A apărut cartea anunţată: Chemarea Maestrului Spiritual

A apărut noua traducere din K.G. Durckheim la Editura HERALD.

Chemarea MAESTRULUI spiritual. 

Sensul îndrumării spirituale pe calea către Sine 

Detalii carte pe site-ul Editurii HERALD aici:

 https://www.edituraherald.ro/carti/chemarea-maestrului-spiritual-sensul-indrumarii-spirituale-pe-calea-catre-sine-detail

In curând o nouă carte de Durckheim în româneşte - update

Este vorba de traducerea în româneşte a cărţii Der Ruf nach dem Meister. Der Meister in uns de Karlfried Graf Durckheim.

E pe bune! În curând! A ieşit de la tipar. Mai trebuie definitivate nişte formalităţi.

Câteva fragmente traduse în timp din această carte pot fi citite pe acest blog aici:

https://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/search/label/Der_Ruf_nach_dem_Meister 

VIAŢA ŞI OMUL - traducere revizuită - fragment din "Strigătul după maestru"

Când omul vede, în transcendenţă, FIINŢA divină la lucru în Fiinţa sa esenţială, care caută să se manifeste în el şi prin el, atunci el trebuie să-şi modifice concepţia bazată pe dependenţa complet unilaterală a omului de Dumnezeu, căci atunci devine clar că nu numai omul este dependent de Dumnezeu, ci că şi acţiunea divină depinde de om, de disponibilitatea lui de a o primi, de a o lăsa să acţioneze în el. O turnantă se poate produce în momentul în care omul percepe şi recunoaşte în el însuşi rezistenţa faţă de ceea ce este el în Fiinţa sa esenţială şi care, prin această Fiinţă, ar vrea să devină. Această descoperire - atunci când nu este doar crezută, ci este simţită -  are ceva bulversant: faptul că, în pofida micimii sale, omul poate să împiedice Viaţa!

....

Traducere revizuită după originalul în germană, K.G. Durckheim - Der Ruf nach dem Meister.

Cartea a apărut sub titlul Chemarea maestrului spiritual la Editura HERALD în decembrie 2020. 
Traducerea îmi aparţine, V.J.

Marile şanse ale omului... de a trece la alt nivel... cel destinat de fapt...

De trei feluri este suferinţa care îl poate pătrunde pe un om: angoasa în faţa aneantizării, disperarea în faţa absurdului, solitudinea în faţa izolării(pierderea asocierii, a comunităţii). Dar când, în faţa morţii care pare inevitabilă, îi este dat cuiva să facă ceea ce omul obişnuit nu poate să facă, adică să accepte inacceptabilul, o viaţă nouă poate să iasă brusc la lumină. Cel care poate, în mod liber, să se expună ineluctabilului, să se supună şi să-l suporte îi smulge morţii boldul ei. Pentru că este gata să-şi sacrifice vechiul eu, el îi deschide Fiinţei sale esenţiale uşa pentru a intra într-unul nou, adevăratul său Eu-Sine. Şi dintr-odată, din distrugere ţâşneşte indestructibilul; din întunericul disperării în faţa absurdului o lumină, care este dincolo de sens şi non sens. Şi, în locul părăsirii de lumea întreagă, dezolarea se schimbă în protecţia din sânul FIINŢEI supranaturale.

K.G. Dürckheim – Der Ruf nach dem Meister, pag. 173

Fragment din cartea apărută la Editura HERALD „Chemarea maestrului spiritual” de K.G. Durckheim

Despre eternitate, dubla origine, trezirea la CALE, destinul omului...

Un fragmenţel tradus din Der Ruf nach dem Meister despre Povestea noastră mai Mare… 

Eternitatea, care iluminează moartea, nu este o durată veşnică – finitul continuu la nesfârşit – ci este o realitate verticală care stă perpendicular pe planul oricărei finitudini, care este fixată între un început şi un sfârşit. Adversarul VIEŢII îl induce în eroare pe om, făcându-l să creadă că, dincolo de finitudinea sa, nu poate sesiza nimic. Conştiinţa obiectivă îi serveşte demonului de capcană pentru a-l reduce pe om la a nu lua în considerare decât ceea ce poate fixa într-o definiţie. VIAŢA nu se lasă fixată. Dar cum, în cazul omului, ocolul conştiinţei obiectivante face parte din CALE, o şi mai lungă evoluţie îi este necesară atunci pentru a se elibera de ea.

