Vã doresc un AN NOU FERICIT în care sã cresteti !

          Fiinţa umană trebuie să se menţină în creştere, şi să crească mereu, fără sfârşit!

În tirul cu arcul, ca şi în învăţarea oricărei arte, important, în cele din urmă, nu este ceea ce iese, ci ceea ce intră! Adică ceea ce intră în om.

Chiar şi a te antrena pentru o performanţă exterioară serveşte devenirii fiinţei interioare.

Şi care este cel mai mare pericol pentru această fiinţă interioară?
Este acela de a te menţine în ceea ce ai devenit!

Fiinţa umană trebuie să se menţină în creştere,
şi să crească mereu,
fără sfârşit!

K.G. Durckheim - Merveilleux chat et autres recits zen
Un fragment din aceastã carte este în curs de traducere. Zilele acestea va fi gata.
Este cartea care contine si povestirea despre arta pisicii minunate... 

Asadar urarea mea de An Nou este:
Un AN NOU FERICIT în care sã cresteti !

Afară din Paradis şi totuşi cu el în inimă...ce înseamnă de fapt...

Omul este fiinţa care, deoarece mănâncă din fructul pomului cunoaşterii, dobândeşte o conştiinţă de sine care „fixează” atât lumea cât şi pe el însuşi de o manieră obiectivantă, transformându-le în obiecte. Acest act îl alungă afară din Paradis, adică rămâne pe dinafara Adăpostului „inconştient” al Unităţii vieţii divine. De fiecare dată când gândeşte, simte şi trăieşte în cadrul rigid al acestei conştiinţe obiectivante, repliat în sine însuşi, el se îndepărtează de Marea Unitate. Şi totuşi! În partea cea mai profundă din el însuşi, el rămâne permanent conectat la ea! Această scindare din inima lui, acest conflict al inimii omeneşti este cel care provoacă sacra nelinişte. A reuni aceste două aspecte din noi înşine este sensul suferinţei umane şi nervul vieţii noastre personale.

         K.G. Dürckheim – Străpungerea spre fiinţă. Etapele maturităţii umane, Editura Herald, pag. 22

Terapia actuală este încă foarte psihologizantă...

Terapia actuală este încă foarte psihologizantă în fundamentele ei teoretice 
şi terapeuţii – când totuşi sunt „analizaţi” sau tocmai pentru că se pretind analizaţi –  nu iau suficient de în serios fundamentele esenţiale, metafizice, ale propriului lor Sine. Este motivul pentru care există pericolul să câştige teren categorii de viziune şi de comprehensiune care nu au nimic de a face cu profunzimile ontologice ale Fiinţei, ci numai cu straturile psihice superficiale, adică cu cele cu referinţe biografice.
Predominanţa unei astfel de atitudini este prejudiciabilă dezvoltării fiinţei.

 K.G. Dürckheim – Străpungerea spre fiinţă. Etapele maturităţii umane, Editura HERALD, 2016, pag.154, cartea recent apãrutã 

Este un pericol care s-a şi întâmplat după cum vedem. Au câştigat teren acele categorii de viziune care nu au nimic de a face cu profunzimile ontologice ale Fiinţei, ci numai cu straturile psihice superficiale, adică cu cele cu referinţe biografice.

În oglinda Seriozităţii

Două feluri de oameni întâlnim astăzi mai des decât în vremurile anterioare:

cei pentru care nimic nu mai este serios
si
cei care sunt de o seriozitate rareori întâlnită până acum.

Unii spun: avem de toate, dar nu avem nici un sens – şi trăiesc în consecinţă. 
Ceilalţi, în schimb, sunt purtaţi de un fel de Gravitate de fond, aproape solemnă şi totuşi voioasă, care îi poartă de-a lungul zilei ca şi cum ar fi văzut, dincolo de toate non sensurile, un sens mai profund.

