luni, 18 iulie 2011

Fidelitatea faţă de Fiinţă sau datoria socială? - Gândul zilei(15)

Niveluri de umanitate, niveluri de exerciţiu

Între ego-ism şi altru-ism, un om de bine nu are dificultate în a-şi alege comportamentul. Dar există o fidelitate faţă de Fiinţă pe lângă datoria socială. Şi aceasta pune cu adevărat probleme. Omul începe prin a-şi îndeplini datoria lui socială, pentru a nu cădea în egoism. Dar puţin câte puţin el îşi dă seama că ceva în fondul lui nu merge, atunci el se intoxică şi intoxică viaţa întregului său anturaj, a familiei sale. Să luăm, de exemplu, cazul unei fete care rămâne acasă ca să-şi îngrijească mama bolnavă, şi sfârşeşte prin a se înăcri. Ea îşi spune: „Ar fi egoist din partea mea să vreau să-mi trăiesc propria viaţă când biata mea mamă suferă.” În realitate, mama o devorează pe fiică, şi fiica este vinovată nu numai faţă de sine - neurmându-şi propria cale -, ci şi faţă de mama sa, culpabilizând-o. Şi fiica ajunge să se surprindă cu oroare că îşi doreşte moartea mamei. Aceasta nu este ceva criminal, ci natural. Într-un asemenea caz, de fiecare dată când o fiică are curajul să-i vorbească mamei ei, odată depăşită prima clipă de groază, mama ajunge să-i fie recunoscătoare pentru că îi ia povara culpabilităţii ei. Şi apoi o altă soluţie va fi întotdeauna găsită.


Astăzi apare o exigenţă nouă de atenţie la profunzimea noastră esenţială, la slujirea nu a eului sau a altuia, ci a acestei alte realităţi transcendente, supranaturale şi suprapersonale sub semnul adevărului. Este vorba de adevărul interior, al nostru.

Câte femei nu am auzit eu zicând:
- Ştiţi, soţul meu nu este bun pentru mine.
- Şi ce faceţi, atunci? întrebam eu.
- Mă supun din dragoste.
- Este foarte bine pentru soţul dvs, dar cât timp credeţi că puteţi continua aşa?
- Uneori chiar nu mai pot, atunci mă rog.
- Pentru ce vă rugaţi?
- Ca să am putere.
- Putere pentru ce? Pentru a continua să trăiţi în minciună?
Este mereu aceeaşi situaţie: nu avem curajul să înfruntăm adevărul şi să exprimăm la momentul venit dreptul nostru de a trăi pentru noi înşine, şi nu de a rămâne în minciună în numele unei etici bazate pe frică.

Noi toţi învăţăm la nivelul al doilea că armonia, absenţa de fricţiuni şi bunătatea pentru celălalt sunt esenţiale. Este necesar pe un anumit plan să înfrânăm ego-ul. Dar armonia erijată în principiu suprem poate fi o capcană a Celui Rău, care ne face să trăim în minciună sub pretextul de a-l menaja pe celălalt. Conflictele fac parte din viaţă. Feriţi-vă de armonie, feriţi-vă de menajamente, înfruntaţi adevărul exigenţei voastre interioare. Această exigenţă interioară corespunde nu numai individualităţii prin opoziţie cu ego-ul – prin aceea că fiecare are stilul lui, specificitatea lui proprie -, ci şi acelei profunzimi care se manifestă în individualitate şi se exprimă în acea calitate pe care o numim numinos, în care pe neaşteptate suntem atinşi de Cel cu Totul Altul.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, pag. 219, Ed. du ROCHER

duminică, 10 iulie 2011

Gândul zilei(14)

Cea mai profundă alienare a omului constă în a renunţa la totalitatea lui şi a deveni un funcţionar supus singurelor imperative ale producţiei şi integrat într-un sistem obiectiv şi raţional. Este o pură reificare a realităţii noastre, care merge contra curentului aspiraţiilor noastre actuale: umanizarea vieţii, întoarcerea la subiectivitatea omului, refuzul unei stricte adaptări la un context obiectiv.
Evenimentul cel mai profund al epocii noastre – într-un sens atât negativ cât şi pozitiv – este că secularizarea vieţii atinge limita în care Cel cu Totul Altul se trezeşte în noi prin reacţie şi ne împinge spre o nouă conştiinţă a realităţii.