Ţine de fatalitatea destinului omului să fie captiv al eului său şi, astfel, să-şi uite dubla origine. Omul este un cetăţean a două lumi. Ca fiu al pământului el aparţine lumii spaţio-temporale, limitate şi condiţionate. În acelaşi timp este şi fiu al cerului, al unei FIINŢE absolute şi infinite, dincolo de timp. În lumea eului său natural, toate au un început şi un sfârşit. În împărăţia Fiinţei sale esenţiale, nu există nici început şi nici sfârşit, nici naştere şi nici moarte. Tot ceea ce trăieşte în această lume îşi are moartea sa. VIAŢA însă, Marea Viaţă, care este prezentă în Fiinţa noastră esenţială, este dincolo de viaţă şi de moarte. A ne trezi la CALE înseamnă a ne aminti de dubla noastră origine şi a auzi vocea exigentă şi plină de promisiune din noi care ne cheamă la forma de viaţă care uneşte cerul şi pământul într-un al treilea.

K.G. Dürckheim – Der Ruf nach dem Meister (ultimele pagini)

Cartea a apărut deja La Editura HERALD sub numele ”Chemarea maestrului spiritual” de K.G. Durckheim în decembrie 2019.

K.G. Dürckheim - Strigătul după maestru - fragment

Traducere din volumul K.G. Dürckheim - Der Ruf nach dem Meister

3. Cele trei nevoi fundamentale ale omului

Când spunem că omul este mereu în universul său, ca subiect personal, centrul în jurul căruia gravitează totul, nu am spus încă ce înseamnă aceasta, adică: un om, centru al propriului său univers, se situează în altă parte decât în propriul său centru. Pentru a putea răspunde la întrebarea: „Când este aşadar un om în centrul său?” trebuie mai întâi să discernem nevoile fundamentale a căror realizare este pivotul unei existenţe umane.

Oricare ar fi interesele, de ansamblu sau de detaliu, care condiţionează viaţa umană – existenţele sunt de o diversitate infinită – ele sunt întotdeauna axate în jurul a trei nevoi fundamentale. A lua cunoştinţă de aceasta face parte din începutul CĂII.

Maestrul interior - Centrul: FIINŢA prezentă în om

Realitatea veritabilă, esenţială pentru că este nucleul activ în orice lucru, centrul primar şi absolut a tot ceea ce este viu, este FIINŢA divină, prezentă în el pentru a se manifesta într-o formă, unică de fiecare dată. Diversitatea existenţelor în această lume face ca FIINŢA să apară în multitudinea formelor individuale. Imaginea interioară a fiecăreia din structurile care se formează, în condiţiile spaţio-temporale, este în acelaşi timp calea interioară dată. Este legea devenirii ei, potrivit căreia, printr-o succesiune precisă de etape şi de nivele, ea să se dezvolte, să înflorească şi să piară, purtându-şi fructul în timp ce moare: germenul unei noi deveniri. Această cale interioară este, la fiecare fiinţă vie, nucleul activ dat al existenţei sale. Omul, fiinţă conştientă, este în adevăratul lui centru atunci când i s-a deschis şi şi-a recunoscut calea sa interioară ca adevărul lui original şi obligaţia sa esenţială. Când a devenit capabil să urmeze această cale şi când un ecart faţă de cale trezeşte conştiinţa Fiinţei sale, adică devine conştient de vocea maestrului interior. Omul este, prin urmare, în centrul său abia atunci când se află definitiv pe Cale.

Maestrul interior - Calea spre Centru

 Traducere din cartea lui K.G. Dürckheim,  Der Ruf nach dem Meister.

Când aceasta este situaţia – autorul se referă la capitolul anterior, intitulat Centrul: FIINŢA prezentă în om (tradus ulterior aici)– şi când omul se află în centrul său, când ansamblul atitudinii sale permite exprimarea crescândă a FIINŢEI TRANSCENDENTE în conştiinţa sa, el este atunci pe Cale, pe calea pe care i-a deschis-o experienţa FIINŢEI, Calea iniţierii şi a individuaţiei. Este Calea care pleacă de la experienţa FIINŢEI şi unde, prin iniţiere, formare şi fuziune progresivă, omul înaintează urmând pas cu pas etapele prescrise, de la existenţa superficială a conştiinţei naturale, spre conştiinţa sa profundă unde, prezentă şi activă, Fiinţa sa esenţială, adică FIINŢA supranaturală care trăieşte în el, poate să se dezvolte acolo.