Ochii celor dintâi sunt fără strălucire, ca şi stinşi. Ochii celorlalţi sclipesc de o strălucire elocventă, ca şi cum ar fi prezentă, dincolo de realitatea cenuşie a vieţii de zi cu zi, o realitate mai înaltă. 

Între cele două trăiesc cei mulţi ca lumini pâlpâinde, sub presiunea fluctuantă a ceea ce oamenii în general, şi astăzi cu o intensitate specială, au denumit „gravitatea vieţii”, realitatea aridă – între aprinderea şi stingerea din nou, între plăcere şi durere, între speranţă şi dezamăgire - a micii lor vieţi cuprinse între naştere şi moarte.

K.G. Durckheim - Etapele maturitătii umane
carte aflată în pregătire la Editura Herald
(Durchbruch zum Wesen)

Cea mai puternică rezistenţă la experienţa Fiinţei

…cea mai puternică rezistenţă la experienţa Fiinţei 
vine din existenţa noastră 
deplin satisfăcută de ea însăşi, 
care nu pune nici o întrebare propriului ei subiect, 
nici dincolo de el.

K.G. Dürckheim  - Străpungerea spre Ființă. Etapele maturităţii umane, Editura HERALD

Meditaţia - gândul zilei

Meditaţia nu este decât un timp forte
pentru un alt stil de viaţă
Ea permite obţinerea „atitudinii juste”
care puţin câte puţin trebuie să ne locuiască
necontenit prin tot cotidianul.

Karlfried Graf DÜRCKHEIM

A fi centrat în mod just

A fi centrat în mod just semnifică mult mai mult decât o ancorare în centru, care să ne permită să "facem faţă" în existenţă.

Paul Cezanne- Small Forest    Sursa foto:www.paul-cezanne.org

Centrul just al omului este "acolo" unde el corespunde Fiinţei sale autentice.

K.G. Durckheim - Calea interioară. Cotidianul ca exerciţiu, Editura HERALD, pag. 97

Sensul practicii

          Din cartea aflată în pregătire la Editura HERALD, apărută deja și epuizată (2022)

          K.G. Durckheim - Cotidianul ca exerciţiu pe calea metamorfozei

Sensul practicii este acela de a-l conduce pe omul, separat de Fiinţa lui autentică, la integralitatea lui, la sănătatea lui (Wieder-Heil-Werden).

Ce înseamnă: „a fi sănătos”[1] (Heil)? 

Sănătos nu este omul care s-a adaptat pur şi simplu lumii, stăpânindu-şi cu succes existenţa, arătându-se sociabil, eficace în lume, în timp ce rămâne surd la apelurile Fiinţei lui. 

Este sănătos, dimpotrivă, numai omul care se deschide energiilor izvorâte din propriul său „fond”, care devine apt să le primească, să acţioneze în funcţie de aceste forţe care îl regenerează şi îl orientează.

Este sănătos doar omul care, în mijlocul unei lumi aride, dezordonate şi sfâşiate de conflicte este capabil să manifeste abundenţa supranaturală, autenticitatea sensului şi unitatea salvatoare a FIINŢEI supranaturale. Dar niciodată omul nu realizează definitiv aceasta. El este întotdeauna pe cale.

De aceea este sănătos doar omul care trăieşte printr-o „formulă de viaţă” pe care contactul cu FIINŢA i-a permis să o degajeze şi datorită căreia el se poate menţine pe Calea metamorfozei.

KG Durckheim - Calea interioară. Cotidianul ca exercițiu, Editura HERALD

---

[1] Heil poate însemna: sănătos, întreg, vindecat, scăpat, salvat, mântuit. Toate sensurile pot fi la fel de valabile aici. (n.t.)

Gândul zilei - cotidianul ca exerciţiu

Din cartea aflată în pregătire la Editura HERALD...

