Semnificaţia marilor crize? Provocarea omului la maturitatea sa "spirituală"

Criza religioasă pe care o traversăm în prezent provine din clătinarea încrederii în dreptatea divină. 

Este cel puţin paradoxal ca un creştin să poată să-şi piardă credinţa, sau să poată să aibă o îndoială privind dreptatea divină,  

din simplul fapt că lumea nu funcţionează potrivit raţiunii sale. 

Credinţa creştină nu este tocmai credinţa, pe care ne-o revelează Isus Christos, în Realitatea divină care învinge moartea, non sensul şi solitudinea omului?  

Marile crize din vremea noastră nu au ele oare o cu totul altă semnificaţie?  

Nu ar trebui ele să-l aducă pe om să descopere noi surse de credinţă care nu ar izbucni  fără catastrofele din existenţa sa  şi fără prăbuşirea credinţelor din prima copilărie ?

Poate că omul trebuie să fie provocat pentru a intra în maturitatea sa „spirituală”, pentru a fi pregătit să audă „consolatorul”, spiritul adevărului divin din el însuşi? (Sf. Ioan) 

Incredibilele dezordini şi bulversări pe care le traversăm nu sunt ele ca ocazia unui apel unic adresat omului pentru ca el să se întoarcă în el însuşi şi să asculte cu atenţie ceea ce vocea sa secretă şi interioară îi spune pe tema realităţii aparente a unei lumi în suferinţă, şi ceea ce îi revelează pe tema Realităţii care nu este din această lume, şi care învinge aici toate suferinţele sale?

Karfried Graf Dürckheim – Străpungerea spre Fiinţă. Etapele maturităţii umane, Editura HERALD, 2016

Un text scris în anii de după catastrofa celui de-al doilea război mondial, dar cât de actual...

... în sistemul nostru de gândire actual, omul rămâne la stadiul de înflorire a personalităţii fără a merge mai departe. Cu toate acestea noi am ajuns la o turnantă. Remarcăm astăzi că personalităţile cele mai bine dezvoltate nu sunt încă persoane, prin care Cel cu Totul Altul să transpară. Constatăm că vocaţia esenţială a omului este aceea de a deveni atât de transparent încât Cel cu Totul Altul, divinul din el, împrumutând limbajul uman, aşa cum împrumută limbajul florii sau al animalului, să se poată manifesta limpede în lume. Ajungem astfel la trecerea de la personalitate la persoană.

Extras de aici: https://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2012/01/gandul-zilei-26.html
si acolo e un link la întreaga conferinţă Trecerea la o nouă conştiinţă a realităţii.

Notă: Am parcurs zilele acestea toate postările de la începutul acestui blog - sunt o mulţime de texte foarte consistente (traduceri din diferite cărţi scrise de K.G. Durckheim, multe netraduse încă în româneşte - şi le-am inclus în etichetele existente sau am inventat alte etichete. Şi sunt mai mult decât destule!
Cine caută găseşte... ceea ce caută.

Jean Gebser - Imaginea omului şi conştiinţa - finalizat!

Un text fundamental si mai mult decât  actual din opera unui gânditor strălucit despre Povestea noastrã mai mare, Povestea Umanitãtii în evolutie, adicã  evolutia constiintei umane: nivelul arhaic, magic, mitic, mental (cel actual) si nivelul integral.

Conferinţă susţinută în  anul 1965

Jean Gebser (1905-1973) Mai multe detalii despre autor aici
http://www.gebser.org/jean-gebser/

Fiecare crede că are în sine o imagine a omului. Dar, de fapt, ce este omul? Nimeni până acum nu a putut răspunde acestei întrebări. Şi totuşi: în primul rând, omul este mult mai mult decât ceea ce crede sau vede cineva. În al doilea rând, ele este mult mai complex decât se presupune în mod obişnuit. Omul este deci sub-estimat, ceea ce se explică prin dezvoltarea mentalului său şi prin întrebuinţarea unilaterală a gândirii raţionale percepută ca singurul instrument care îi permite să dea formă vieţii sale şi să o stăpânească. O întoarcere în urmă ne permite să schiţăm o imagine a omului mai bogată şi mai complexă. 