Această Cale se deschide printr-o experienţă,  care înseamnă „întoarcere” (Umkehr), o cotitură radicală, o schimbare de orientare fundamentală. Începând de aici, nu mai este vorba în final de om, ci de Fiinţa Divină pentru ca aceasta să poată păşi pas cu pas în conştiinţa interioară a omului şi omul să devină treptat un mediu individual şi personal pentru manifestarea Ei. Intrarea Fiinţei Divine în existenţa umană, adică primirea Fiinţei transumane în Sinele uman, începe printr-un eveniment eliberator, creează un angajament fără întoarcere şi cere o neîncetată „murire”. Împlinirea finală pe care o promite nu se realizează decât în măsura în care, într-un proces fără sfârşit de transformare, omul descoperă, simte şi îşi recunoaşte centrul său. Această metamorfoză se produce prin trei mijloace: experienţa, înţelegerea ei şi exerciţiul.

Frica de contacte

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE
Frica de contacte

Plenitudinea şi binefacerea adusă de contact, când oamenii sunt împreună, îi scapă unei omeniri ai cărei membri nu se iau în considerare şi nu se tratează reciproc decât ca obiecte.
Cu cât oamenii se percep mai mult faţă către faţă, în rolurile lor, cu atât mai puţin se recunosc ei între ei ca fiinţe umane. Iar de contactele fizice se tem şi mai mult. În mod natural acestea există prin gesturile de tandreţe care însoţesc orice fel de iubire. Dar nu există, în afara relaţiilor de iubire, şi un contact care să exprime pur şi simplu solidaritatea umană? Aceasta îl îndreptăţeşte şi îi manifestă sinceritatea. Nu numai că cea mai mică atingere creează o legătură între două fiinţe, dar ea le şi include pe amândouă în ceva mai mare şi le face să ia o binefăcătoare cunoştinţă de apartenenţa lor la un „corp” mai vast, un corp cosmic.

Pentru că oamenii nu îşi arată îndeajuns între ei, chiar şi pe plan fizic, o fraternitate întemeiată pe Fiinţa esenţială, suntem înconjuraţi de oameni frustraţi şi îngheţaţi. Peste tot, ca printre gratiile unui grilaj, se întind mâini în căutarea altor mâini care să le ia cu afecţiune. Când, pe neaşteptate, aceasta se produce, barierele cad dintr-odată  şi o inimă îngheţată se topeşte în caldul curent al vieţii. Dar aceasta se întâmplă foarte rar. Aceasta nu se întâmplă, în mod spontan, decât dacă un om este acolo, prezent pur şi simplu, prin Fiinţa lui esenţială, şi dacă îndrăzneşte să se arate în adevărul care este el, în unitatea lui cu altul. Desigur, aceasta presupune curajul de a trece dincolo de tabuuri şi de convenţiile care oprimă viaţa şi interzic contactele. De fapt pentru ce? Poate pentru că ele ar doborî zidurile care securizează micul eu şi îl feresc de familiarităţi prea naive şi directe. El se teme de ele pentru că, din lipsă de a se adresa Fiinţei esenţiale din celălalt, el ar putea fi el însuşi capabil de aceste lipse de tact.

Frica de contactul fizic este adesea un simptom de apărare nevrotică. Şi totuşi ce efect binefăcător poate să aibă o mângâiere pe cap, gestul de a pune mâna pe umăr sau, pur şi simplu, a-l lua pe cineva în braţe, fără a vrea nimic altceva să exprimi decât o prezenţă fraternă a inimii, un mod de a fi acolo cu celălalt, un semn de apartenenţă comună. Aceste gesturi de solidaritate foarte umană pot să cheme prezenţa unui terţ mai mare, Fiinţa esenţială care ne uneşte pe toţi, şi să depună mărturie pentru el.