Omul, în calitate de Persoană, nu va găsi fericirea decât atunci când va descoperi ceea ce caută cu nostalgia lui cea mai profundă. În această nostalgie, omul presimte FIINŢA DIVINĂ care presează spre manifestarea ei prin Fiinţa esenţială. În fondul lui, omul aspiră la ceea ce el este şi la ceea ce trebuie să fie, ca Fiinţă autentică. Fericirea lui depinde, în cele din urmă, de o stare care corespunde vocaţiei pe care o primeşte de la Fiinţa lui. El nu poate răspunde acestei vocaţii decât în măsura în care i se supune în toată libertatea, în cotidian.

Lumea în care trăim nu este o vale a lacrimilor care ne barează drumul spre culmile Divinului. Ci este o punte care să ne lege de ele. Dar trebuie ca noi să destrămăm vălul care acoperă conştiinţa noastră şi ne ascunde vederea lor; trebuie să distrugem zidul care ne interzice accesul la ele. Aşadar: a trăi cotidianul ca „practică”. Nici un moment particular nu este în mod special necesar. Fiecare clipă ne invită la reflectare şi la confruntare. Nu există pas de acţiune, oricare ar fi scopul exterior, care să nu conţină „şansa interioară” de a ne plonja tot mai mult în adevăr.

Fie că mergem, fie că suntem aşezaţi sau în picioare, fie că scriem, că vorbim sau că tăcem, fie că ne apărăm sau că atacăm, că ajutăm sau că servim o operă oricare ar fi aceasta, toate, absolut toate, conţin şansa de a putea fi efectuate într-o atitudine şi o dispoziţie graţie cărora contactul nostru cu Fiinţa se instalează, şi se poate afirma tot mai mult. Şi această şansă o realizăm în exerciţiul gestului pur. 

K.G. Durckheim – Der Alltag als Ubung, pag. 46-47, Verlag Hans Huber

 Karlfried Graf Durckheim – Calea interioară. Cotidianul ca exerciţiu,  Editura HERALD, AICI

Despre omul cu Măreţie (de suflet)

Omul este în mod inevitabil supus legii existenţei,
deci sortit suferinţei inerente acesteia.
Măreţia fiinţei lui nu îl protejează de suferinţa care se naşte
din pericole, din imperfecţiune şi din lipsa de Unitate a existenţei.

Cu toate acestea,
întrucât la un nivel ridicat Unitatea Fiinţei i-a permis deja omului
să-şi depăşească esenţialmente eul existenţial,
el suferă ca şi cum nu ar suferi.

Fidel legii fiinţei lui care îl cheamă la creştere,
el nu se mai apără contra suferinţei şi,
dacă i se întâmplă să sufere,
aceasta îi este ca un bold pentru a se depăşi în „fond”.

Omul cu maturitate înnăscută nu poate fi rănit.

Este ca şi cum ar fi indestructibil şi sănătos,
ca şi cum ar fi înrădăcinat de la naştere
şi ar creşte în însăşi sănătatea interioară,
pe care nici un rău nu o poate atinge.

Ce este această sănătate funciară?

Este sănătos cel pentru care totul îi serveşte salvării.

(K.G. Durckheim - La percée de l‘Etre ou Les étapes de la maturité, pag. 159)

A sărbători

A sărbători
Zilele de sărbătoare au o semnificaţie specială pentru toţi cei care se află pe o Cale interioară. A şaptea zi a creaţiei a fost o zi de sărbătoare, Dumnezeu odihnindu-se de lucrarea lui. El a binecuvântat cea de-a şaptea zi, distingând-o de uniformitatea zilelor obişnuite.

Tot ceea ce est creat se alterează, se denaturează. Ziua de sărbătoare desemnează ceva care este incoruptibil, care nu trece. Este ziua odihnei divine şi, de asemenea, a odihnei lui Dumnezeu în noi.A sfinţi ziua de odihnă vrea să însemne,
o dată pe săptămână, şi cu ocazia marilor sărbători, 
a ne consacra diferitului, non-creatului.

