vineri, 26 august 2011

K.G. Durckheim - Exerciţiul respiraţiei

Nimic altceva nu ne ajută să înţelegem mai bine apartenenţa noastră la Marea Viaţă ca respiraţia. De aceea nu există exerciţiu în slujba Căii care să nu ţină cont de respiraţie. Prin intermediul acesteia, noi punem direct mâna pe viaţa în mişcarea ei de transformare. Dacă reuşim să percepem legea de transformare care se manifestă şi se realizează în respiraţie, dacă ajungem să sesizăm toată semnificaţia ei şi dacă învăţăm să ne ajustăm pe ea, înseamnă că suntem deja pe Cale. În rândurile care urmează, respiraţia va fi considerată exclusiv din punctul de vedere al Căii interioare.

joi, 18 august 2011

K.G. Durckheim - CALITATEA TRANSCENDENŢEI ÎN EXPERIENŢA TRĂITĂ


Din seria Conferinţele de la Frankfurt (1967-1970)


Continuare de la Cele trei nevroze fundamentale ale omului, de aici: http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2011/07/gandul-zilei16.html

Aici e nevoie să vorbesc din nou despre dezvoltarea omului, dezvoltare care îl antrenează dincolo de capacităţile de care are nevoie pentru a se confrunta cu viaţa şi care trebuie să se îndeplinească sub semnul căii iniţiatice: este vorba de a lua contact şi de a rămâne în acest contact cu o altă dimensiune care în Occident era reprezentată de religia creştină. Dar conţinutul acestei religii – conţinutul credinţei – slăbeşte tot mai mult sub asalturile intelectului. Credinţa care incarnează o încredere originară, acordată la modul absolut şi fără raţiune, a fonds perdus ca să spunem aşa, a fost în virtutea acestei dominaţii a intelectului tot mai argumentată, cerea dovezi, care în mod natural nu există în sensul intelectual al termenului.

marți, 16 august 2011

Articol despre cartea CENTRUL FIINŢEI

          Semnalez cu bucurie
un articol despre cartea CENTRUL FIINŢEI, în Ora de Dolj, scris de d-l Nicolae Coande:
CARTEA SĂPTĂMÂNII / K.G. Dürckheim – Centrul Ființei
 aici:

Nicolae Coande este poet si publicist român, mai multe detalii aici:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Coande

Hara în mers

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE în psihoterapie


În maniera corectă de a merge, Hara joacă de asemenea un rol important. Oamenii din lumea civilizată sunt mereu impresionaţi de frumuseţea mersului popoarelor primitive. Aceasta provine pur şi simplu din poziţia centrului de greutate pe care aceste popoare îl dobândesc în mod inconştient datorită obiceiului lor de a purta încărcături pe cap. În schimb, mersul este cel care dezvăluie cel mai bine diferenţa dintre cele două forme false ale atitudinii umane: crisparea (a) sau disoluţia (b) şi atitudinea justă (c). Un educator din antichitate putea să se laude că îşi recunoaşte fiecare elev de la sute de metri, după nimic altceva decât după mers. Ce departe suntem noi astăzi de aceasta!

Aşezarea corectă

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE în psihoterapie

În ceea ce priveşte aşezarea corectă, cunoaşterea Harei este de o importanţă specială. Poziţia aşezată poate avea două semnificaţii: de o parte, odihna după un efort, o poziţie confortabilă într-o situaţie care nu cere nici o prezenţă şi, prin urmare, nu implică respectarea unei ţinute speciale. Ne lăsăm pur şi simplu în voia soartei şi putem să adormim astfel. Dar, pe de altă parte, poziţia aşezată poate implica şi necesitatea unei prezenţe active. Experienţa învaţă că această condiţie este cu atât mai bine îndeplinită cu cât persoana este ancorată în centrul ei şi posedă forţa din Hara. În cazul în care a fi aşezat semnifică doar a se odihni, poziţia este cu atât mai justă cu cât ea se apropie de cea a celui care doarme. Decontracţia se apropie atunci de disoluţie. Din contră, atunci când poziţia necesită o prezenţă, adică o conştiinţă pe deplin trează, de exemplu în cursul unei conversaţii importante (dar şi atunci când batem la maşină), poziţia cea bună este cea în care ne bucurăm pe deplin de forţa din Hara. În acest caz, persoana aşezată are aplomb: urechile, umerii, şoldurile formează o linie verticală, genunchii sunt uşor mai jos decât bazinul, aşa încât abdomenul inferior poate să se elibereze şi să se întărească în bazin.

joi, 11 august 2011

Gândul zilei (19) - Exerciţiul vocii

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE în psihoterapie

Omul angajat pe calea transformării, cu decizia fermă de a utiliza toate mijloacele şi toate ocaziile pentru a se apropia de Sinele său veritabil, va descoperi într-o zi sau alta că propria noastră voce este cel mai bun aparat de care dispunem pentru a controla starea noastră interioară şi a detecta atitudinile noastre eronate. Prin ea se manifestă fiecare stare, fiecare dispoziţie a unei fiinţe şi măsura transparenţei ei. A învăţa să o ascultăm, să ne servim de ea ca de o oglindă a adevărului, oferă un mijloc de neînlocuit de a ne cunoaşte şi de a ne exersa pe cale.


miercuri, 10 august 2011

Gândul zilei (18) - Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE…


Zenul spune: „Tot ceea ce putem face ar putea deveni un exerciţiu în slujba FIINŢEI.”