K.G. Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR, pag. 155, Ed. Le Courrier du Livre, Paris

carte tradusă în românește sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.

Câte ceva despre GRAFOTERAPIE

O cale particulară de terapie care include corpul este grafologia. Formarea oricărui terapeut ar trebui să cuprindă şi câteva noţiuni grafologice fundamentale pentru a le utiliza, nu doar ca mijloc de diagnosticare, ci şi ca tratament pragmatic cât şi iniţiatic.
A fi capabil să-i vorbeşti cuiva de scrisul său aduce mai mult decât o aprofundare a cunoaşterii lui de sine, aceasta îl incită, în plus, să lucreze asupra lui însuşi, mai ales când este vorba de trăsături „negative”, cum sunt minciuna sau disimularea, agresivitatea ascunsă, sau nevoia de a domina subiacentă, o spiritualitate dispersată, refularea forţelor vitale, egocentrismul etc.
Dorinţa de ameliorare, născută din descoperirea propriei scriituri, sugerează ideea unei grafoterapii aşa cum o practică Maria Hippius[1] Scrisul nu exprimă doar relaţia potenţială şi actuală a celui care scrie cu lumea – de exemplu capacitatea de a se afirma, gradul de activitate şi de anduranţă, sau de contact, dar şi relaţia eului profan cu Fiinţa esenţială. Scrisul indică şi nivelul de deschidere pentru FIINŢĂ şi dispoziţiile pentru Calea iniţiatică. Celui care se descoperă prin scrisul său îi vorbeşte astfel maestrul lui interior.
Grafoterapia nu constă în a corecta scrisul. Este vorba mai degrabă de a învăţa să simţim ce atitudini fundamentale se exteriorizează de fapt în anumite gesturi şi se „depun” în semnele grafice. Un gest repetat de sute de ori şi urma lui în scriere pot ajuta la modificarea unor atitudini funciare. Un subiect ca recunoaşte, de exemplu, că scrisul lui înclinat spre stânga exprimă o lipsă de spontaneitate şi o atitudine de apărare anxioasă faţă de lume. El poate atunci să treacă la un traseu înclinat spre dreapta, nu pentru grafismul în sine. El îşi va da repede seama că acest lucru îi va părea la început foarte dificil, că eventual aceasta îl sperie sau îi declanşează agresivitatea. Dar, dacă se dăruieşte pe deplin acestei sarcini şi o îndeplineşte într-o atitudine de meditaţie, el va simţi apoi că repetarea perseverentă de gesturi orientate spre dreapta – să facă de exemplu de mii de ori o ghirlandă înclinată spre dreapta – va produce în el o uimitoare deschidere. Scrisul dă acces la un nou câmp de cunoaştere şi de formare de sine pe Cale. Observarea propriului scris îi va semnala respectivului la ce punct al drumului se află cel care este el în Fiinţa lui esenţială – şi care trebuie să fie în fapt – dacă el progresează sau este blocat de eu: prin propriul lui scris maestrul interior îi va vorbi.

---

[1] M. Hippius – Transcendenz als Erfahrung, Weilheim, 1966

Sursa: K.G. Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR, pag. 113, Ed. Le Courrier du Livre, Paris

carte tradusă în românește sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.

Calea iniţiatică

Apelul la maestru este căutarea celui care conduce la CALE. Despre ce cale este vorba? Despre cea care deschide poarta misterului, calea iniţiatică. Misterul este cel al VIEŢII şi al FIINŢEI, ascunse în existenţa noastră.  

Calea iniţiatică gravitează în jurul experienţei FIINŢEI şi a efortului de unitate cu ea. Acolo este punctul ei comun cu mistica. La fel ca pentru mistic, experienţa FIINŢEI este un dar al graţiei pe care omul o primeşte. El nu poate să o producă. Dar pe calea iniţiatică, elevul este în mod constant activ, ocupat, sub îndrumarea maestrului, să se pregătească pentru experienţă. El lucrează fără răgaz la atingerea unui grad care să-l transforme într-o persoană a cărei relaţie cu Absolutul nu se bazează pe credinţă, ci pe prezenţa, tot mai profundă, a transcendenţei care penetrează omul în întregime. Pe calea iniţiatică, el caută să realizeze o altă formă, ale cărei mişcări, chiar şi cele mai mici, vor fi orientate spre transparenţa pentru transcendenţă. Experienţa FIINŢEI rămâne de fiecare dată pentru el un dar al graţiei. Cu toate acestea, elevul angajat pe calea iniţiatică se străduieşte să dobândească o dispoziţie de spirit care să-l menţină în curentul transformării care exprimă deja unitatea lui cu Viaţa. 