Pentru a exprima aceasta, noi lăsăm să se odihnească munca în această zi. Într-o zi de sărbătoare, trebuie să ne retragem din activitatea din domeniul a ceea ce trece pentru a ne deschide spre ceea ce nu are nimic comun cu coruptibilul, alterabilul. A sărbători, în acest sens, vrea să spună a descoperi în noi realitatea care este totalmente exterioară la tot ceea ce putem face noi înşine, la tot ceea ce trebuie să facem în mod obişnuit.

A ne deschide acestei realităţi 
şi a o lua în seamă, în noi,
iată ce înseamnă a sărbători.

Nimic nu ar trebui să capete mai multă importanţă
pentru un om care se află pe Calea iniţiatică:
a fi în măsură să se extragă – inclusiv în cotidian –
din activitatea din domeniul alterabilului
şi să se introducă în ceea ce numim esenţă,
adică acea manieră prin care ajungem să simţim
o realitate supra-spaţio-temporală: 
realitatea Fiinţei divine.
Karlfried Graf Durckheim – Sagesse et Amour, Editios du ROCHER, pag. 84

Nu există devenire valabilă fără conştientizarea umbrei

Forţa care îl antrenează pe om spre meditaţie se naşte din suferinţa lui în faţa absenţei de unitate integrală. În civilizaţia noastră aceasta este împiedicată de diverse cauze. Principalele sunt refularea dorinţelor şi a pulsiunilor naturale, necunoaşterea femininului în favoarea masculinului – la femeie cât şi la bărbat -, reprimarea personalităţii creatoare prin organizarea unei societăţi care face din individ servitorul legilor, al sistemelor şi al acţiunilor impersonale.

Dar factorul de eşec decisiv ala cestei integralităţi este refularea esenţei supranaturale. Omul contemporan devine pentru prima dată pe deplin conştient de acest fapt.

Aceste obstacole în calea realizării totale a omului ţin de faptul că, în spatele faţadei vesele şi strălucitoare pe care o arată lumii, mii de oameni sunt bolnavi. Ei trăiesc durerea unui subiect împiedicat să devină el însuşi deoarece componentele primordiale ale totalităţii lui nu au dreptul să se exteriorizeze. Acestea devin, astfel, umbra, care pedepseşte minciunile faţadei luminoase. O căutare de iniţiere care ar crede că poate evita umbra şi poate înainta direct spre Fiinţa esenţială este destinată eşecului pe parcursul drumului.

K.G. Durckheim – MEDITER. Pourquoi et comment?, Courrier du Livre, pag. 55

Sensul si posibilitatea existentei umane: regăsirea unităţii pierdute

Destinul omului este acela de a lăsa să se descompună unitatea originară prin conştiinţa care distinge şi fixează,
dar sensul şi posibilitatea existenţei umane este de a regăsi această unitate.  Şi acest om nu va fi mai puţin puternic pentru a transforma realitatea, suferinţa socială de exemplu: el va fi, dimpotrivă, şi mai puternic. Omul nu poate să răspundă provocării lumii dacă se retrage în spatele supra-mundanului. Dar, în calitate de om, el nu va putea lua supra-mundanul în serios decât în măsura în care caută să-l realizeze în lume. Abia atunci cei doi versanţi sunt uniţi. 

Regăsirea acestei unităţi nu înseamnă regresarea la un stadiu de conştiinţă pre-mentală, ci posibilitatea de a ajunge la o conştiinţă post-mentală, unde va apărea ca sursa noastră cea mai autentică, posibilitatea cea mai autentică, nucleul care dă sens realităţii noastre umane şi vii: ceea ce, în fapt, suntem, dar pe care ne mulţumim la început să o trăim inconştient.

Abia atunci se realizează integrarea celor două feţe. Nu mai este vorba atunci de a privilegia supra-temporalul în detrimentul supra-spaţio-temporalului. Aceasta este adevărata măreţie, pe care o cunoaşte şi tradiţia creştină, care este aceea de a nu ne limita la timp sau la eternitate, la spirit sau la materie, ci de a recunoaşte pe unul în celălalt: incarnarea spiritului în materie; supra-mundanul în mundan; supra-istoricul în istorie; esenţa în Sine; viaţa superioară în această mică viaţă de aici; divinul în om.  

