.

Între timp am găsit pe youtube încă niste înregistrări audio cu Durckheim - în germană - , o serie de 6 filmuleţe, aici:



* * *
MEDITAŢIA, ADICĂ MEDITARI
Meditaţia înseamnă meditari. Ce înseamnă meditari? Dacă, practicând meditaţia începeţi să vă deschideţi, o forţă începe să lucreze în voi şi să vă transforme. Transcendenţa este ferecată în noi în măsura în care suntem la discreţia micului nostru eu. Aceasta este condiţia naturală a omului. În meditari simţim că porţile închisorii se deschid. Şi această forţă transcendentă începe să ne transforme din interior. Dar ceea ce este adevărat în momentul exerciţiului este adevărat pentru viaţa noastră întreagă. Existenţa care este aservită spiritului conceptual al omului este înainte de toate o închisoare pentru transcendenţă. Pe urmă, nu numai exerciţiul ci şi cotidianul devine câmpul eliberării Marii Vieţi.
Această idee a transcendenţei imanente nu este o idee care poate fi discutată printre altele. Această idee a transcendenţei imanente este legată de experienţe. Exerciţiul pe cale are drept sens deschiderea omului pentru aceste experienţe. Nu mă pot împiedica să repet că sunetul Fiinţei este întotdeauna prezent. De om depinde să se acordeze pe sine, ca instrument, pentru ca sunetul Fiinţei să răsune în el.

* * *
CALEA SAU GRAŢIA
Pentru creştin, în centrul a tot ceea ce i se întâmplă, se află dimensiunea graţiei (harului, darului). Lumea creştină pune întotdeauna în discuţie ideea unei căi în care omul lucrează el însuşi. Dar este o neînţelegere să credem că pentru Orient harul nu există. Dimpotrivă, fiecare maestru oriental vă va spune că ceea ce este important pe cale nu puteţi face prin propriile voastre forţe. Dar că puteţi să vă angajaţi forţele pentru a vă deschide şansei unei experienţe. Aceste experienţe în care suntem atinşi de către Fiinţă ni se întâmplă şi nouă occidentalilor, fie că suntem creştini, fie că nu. Ceea ce trebuie să învăţăm noi este să le luăm în serios.
Trebuie să ştim că drumul începe cu o experienţă în care omul a simţit ceva care nu numai că îl eliberează dar în acelaşi timp reprezintă şi o chemare. Calea începe acolo unde suntem atenţi la ceea ce profunzimea noastră cere şi impune. Apoi calea este fidelitate faţă de exerciţiu.

* * *
PE CALE TREBUIE SĂ STĂPÂNIM O TEHNICĂ
În tirul cu arcul nu este atât de important să se atingă sau nu ţinta. Atitudinea este cea care contează, încrederea pe care o dăm acestui ceva mai profund. Stăpânirea eului face dovada libertăţii spirituale a omului întreg. Sensul exerciţiului este transparenţa pentru o forţă transcendentă în acţiune.
Scopul fiecărui antrenament va fi întotdeauna performanţa. În arta tirului cu arcul, este centrul ţintei. Dar trebuie să facem diferenţa între scopul antrenamentului şi sensul exerciţiului care este omul transformat.
Condiţia performanţei este omul interior.
Tirul cu arcul este o meditaţie activă sau o activitate meditativă.

* * *
EXPERIENŢA FIINŢEI? Nu este o imaginaţie?
Marea experienţă a Fiinţei, care este experienţa mistică, este rară. Dar nu există numai marile experienţe şi nu se vorbeşte îndeajuns despre micile experienţe, despre contactul cu Fiinţa care se exprimă în calităţi numinoase. Ceea ce îmi pare important astăzi este să dezvoltăm gustul Sacrului.
Cel care a pierdut credinţa din copilărie rezistă la tot ceea ce îi aminteşte de aceasta iar cuvântul Sacru îl poate face să dea înapoi. De aceea găsesc că e bine că avem la dispoziţie cuvântul numinos.
Trebuie să ne dăm seama că toată viaţa noastră se petrece în ambianţa numinosului, în gustul Sacrului. Pentru că tot ceea ce este condiţionat este expresia necondiţionatului. De aceea, întotdeauna şi peste tot, avem şansa de a gusta Sacrul, fără să avem, pentru aceasta, o imensă experienţă. Întâlnesc astăzi numeroşi bărbaţi şi femei care, pe arierplanul unei experienţe care a eliminat, mai mult sau mai puţin, credinţa, sunt atinşi, în ceea ce eu numesc momentele privilegiate ale vieţii, de anumite calităţi.

* * *

DOGMA
Creştinul nu va atinge misterul lui Christos decât în măsura în care poate să se golească de toate gândurile şi de toate imaginile pe care şi le- a făcut despre Christos.
În credinţele faţă de interpretările rigide care sunt numite dogmă eşti mereu în pericol de a pierde esenţa. Cu siguranţă că în revelaţia evanghelică este incorporat misterul. Dar dacă citim aceste texte cu privirea exterioară, nu vom vedea decât pielea descărnată a ceea ce, într- o zi, a fost viu. Exerciţiul, cel care dezvoltă ochiul interior, ne dă şansa de a atinge profunzimea misterului.
Istoria religiilor nu poate fi considerată decât în raport cu esenţa. Esenţa este dincolo de religii. Transcendenţa este leagănul tuturor religiilor, dar transcendenţa nu aparţine nici unei religii. În măsura în care lipseşte experienţa religioasă, ceea ce se numeşte credinţă se transformă în credinţe bazate pe argumente. Pentru a permite credinţei să renască este necesar să ne desfacem de aceste argumente încremenite şi trebuie să revenim la experienţa transcendenţei, la experienţa originară.
Întâlnesc preoţi şi pastori care recunosc că nucleul credinţei lor nu este în conţinuturile tradiţionale. Dacă citim Evanghelia în baza conştiinţei obiectivante, este o istorie frumoasă, aceea a unui om care i- a depăşit pe alţii prin anvergura sa etică. Această lectură devine teologia obiectivă. Nefericirea este că teo-experienţa subiectivă este considerată de Biserică ca fiind esoterism.
Publicat de la
Etichete: , ,