Omul care înaintează pe cale se simte, cu toată imperfecţiunea lui, din ce în ce mai legat de divin, marcat de amprenta supranaturalului. Aceasta îl face cu atât mai dureros de conştient de „non-divinul” care rămâne în el. Odată cu progresele lui pe cale creşte aşadar şi umilitatea lui.
 
 Karlfried Graf Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR, pag. 81, ed. Le Courrier du Livre, Paris

carte tradusă în românește sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.

 

Omul nedumerit în evoluţia lui spirituală

Forţa explozivă a FIINŢEI care tinde să se manifeste este cu atât mai mare cu cât omul, ajuns la gradul necesar de evoluţie, este mai ferm ataşat de propria sa structură. Dacă el este complet identificat cu personalitatea sa profană şi dacă nu ascultă vocea maestrului, atunci această forţă îi pare distructivă. Un „om de bine” poate fi la fel surd la vocea FIINŢEI ca şi unul „rău”. El se crede, adesea, prada puterilor întunericului: în realitate, el este cel care face un vrăjmaş din Fiinţa lui esenţială, care străpunge spre lumină. „Omul de bine” trebuie să abandoneze structura lui actuală, fie ea bună şi nobilă, pentru a adopta formula devenirii.

Lumea valorilor adevărului, binelui şi frumosului face parte, pentru a anumită etapă, din domeniul manifestării FIINŢEI. Ele sunt un mod de expresie şi de mediere atât timp numai cât o reflectare divină le învăluie. Atunci, dacă noţiunea de onoare încă este vie, omul se mişcă cu onestitate în slujba acestor valori; el este gata să-şi sacrifice viaţa din fidelitate faţă de acestea. Dar mai apoi, când relaţia omului cu valorile lui a făcut din acestea o ordine stabilită, o structură de concepte care îi servesc, în mod naiv, drept sprijin şi justificare, atunci această ordine îngheţată devine tocmai un obstacol în faţa VIEŢII. Omul „bun”, care a acţionat întotdeauna cât a putut de bine, se miră atunci de încercările pe care Dumnezeu i le trimite – pur şi simplu pentru că viaţa divină nu mai poate trece prin zidul sistemelor şi virtuţilor lui. El însuşi a făcut din minunata ordine a Vieţii forţa care îl distruge.

Trezirea din noi – aceasta înseamnă: omul începe să descopere că VIAŢA nu acceptă tot, absolut tot, ceea ce face el decât dacă voinţa ei de a se manifesta îl autorizează. În caz contrar, ea protestează. Când omul i se conformează, îi percepe acordul, când se îndoieşte percepe un avertisment interior.

K.G. Durckheim - pentru a se citi integral aici
Fragment din volumul: Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.

Ce este "hara"?

În sensul propriu al termenului, cuvântul „hara” vrea să spună „abdomen”. În sens figurat el desemnează atitudinea de ansamblu a omului care, destins, din ce în ce mai liber de dominaţia micului eu, este cu seninătate ancorat într-o realitate care îl face capabil să simtă şi să primească viaţa de „altundeva”. Stăpânirea lumii fiind astfel asigurată, el se poate consacra fără încetare acelui lucru care este vocaţia sa. El poate, fără frică, să se lupte, să moară, să creeze, să iubească. Când reuşeşte să se stabilească în hara lui, să se înrădăcineze acolo, el descoperă creuzetul în care forţele vieţii, aliatele lui, primesc toate formele fixe ale eului pentru a le retopi şi a le transforma în forme noi. Datorită acestei capacităţi de reînnoire, el asumă altfel lumea. Nimic nu îl doboară, nimic nu îi zguduie echilibrul flexibil. El îşi păstrează sângele rece. Corpul lui este tensionat cu supleţe. În ritmul care îl face să se deschidă şi să se închidă, să se dea şi să se regăsească, el respiră din respiraţia centrului. El poate să rămână calm în mijlocul furtunilor lumii. În hara lui, omul se sprijină pe sursa de forţe care nu slăbesc niciodată, cea a unei neobosite transformări şi, astfel, în spaţiul rădăcinilor fiinţei lui şi a devenirii lui personale.