K.G. Duerckheim - La Voie initiatique. Le Don de la grâce, pag. 92 

De ce este important ca omul sã devinã el însusi...

si ce anume înseamnă a fi el însuşi...
şi cum anume poate să devină el însuşi ...

Orice fiinţă vie trebuie să prezinte şi să exprime din plin,
în toată libertatea,
forma şi mişcarea ei,
ca ceea ce este.

Trebuie să-i fie drag jocul ei propriu şi să simtă astfel

încântarea de-a-fi-ea-însăşi-în-această-lume.



Când un om reuşeşte să fie el însuşi, în natura sa profundă,
adică în forma sa primordială,
atunci el nu mai este el însuşi, - frontiera este abolită;
el participă la puterea FIINŢEI,
el este absorbit de Eternitate,
primit în Dumnezeu.

Omul nu poate să devină el însuşi decât
dacă miracolul FIINŢEI, al Divinului, îl sesizează.
FIINŢA îi dă acea libertate de atitudini prin care,
fără intenţie sau calcul,
el reprezintă originarul, primordialul,
pentru că totalitatea universului se reflectă în el.


Walter Friedrich Otto, Menschengestalt und Tanz, Munchen, 1956
(citat de K.G. Durckheim în cartea LE MAITRE INTERIEUR, ed. Le Courrier du Livre, Paris,
K.G.D. vorbind despre rolul dansului în găsirea ritmului personal propriu Fiintei esentiale
pentru omul angajat pe Calea maturizării)

Cartea LE MAITRE INTERIEUR a fost publicată în românește în decembrie 2020 la Editura HERALD sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale.

O meditaţie reuşită

Când sunt întrebat cum putem şti dacă un exerciţiu de meditaţie s-a desfăşurat bine, răspund întotdeauna prin trei puncte:

Când chiar dacă am dormit prost, sau ne simţim slăbiţi sau bolnavi, în acea zi simţim subit în noi o forţă neobişnuită.

Într-un sens foarte profund, ne simţim în formă. Totul este în ordine şi, lăuntric, suntem un pic mai mult cel care suntem destinaţi să fim. În fiecare din noi există, aşa cum spune Angelus Silesius, o imagine a celui care trebuie să devenim, şi simţim deodată că această imagine a luat formă.

Dintr-odată suntem în contact cu totul. Suntem în contact cu ceva nedeterminat şi, când ieşim, toate se apleacă spre noi: copacii, iarba, pietrele, drumul. Totul este în contact cu noi, nu doar oamenii. Suntem în mod subit pe deplin noi înşine într-o altă dimensiune.

Odilon Redon - Budha

De acum, participăm la ceea ce din toate timpurile s-a numit FIINŢA, participăm la unitatea trinitară a Fiinţei:
- la plenitudinea ei, pe care o trăim ca forţă;
- la ordinea ei, pe care o trăim ca o formă particulară, şi
- la unitatea ei, pe care o cunoaştem ca şi căldură şi protecţie.

Acolo unde omul este atins de FIINŢĂ, cele trei suferinţe fundamentale dispar: frica de aneantizare, disperarea non-sensului şi tristeţea abandonării.

K.G. Durckheim – LA VOIE INITIATIQUE, pag. 210

Angoasa originară care însoţeşte viaţa umană

Angoasa originară care însoţeşte viaţa umană arată că, refugiat în habitatul conştiinţei lui, omul a uitat apartenenţa lui la o viaţă superioară. Dar cum el participă mereu la aceasta prin esenţă[1], fie că vrea fie că nu, el poate, acolo unde, ajuns la limitele puterii sale şi  renunţând la falsa lui pretenţie, să experimenteze din nou Marea Relaţie. Acolo unde omul consimte la tot ceea ce i se întâmplă, ca făcând parte din el şi fiindu-i lui destinat, el nu întârzie să simtă, prin renunţarea la eul suficient, forţa ordonatoare şi terapeutică a unei FIINŢE, alta, mai mare, în care se înrădăcinează şi se sprijină la modul indisolubil Fiinţa lui mai mică.