Epoca modernă a adoptat, mai mult sau mai puţin, o concepţie carteziană despre realitate. Realitatea se reduce la ceea ce poate fi recunoscut de înţelegerea umană şi apoi stăpânit în lume, la ceea ce poate fi fixat prin raţionalitate şi integrat potrivit unei ordini conceptuale. Ceea ce nu se poate înscrie în această ordine este fără realitate, este o pură subiectivitate – sentiment, stare de spirit, speranţă, dorinţă - , dar nu realitate recunoscută ca atare.

Asistăm astăzi la o adevărată mutaţie, la o reorientare a conştiinţei noastre despre realitate. Când spun astăzi, vreau să vorbesc despre acea elită umană pentru care mâine este deja viu. Acel astăzi care nu este decât o supravieţuire a lui ieri nu mă interesează aici. Prin omul timpului nostru, eu înţeleg pe cineva sensibil la ceea ce pune în discuţie concepţia lui convenţională despre realitate, şi îi răspunde nu legându-se de trecut, ci afirmându-se ca un om de viitor, deschis lucrurilor şi dezvoltărilor contemporane. Este, de asemenea, cineva care, ca noi înşine aici, se întoarce spre noi forţe de viaţă, în cazul nostru forma meditativului.


K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, Ed. du ROCHER, pag. 238
(Weg der Übung. Geschenk der Gnade )
(Calea exerciţiului. Darul Graţiei)

vineri, 8 iulie 2011

Gândul zilei(13) - Cotidianul ca exerciţiu


Practica în cotidian semnifică deci,
în orice lucru,
reculegere şi convertire.
Trebuie să „dăm drumul” şi
să admitem Fiinţa esenţială.
Atunci, dacă într-o bună zi descoperim „nucleul” cel mai profund din noi înşine
şi dacă Fiinţa, din noi, se trezeşte,
vom simţi,
chiar în mijlocul acţiunii în lume,
 Fiinţa esenţială a lucrurilor şi
 vom întâlni FIINŢA
 în mijlocul lumii întregi.

K.G. Durckheim – Der Alltag als Übung.: Vom Weg zur Verwandlung
(Cotidianul ca exerciţiu)

Cartea a apărut în limba română la Editura HERALD în 2011 cred, sub titlul:
 Calea interioară. Cotidianul ca exercițiu 

vineri, 1 iulie 2011

Gândul zilei(12)

În 1940, cred, am publicat în Japonia o cărticică despre Meister Eckhart. La ceva timp după aceasta, un japonez a venit la mine şi mi-a spus: „Sunt foarte mişcat, priviţi, am transcris fraze din cartea dumneavoastră şi fraze ale unor vechi maeştri zen, şi ele coincid cuvânt cu cuvânt aproape.” Eram stupefiat, căci creştinismul şi budismul sunt profund diferite, în afară de o etică ale cărei datorii sunt aceleaşi peste tot pentru un om de bine. Dar putem explica această coincidenţă: când omul traversează diferitele straturi care îi învelesc fiinţa interioară – straturile caracterului său, ale rasei lui, ale tradiţiei lui spirituale, ale maturităţii lui -, el ajunge întotdeauna la un punct central care îl bulversează atât de mult încât atunci când revine la suprafaţa lui, el nu poate decât să bâlbâie – şi nu să interpreteze încă. Această bâlbâială dincolo de timpuri şi de locuri este întotdeauna aceeaşi: este bâlbâiala misticii.

Mistica era pentru teologi şi oameni de ştiinţă ca locul unde puteau să se năpustească spirite stranii, care ţineau de experienţe singulare de interioritate. Dar, pe lângă faptul că aceasta nu îi privea decât pe unii aleşi rari, acest domeniu părea suspect şi se recomanda să nu fie continuat mai departe. Subînţeles: „Am avut parte de aceasta, dar, atenţie, este periculos!” Astăzi nimic nu mai opreşte valul urcând al experienţei mistice. Într-o vreme în care, iată, ne lovim din nou de realitatea experienţei umane, înţelegem încet-încet că ceea ce este în centrul experienţei mistice este de fapt în centrul întregii realităţi spirituale a omului. Dacă luăm în serios omul ca om, ca persoană, tot ceea ce ştiinţa poate să-i aducă este în cel mai bun caz posibilitatea de condiţii favorabile creşterii şi maturării lui în această realitate profundă aproape de divinitate. Această atenţie la datoria noastră de a fi oameni trece în prezent pe primul plan: condiţia primordială pentru aceasta este experienţa interioară, pe care meditaţia trebuie în mod esenţial să o favorizeze şi aprofundeze.
K. G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, Ed. du ROCHER, pag. 186