Gândul zilei (26) - despre o nouă contiinţă a realităţii - 1

Pe măsură ce psihologia şi psihoterapia se dezvoltă şi se aprofundează se constată tot mai mult astăzi că postulatul lui Freud care susţine că nevrozele sunt derivate exclusiv din traume infantile şi evenimente biografice nu mai este suficient. Psihologia profunzimilor se loveşte, în teoria inspirată de principiile ei, de un strat care este cel mult marcat de experienţe biografice, sau poate fi tulburat sau mascat de acestea, dar care nu are nici o legătură cu biograficul, care este ceva total diferit. Şi de acest strat ne ocupăm noi aici.
Omul ajunge la acest strat pe parcursul unei dezvoltări bine determinate, dacă cel puţin se dezvoltă în acord cu adevărul interior în care Fiinţa lui esenţială poate să se repercuteze. Aşa cum fiinţa unei flori urmează calea înnăscută de stadii succesive a dezvoltării ei, omul trebuie să urmeze o cale individuală înnăscută. Fiinţa noastră cea mai profundă nu este un ideal interior, ci înainte de toate o cale interioară, o manieră de a accede la nivele determinate. Floarea se dezvoltă de la sămânţă la mugur, apoi la boboc, apoi în sfârşi înfloreşte şi ne dă un fruct  abia după ce a lăsat fără regret să-i cadă petalele şi să-şi dezvolte ovarul, care poartă în el floarea cea nouă. Ciudat, dimpotrivă, în sistemul nostru de gândire actual, omul rămâne la stadiul de înflorire a personalităţii fără a merge mai departe. Cu toate acestea noi am ajuns la o turnantă. Remarcăm astăzi că personalităţile cele mai bine dezvoltate nu sunt încă persoane, prin care Cel cu Totul Altul să transpară. Constatăm că vocaţia esenţială a omului este aceea de a deveni atât de transparent încât Cel cu Totul Altul, divinul din el, împrumutând limbajul uman, aşa cum împrumută limbajul florii sau al animalului, să se poată manifesta limpede în lume. Ajungem astfel la trecerea de la personalitate la persoană.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, pag. 242
din conferinţa TRECEREA LA O NOUĂ CONŞTIINŢĂ A REALITĂŢII
conferinţă tradusă integral aici:
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2012/01/kgdurckheim-trecerea-la-o-noua.html

Gândul zilei(14)

Cea mai profundă alienare a omului constă în a renunţa la totalitatea lui şi a deveni un funcţionar supus singurelor imperative ale producţiei şi integrat într-un sistem obiectiv şi raţional. Este o pură reificare a realităţii noastre, care merge contra curentului aspiraţiilor noastre actuale: umanizarea vieţii, întoarcerea la subiectivitatea omului, refuzul unei stricte adaptări la un context obiectiv.
Evenimentul cel mai profund al epocii noastre – într-un sens atât negativ cât şi pozitiv – este că secularizarea vieţii atinge limita în care Cel cu Totul Altul se trezeşte în noi prin reacţie şi ne împinge spre o nouă conştiinţă a realităţii.

Epoca modernă a adoptat, mai mult sau mai puţin, o concepţie carteziană despre realitate. Realitatea se reduce la ceea ce poate fi recunoscut de înţelegerea umană şi apoi stăpânit în lume, la ceea ce poate fi fixat prin raţionalitate şi integrat potrivit unei ordini conceptuale. Ceea ce nu se poate înscrie în această ordine este fără realitate, este o pură subiectivitate – sentiment, stare de spirit, speranţă, dorinţă - , dar nu realitate recunoscută ca atare.