K.G. Durckheim – Le Maitre intérieur, pag. 153, Ed. Le Courrier du Livre, Paris
Mai multe detalii despre acest subiect în cartea
Hara, centrul vital al omului, de K.G. Durckheim, Editura HERALD, detalii carte aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=437&title=Hara%20-%20Centrul%20vital%20al%20omului

De ce este important ca omul sã devinã el însusi...

si ce anume înseamnă a fi el însuşi...
şi cum anume poate să devină el însuşi ...

Orice fiinţă vie trebuie să prezinte şi să exprime din plin,
în toată libertatea,
forma şi mişcarea ei,
ca ceea ce este.

Trebuie să-i fie drag jocul ei propriu şi să simtă astfel

încântarea de-a-fi-ea-însăşi-în-această-lume.



Când un om reuşeşte să fie el însuşi, în natura sa profundă,
adică în forma sa primordială,
atunci el nu mai este el însuşi, - frontiera este abolită;
el participă la puterea FIINŢEI,
el este absorbit de Eternitate,
primit în Dumnezeu.

Omul nu poate să devină el însuşi decât
dacă miracolul FIINŢEI, al Divinului, îl sesizează.
FIINŢA îi dă acea libertate de atitudini prin care,
fără intenţie sau calcul,
el reprezintă originarul, primordialul,
pentru că totalitatea universului se reflectă în el.


Walter Friedrich Otto, Menschengestalt und Tanz, Munchen, 1956
(citat de K.G. Durckheim în cartea LE MAITRE INTERIEUR, ed. Le Courrier du Livre, Paris,
K.G.D. vorbind despre rolul dansului în găsirea ritmului personal propriu Fiintei esentiale
pentru omul angajat pe Calea maturizării)

Cartea LE MAITRE INTERIEUR a fost publicată în românește în decembrie 2020 la Editura HERALD sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale.

Maestrul interior şi exigenţele lui (1)

CALEA care înaintează în noi este Maestrul etern ca şi Cale. El este de fapt "Sinele" înnăscut în noi, Totul originar care este în acelaşi timp sarcina care ne este dată spre realizare. Când suntem absenţi faţă de el sau când îl ofensăm, el protestează şi se testabileşte printr-un proces de mers înainte mereu reluat. Este maestrul pe care îl chemăm şi care, neîncetat, ne cheamă. Apelul nostru după maestru este ecoul eternului apel al maestrul etern. Numai după ce l-am auzit, îl vom chema.

Sursa foto: http://www.freepik.com/free-photo/path-in-woods_534273.htm

De îndată ce suntem sesizaţi de către CALE, nu mai există haltă, nici ataşament, nici acceptare de ataşament. Şi totuşi, acolo unde se simte"bine", omul este mereu tentat să se oprească. El nu este aşadar niciodată scăpat de responsabilitatea care îl menţine în mişcare. El rămâne mereu chemat la realizarea conştientă a CĂII. Libertatea lui constă în a putea spune da sau nu la ceea ce îl invită: fie o mişcare care vine de la VIAŢĂ şi care cere o nouă transformare, fie o tendinţă provenită de la eu care îl dirijează spre o stare de securitate.

Omul trebuie, dacă ia CALEA în serios, să înveţe să se detaşeze, să se detaşeze tot mai mult. Astfel ajunge el la "nimic". Dar acest nimic nu este vidul decât dacă el reprezintă poarta plenitudinii şi dacă abandonarea vechilor forme deschide calea noilor forme.

Trebuie ca devenitul să cedeze locul pentru a lăsa să apară non-întâmplatul, trebuie ca multiplul să tacă pentru a lăsa să se audă vocea plenitudinii. Depinde de om ca acest vid, din care se poate naşte noul, să nu devină un abis în care totul să dispară, ci să rămână un sol hrănitor în care va putea să înflorească noul.

K.G. Durckheim - LE MAITRE INTERIEUR, Le Courrier du Livre, pag. 92
Traducerea îmi aparţine, VJ