În angoasa originară a omului vibrează întotdeauna ceva din strâmtoarea resimţită de esenţa care nu ajunge să respire pe deplin în habitatul eului. În presiunea terifiantă a angoasei, la neîncetata rebeliune inconştientă a eului contra aneantizării care îl ameninţă, se adaugă nevoia de respiraţie a esenţei care aspiră să se elibereze din strâmtoarea în care a închis-o eul care caută securitate şi menţinere neschimbată.

K.G. Durckheim – Sous le signe de la Grande Expérience, Ed. Alphée, pag. 151

---

[1] Prin  « esenţă » se va înţelege ceea ce în cărţile ulterioare scrise de K.G. Durckheim a fost tradus prin „fiinţa esenţială”, adică prezenţa în om a FIINŢEI (n.t.)

Gândul zilei (26) - despre o nouă contiinţă a realităţii - 1

Pe măsură ce psihologia şi psihoterapia se dezvoltă şi se aprofundează se constată tot mai mult astăzi că postulatul lui Freud care susţine că nevrozele sunt derivate exclusiv din traume infantile şi evenimente biografice nu mai este suficient. Psihologia profunzimilor se loveşte, în teoria inspirată de principiile ei, de un strat care este cel mult marcat de experienţe biografice, sau poate fi tulburat sau mascat de acestea, dar care nu are nici o legătură cu biograficul, care este ceva total diferit. Şi de acest strat ne ocupăm noi aici.
Omul ajunge la acest strat pe parcursul unei dezvoltări bine determinate, dacă cel puţin se dezvoltă în acord cu adevărul interior în care Fiinţa lui esenţială poate să se repercuteze. Aşa cum fiinţa unei flori urmează calea înnăscută de stadii succesive a dezvoltării ei, omul trebuie să urmeze o cale individuală înnăscută. Fiinţa noastră cea mai profundă nu este un ideal interior, ci înainte de toate o cale interioară, o manieră de a accede la nivele determinate. Floarea se dezvoltă de la sămânţă la mugur, apoi la boboc, apoi în sfârşi înfloreşte şi ne dă un fruct  abia după ce a lăsat fără regret să-i cadă petalele şi să-şi dezvolte ovarul, care poartă în el floarea cea nouă. Ciudat, dimpotrivă, în sistemul nostru de gândire actual, omul rămâne la stadiul de înflorire a personalităţii fără a merge mai departe. Cu toate acestea noi am ajuns la o turnantă. Remarcăm astăzi că personalităţile cele mai bine dezvoltate nu sunt încă persoane, prin care Cel cu Totul Altul să transpară. Constatăm că vocaţia esenţială a omului este aceea de a deveni atât de transparent încât Cel cu Totul Altul, divinul din el, împrumutând limbajul uman, aşa cum împrumută limbajul florii sau al animalului, să se poată manifesta limpede în lume. Ajungem astfel la trecerea de la personalitate la persoană.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, pag. 242
din conferinţa TRECEREA LA O NOUĂ CONŞTIINŢĂ A REALITĂŢII
conferinţă tradusă integral aici:
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2012/01/kgdurckheim-trecerea-la-o-noua.html

Pământ nou

Cel care se trezeşte cu adevărat la cale şi se supune apelului vieţii iniţiatice intră într-o ţară cu totul nouă. Totul, absolut totul, este diferit. Diferit prin calitatea lui, sensul lui şi prin obiectul cunoaşterii lui. Diferit de asemenea prin apelul la un anumit comportament şi la o anumită relaţie cu ceilalţi şi cu toată existenţa.