Exerciţiul în sensul unui exercitium ad integrum nu începe decât odată ce stăpânim deja ceva. Căci atunci ceea ce nu merge nu mai depinde de tehnică, nici de instrument, ci de noi. Exerciţiul repetat al unei activităţi pe care o stăpânim este ca şi oglinda a ceea ce suntem.

Pot, de exemplu, să vă propun un exerciţiu foarte simplu: luaţi o foaie de hârtie şi trasaţi o linie încet fără a apăsa. Hârtia să nu agaţe creionul. Dacă linia tremură, este vina voastră. Trasaţi o a doua linie dedesubt, cât de dreaptă puteţi, apoi o a treia ş.a.m.d. este din nou tremurată! Pentru ce? Trebuie că sunt angoasat sau că nu sunt bine aşezat în hara mea. Şi începe iarăşi: pentru că mi-am reţinut suflul sau pentru că m-am forţat. Puteţi face o sută de linii, şi de fiecare dată veţi descoperi un obstacol în voi  care vă împiedică să trasaţi o linie dreaptă. Ultima linie trasată va fi poate mai ratată decât prima, dar încercând să obţineţi o urmă mai limpede, voi înşivă aţi devenit acum mai limpezi.

Este un exerciţiu zen tipic. El vizează să-l elibereze pe om de eul său obiectivant, care fuge de înfrângere sau vrea victoria cu orice preţ, pentru a fi în cele din urmă instrumentul purificat al unei tehnici. Luaţi cinci note la vioară, o arie uşoară la pian, pe care le stăpâniţi din punct de vedere tehnic, şi cântaţi-le dimineaţa timp de 10 minute străduindu-vă spre perfecţiune – nu veţi ajunge niciodată pe deplin la aceasta. Încercaţi totuşi să vă consacraţi zilnic la aceasta, fie şi numai pentru un sfert de oră: prin acest simplu exerciţiu veţi intra în slujba zenului.
Principiul este mereu acelaşi: un iniţiat eliberat de orice ambiţie a eului său se consacră unei forţe mai profunde din el, şi prin această forţă răsună atunci cântecul etern al FIINŢEI în limbajul particular al acelei clipe. Vă veţi simţi atunci fericit în adâncul vostru.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, pag. 318, Ed. du ROCHER

luni, 8 august 2011

Gândul zilei (17)

Căci lumea este divină, ascunsă de multitudine, limitată de timpul şi spaţiul în care trăim. De noi depinde ca lumea să-şi dezvăluie divinitatea ei. Constrângerile sociale şi durerile de toate felurile ale existenţei noastre spaţio-temporale sunt tot atâtea provocări la această dezvăluire. Pentru aceasta nu avem nevoie de un zel profan, ci de atenţia la Cel cu Totul Altul, care dă sensul veritabil la tot ceea ce putem face în lume. „Du-te în adâncul tău şi acolo fă-ţi lucrarea - spune Meister Eckhart – tot ceea ce îndeplineşti în această profunzime este viu.”

Toate asociaţiile care se formează pentru a trata durerile lumii, eşuează mai devreme sau mai târziu din cauza imaturităţii membrilor lor. Cele mai frumoase proiecte falimentează din lipsă de maturitate şi de ancorare într-o dimensiune mai profundă. Aceasta este justificarea, legitimarea, unui travaliu meditativ ca al nostru. Trebuie ca tinerii să ştie, ei cei care se revoltă pe bună dreptate contra situaţiei lumii şi a suferinţelor umanităţii. Ei nu vor putea rezolva aceste probleme sociale decât dacă ei înşişi acced la un rang şi un nivel care să le permită să lucreze la modul veritabil în sensul iubirii de umanitate. Pentru ca iniţiativele lor să poată fi duse la bun sfârşit trebuie ca ele să izvorască dintr-o dimensiune umană mai profundă, dintr-o participare autentică şi dintr-o legătură esenţială cu tot ceea ce trăieşte. Iar condiţia primară este întotdeauna aceea ca supranaturalul să se poată manifesta în lume.
Acesta este punctul de întâlnire al tuturor religiilor lumii, care, toate, exprimă o înţelepciune originară(iniţială) a vieţii – atâta timp cel puţin cât religiozitatea nu s-a transformat şi pietrificat în dogme autoritare.

Dacă noi regăsim în noi înşine legătura esenţială – această
religio, dacă ni se permite această interpretare a cuvântului – totul dobândeşte o nouă viaţă. Toate religiile cunosc diferenţa dintre formele exterioare şi ceea ce trebuie să fie transmis din interior, dintre omul mundan şi cel care trăieşte de cealaltă parte: nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Sunt realităţi, nu privilegiile unei minorităţi în faţa căreia să ne închinăm cu pioşenie. Sunt datorii care ne privesc pe toţi, care constituie realitatea cea mai fundamentală şi cea mai apropiată. Pentru a o vedea avem nevoie de o vedere clară, liberă de orice prejudecată…


K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, pag. 267 Ed. du ROCHER