Odinioară mare călător, cineast aventurier, realizator pentru televiziunea franceză de minunate filme despre spiritualitatea vie a Orientului, autor a numeroase lucrări, Arnaud Desjardins se consacră astăzi faptului de a transmite ceea ce a primit, în cadrul Ashramului de la Font d’Isière, continuând în acelaşi timp să publice cărţi.
Aflând despre decesul lui Karlfried Graf Durckheim, suntem mulţi, cred eu, cei care nu resimţim tristeţe, pentru că este cazul să ne bucurăm la ideea că un om ca el a trăit atât de mult printre noi, în Europa.
Durckheim făcea în mod magnific legătura între tradiţiile din Japonia şi cultura noastră. El exprima prin prezenţa sa ceea ce putem spera şi noi, occidentalii, dacă ne angajăm pe Cale.
Deşi eu nu am fost la drept vorbind unul dintre discipolii săi, Karlfried Graf Durckheim a jucat un rol important în viaţa mea. Prima noastră întâlnire datează încă din 1966. Apariţia în limba franceză a cărţii lui despre hara l-a făcut brusc celebru, şi eu tocmai mă întorceam dintr-un sejur de un an, în India, alături de tibetani, de care puţin occidentali s-au apropiat. Când am mers la el, Durckheim era deja aureolat de prestigiul lui, înconjurat de discipoli şi de admiratori în apartamentul parizian unde ne aflam reuniţi. Am avut atunci un dublu şoc: eram în faţa unui om la costum, a cărui aparenţă nu avea nimic exotic, dar care vizibil era diferit de celelalte persoane prezente, prin aceea că conţinea ceva în plus. Eu am fost, desigur, foarte impresionat de yoghinii hinduşi sau de înţelepţii tibetani; dar Karlfried Graf Durckheim este primul occidental pentru care am simţit, cu toată certitudinea: iată un înţelept!
Pe de altă parte, am fost foarte bulversat de extraordinara sa umilitate, de adânca lui simplitate. Întorcându-se spre mine, el a spus textual: „Am aflat că v-aţi întors dintr-un lung sejur petrecut alături de tibetani; trebuie să vă mărturisesc că totdeauna am găsit budismul tibetan greu de înţeles, prin cărţile pe care le-am citit. Poate că sunteţi în măsură să-mi oferiţi câteva clarificări asupra unor puncte care mi-au scăpat mereu.”
Ideea că acest om poate să-şi declare limitele în prezenţa admiratorilor săi, poate să solicite opinia unui cineast mult mai tânăr decât el, şi care, în plus, nu avea la acea vreme nici o maturitate reală, m-a derutat complet. Niciodată nu am putut uita această lecţie. Şi dacă, odinioară, nu puteam visa să devin un nou Ramana Maharshi, nutream speranţa secretă de a atinge într-o zi calitatea de a fi a lui Karlfried Graf Durckheim.
Am rămas în relaţie cu el, de la an la an. Am participat împreună la o serată la sala Pleyel pentru a-l ajuta pe maestrul Noro să păstreze pura tradiţie a lui aikido. Apoi, acum trei ani, o foarte fidelă elevă a lui Durckheim, care vine frecvent să mă viziteze şi pe mine mi-a spus că el i-a cerut noutăţi despre mine şi şi-a exprimat dorinţa să mă întâlnească. Această dorinţă a răsunat în mine ca un ordin şi am decis să merg. La puţin timp după aceea, mă aflam la Todtmoos în faţa lui Durckheim care era, aşa cum fiecare ştie, atins de tulburări de memorie. Am primit atunci o imensă învăţătură, văzând cum acest om, diminuat în funcţiile lui cerebrale, îşi păstra toată puterea strălucirii sale. Emana din el o impresie de profunzime, de seninătate, evidentă pentru mine, cât şi pentru toţi cei care s-au apropiat de la spre sfârşitul vieţii sale.
Am fost chiar uimit să constat cum mulţi tineri care nu l-au cunoscut pe Durckheim atunci când era în deplină stăpânire a mijloacelor sale, nu erau mai puţin încântaţi de el, aşa cum fusesem eu în 1966. Noi am evocat mai ales amintiri trecute şi, la sfârşitul discuţiei noastre, Karlfried Graf Durckheim mi-a luat mâinile şi mi-a spus: „Atingeţi-le!” Am avut impresia că nu am venit la Todtmoos decât pentru a auzi acest cuvânt. Se întâmplă, într-adevăr, ca urmare a cererii multor cititori ai cărţilor mele, am acceptat să-i ghidez pe unii dintre ei pe propria lor cale. Or, fiind foarte marcat de India, unde oamenii se ating foarte puţin, eu nu am acordat nici o importanţă contactelor fizice, foarte importante totuşi în alte tradiţii. Am primit mult, de exemplu, de la incursiunile mele în lumea sufită, în care discipolii iau voluntar mâna maestrului, mai degrabă decât să îl salute de la distanţă. Dar cutuma indiană predominase până atunci la mine. Şi aceste cuvinte ale lui Durckheim au fost pentru mine ultimul lui mesaj. Încă aveam nevoia să aud acest „Atingeţi-le!”… Eu ştiu acum cum aceste contacte fizice pot permite comuniunea cu altul şi pot transmite altfel decât prin cuvânt.
În cadrul acestui omagiu adus lui Karlfried Graf Durckheim, ţin să mai menţionez un ultim punct. Un foarte apropiat discipol al lui Ma Ananda Mayi mi-a povestit că la ieşirea dintr-o lungă discuţie cu Durckheim, Ma – care, să nu uităm, a fost şi rămâne o referinţă spirituală pentru sute de mii de hinduşi şi de occidentali – a declarat: „Acest om este europeanul cel mai evoluat din punct de vedere spiritual pe care l-am întâlnit vreodată.” Ea chiar a adăugat, pentru edificarea discipolilor ei: „Hinduşii au un anumit orgoliu spiritual şi sunt convinşi că occidentalii nu ar putea merge prea departe pe cale. Cu acest om (Durckheim) avem dovada a ceea ce non hinduşii pot atinge.”
Ce pot eu adăuga la aceste cuvinte ale lui Ma Ananda Mayi, decât că pentru mine, ca pentru atâtea persoane atinse de chemarea a ceea ce el însuşi numea „Cel cu totul Altul”, Karlfried Graf Durckheim rămâne un exemplu, o prezenţă, o inspiraţie vie.
Sursa: Fragment tradus din
volumul
MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM,
Ed. Dervy/Livres.
Traducerea îmi apartine, V.J.