Asistăm astăzi la o adevărată mutaţie, la o reorientare a conştiinţei noastre despre realitate. Când spun astăzi, vreau să vorbesc despre acea elită umană pentru care mâine este deja viu. Acel astăzi care nu este decât o supravieţuire a lui ieri nu mă interesează aici. Prin omul timpului nostru, eu înţeleg pe cineva sensibil la ceea ce pune în discuţie concepţia lui convenţională despre realitate, şi îi răspunde nu legându-se de trecut, ci afirmându-se ca un om de viitor, deschis lucrurilor şi dezvoltărilor contemporane. Este, de asemenea, cineva care, ca noi înşine aici, se întoarce spre noi forţe de viaţă, în cazul nostru forma meditativului.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, Ed. du ROCHER, pag. 238
(Weg der Übung. Geschenk der Gnade )
(Calea exerciţiului. Darul Graţiei)

Gândul zilei(12)

În 1940, cred, am publicat în Japonia o cărticică despre Meister Eckhart. La ceva timp după aceasta, un japonez a venit la mine şi mi-a spus: „Sunt foarte mişcat, priviţi, am transcris fraze din cartea dumneavoastră şi fraze ale unor vechi maeştri zen, şi ele coincid cuvânt cu cuvânt aproape.” Eram stupefiat, căci creştinismul şi budismul sunt profund diferite, în afară de o etică ale cărei datorii sunt aceleaşi peste tot pentru un om de bine. Dar putem explica această coincidenţă: când omul traversează diferitele straturi care îi învelesc fiinţa interioară – straturile caracterului său, ale rasei lui, ale tradiţiei lui spirituale, ale maturităţii lui -, el ajunge întotdeauna la un punct central care îl bulversează atât de mult încât atunci când revine la suprafaţa lui, el nu poate decât să bâlbâie – şi nu să interpreteze încă. Această bâlbâială dincolo de timpuri şi de locuri este întotdeauna aceeaşi: este bâlbâiala misticii.

Mistica era pentru teologi şi oameni de ştiinţă ca locul unde puteau să se năpustească spirite stranii, care ţineau de experienţe singulare de interioritate. Dar, pe lângă faptul că aceasta nu îi privea decât pe unii aleşi rari, acest domeniu părea suspect şi se recomanda să nu fie continuat mai departe. Subînţeles: „Am avut parte de aceasta, dar, atenţie, este periculos!” Astăzi nimic nu mai opreşte valul urcând al experienţei mistice. Într-o vreme în care, iată, ne lovim din nou de realitatea experienţei umane, înţelegem încet-încet că ceea ce este în centrul experienţei mistice este de fapt în centrul întregii realităţi spirituale a omului. Dacă luăm în serios omul ca om, ca persoană, tot ceea ce ştiinţa poate să-i aducă este în cel mai bun caz posibilitatea de condiţii favorabile creşterii şi maturării lui în această realitate profundă aproape de divinitate. Această atenţie la datoria noastră de a fi oameni trece în prezent pe primul plan: condiţia primordială pentru aceasta este experienţa interioară, pe care meditaţia trebuie în mod esenţial să o favorizeze şi aprofundeze.

K. G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, Ed. du ROCHER, pag. 186

Gândul zilei (8)

Graf Durckheim

Cel care a fost odată sesizat de o adevărată experienţă a FIINŢEI şi încearcă să îi corespundă se află pe un alt plan. O nouă conştiinţă se naşte în el. El aude un apel care este cel al „Verbului făcut trup” în el. Această trezire la fiinţa sa profundă, trăită ca o eliberare de jugul tuturor condiţionărilor şi ca o nouă responsabilitate, este evenimentul iniţiatic care deschide porţile misterului interior.

Sursa: fotografia şi citatul din volumul Graf Durckheim. Images et aphorismes,  alcătuit de Rachel et Alphonse Goettmann, Editura DERVY, Paris.

K.G. Durckheim - Contra-formă şi armonie

La Roma – în anul 1925 – am făcut într-o zi o observaţie care a lăsat în mine o profundă impresie. Ea se raporta la aceea că marele pas de la Trecento la Rafael, s-a anunţat printre altele prin faptul manifest că la Rafael, fondul pe care se mişcă figurile active este dintr-odată mult mai mult decât un simplu arierplan; că el posedă mai degrabă o formă vie proprie care, ca şi contra-formă nu mai puţin importantă în sine, întrepătrunde forma pe care o reprezintă figurile pentru a se topi cu ea în acel tot cu armonie atât de fericită.