Debutantul pe cale calcă pe un pământ nou – plin de surprize, de tentaţii şi de pericole. Multe lucruri îl înspăimântă, altele îi par profund familiare. La început, el este în mod normal suspendat între două universuri, între promisiunea şi exigenţele noului pe de o parte şi greutatea lumii vechi obişnuite pe de altă parte, între spiritul de aventură care îl împinge spre inexplorat şi nevoia de securitate care îl recheamă la obişnuinţele lui; între impulsul forţelor încă necunoscute şi fidelitatea faţă de vechile valori. Totul depinde atunci de o decizie fără echivoc şi de tenacitatea pusă în executarea ei. Trebuie ca omul să îndrăznească să iasă din frontierele strâmte ale unei ordini liniştitoare pentru a intra în vastul domeniu al libertăţii care nu comportă nici un sistem de securitate; a accepta riscul de a nu se supune ordinii şi legilor stabilite pentru a se supune extraordinarului a cărui promisiune şi exigenţă irump din inima Fiinţei esenţiale, a abandona reţeaua de relaţii umane superficiale bine organizate pentru a înfrunta solitudinea care merge mână în mână cu profunzimea, cea în care singurele care îşi găsesc locul sunt contactele care lasă să răsune vocea ei secretă. Cel trezit la cale a devenit cetăţean al unei alte împărăţii, care nu este din această lume, cea a originii lui spre care începe să se întoarcă. Singurele lui legături autentice îl leagă de cei pe care îi simte a fi fraţii şi surorile lui în FIINŢĂ.

Ţara nouă în care pătrunde el este întotdeauna o ţară de revoluţionari. Sistemele existente nu mai sunt recunoscute decât dacă ele pregătesc o reînnoire. Dacă ele oprimă ceea ce poartă viitorul, acestea sunt combătute. Omul iniţiat este o sursă de tulburare. Nimic nu îl imobilizează, nici măcar faptul de a a găsi, în cursul evoluţiei lui, obiectul căutării lui constante. El dă dreptate, şi el la rândul lui, înţelepciunii budhiste: „Dacă ajungi într-un loc în care nu-l găseşti pe Budha, spune ea, mergi mai departe. Dar dacă ajungi într-un loc în care îl găseşti pe Budha, fugi mai departe.”

Viaţa iniţiatică este întotdeauna surprinzătoare şi periculoasă, pentru duşmani, pentru prieteni şi pentru sine însuşi. 

NU EXISTĂ OPRIRE – NU EXISTĂ PUNCT DE SOSIRE

K.G. Durckheim – MEDITER: Pourquoi et comment, Ed. Courrier du Livre, pag. 38

Libertate pentru natură şi pentru supranatură

...sau limitele psihologiei şi psihoterapiei vizavi de integralitatea persoanei:
acelea de a ne simţi "bine", dar a rămâne în realitatea cea mai plată...
dacă nu se are în vedere esenţa supranaturală a omului...
zic eu...

Gândul zilei (25)

Din seria Conferinţele de la Frankfurt

Vedem în mod constant în terapie oameni care nu mai găsesc sens vieţii pentru că eul lor este prea slab şi pentru că ei nu se stimează suficient, oameni care au fost prematur deformaţi din punct de vedere moral şi care întind obrazul stâng înainte chiar ca obrazul drept să fi fost lovit. Este un start prost în educaţie. Dar a trăi pentru a supravieţui, acesta să fie sensul pe care îl căutăm?

Viktor Frankl povesteşte că în timpul când era în lagărul de concentrare şi urma să fie gazat o frică înspăimântătoare îl locuia fără răgaz. Deodată şi-a repetat o frază: „O viaţă al cărei sens este acela de a supravieţui nu are sens.” În acea clipă toată frica lui a dispărut. O mutaţie s-a petrecut în el, conferindu-i o astfel de strălucire încât fatalitatea a trecut pe planul secund. Este o experienţă autentică în care cealaltă dimensiune depăşeşte – transcende – suferinţa clipei. Esenţialul stă în a păstra apoi rangul cucerit într-o asemenea clipă.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, Ed. du ROCHER, pag. 243