Transformarea - din Criteriile experienţei autentice a FIINŢEI

Există, oare, o dovadă mai solidă a autenticităţii unei „experienţe” decât transformarea totală pe care ea o provoacă? Celui care a trăit-o ea îi arată într-o străfulgerare lumea sub o cu totul altă lumină, şi îl determină să ia decizia şi îi dă forţa de a începe o viaţă total diferită de cea pe care o ducea până atunci.

Se găseşte, oare,  în lumea umanităţii suferinde, un lucru care să merite mai bine calificativul de „adevărat” decât metamorfoza unui om fricos într-unul care nu se mai teme de moarte; a unui om disperat din cauza absurdului şi a nedreptăţii din lume într-unul care intuieşte prin orice absurd şi dincolo de el un sens mai înalt; a unui om zdrobit de tristeţea solitudinii într-unul care simte chiar în această izolare o imensă protecţie? Cum să refuzi unor astfel de transformări - care duc la un comportament, la o cunoaştere şi la o experienţă supra-naturale – un caracter de realitate, de o realitate supranaturală?

Transcendenţa

Contemporanii noştri prudenţi au devenit foarte reţinuţi cu rostirea cuvântului „Dumnezeu”. Nu pentru că nu mai ştiu nimic sau nu ar vrea să ştie nimic despre Dumnezeu, ci tocmai pentru că reîncep să-l presimtă. De aceea orice cuvânt care încearcă să sesizeze acest mister şi care face din el ceva sau un „Cineva” le pare prea slab, insuficient, absurd chiar. Alte cuvinte, mai neutre, intră atunci în joc, de exemplu cel de „transcendenţă”.

Dubla origine a omului - TEMA

Traducerea primului capitol din această carte care este o sinteză a antropologiei şi filosofiei lui KGD exprimate în cărţile sale anterioare acesteia.

O carte NEC PLUS ULTRA…
"în care se comunică experienţa unei vieţi întregi consacrate scrutării adevăratei naturi şi adevăratului destin al omului" (A.M. Besnard o.p.)

TEMA

Omul are o dublă origine: una cerească şi una pământească, una naturală şi una supranaturală. Toţi cunoaştem această axiomă. Dar cine dintre noi o tratează cu seriozitate ca pe expresia unei promisiuni, unei experienţe şi a unei sarcini de îndeplinit?

Nimeni nu pune la îndoială originea „pământească” a omului. A vorbi însă despre originea „cerească” a omului înseamnă, în mod evident, a face apel la credinţă sau la convingeri. Ca pentru multe alte enunţuri care privesc adevăruri primordiale despre viaţă, sensul acestui principiu se pierde la orizontul unei viziuni pur profane a realului într-o sferă crepusculară care, în mod evident, ţinând de un tărâm al imaginaţiei, nu are nimic în comun cu „realitatea” pe care o putem concepe noi. Dar este vorba de cu totul altceva.

Traducere din K.G. Dürckheim – Vom doppelten Ursprung des Menschen, pag. 11-17

Traducerea îmi aparţine, V.J. 

Exerciţiu şi Graţie

Fragment tradus din cartea lui K.G. Durckheim - Vom doppelten Ursprung des Menschen (Dubla origine a omului)

Detalii carte, răsfoire si impresii pe Amazon.de 

O temă fundamentală străbate orice viaţă religioasă a omului: problema legăturii dintre exerciţiu şi graţie. Atunci când acţiunea omului, care prin forţa voinţei sale şi a capacităţilor sale face posibilă acţiunea, este pusă faţă în faţă cu acţiunea graţiei, văzută ca un dar care curge „de cu totul altundeva”, se reflectă în acest demers de înţelegere o anumită viziune a relaţiei omului cu transcendenţa şi, implicit, o anumită viziune despre omul în sine. Fiecare religie, fiecare teologie presupune o antropologie determinată ale cărei particularităţi şi limite sunt adesea insuficient cunoscute. A sosit timpul ca pentru antropologia, care stă la baza vieţii noastre religioase şi îndeosebi a educaţiei şi direcţiei noastre religioase, să depăşim limite respectate cu timiditate până acum şi, printr-o atitudine de mai largă deschidere, să corectăm traseul actual al frontierelor dintre om şi transcendenţă.

Intervenţia Adversarului – un exemplu general: drogul

Din seria Criteriile unei autentice experienţe a fiinţei din volumul Dubla origine a omului.

În mod curios, experienţa FIINŢEI nu este niciodată lipsită de apariţia adversarului ei. Peste tot unde se manifestă Fiinţa esenţială, îşi face apariţia şi lumea antagonistă. Adversarul este o putere care contracarează sau distruge viaţa voită de Dumnezeu. Cu cât este mai netă orientarea spre supranatural, cu cât este mai determinat angajamentul omului în slujba acestuia, cu atât mai sigur va găsi el în faţa sa pe adversarul înverşunat să-l îndepărteze de la drumul just. Nu este o legendă pioasă, ci o constatare a experienţei care nu se poate explica logic. De îndată ce un om a primit graţia unei experienţe a FIINŢEI, ceva vine să tulbure, în orele care urmează, starea de beatitudine în care l-a transportat experienţa care îl eliberează şi îl angajează. Nu este vorba de o compensaţie psihologică care face, prin legea echilibrului, ca bucuriei debordante să-i urmeze o depresie sau stării de tristeţe să-i urmeze o exuberanţă pe care circumstanţele nu o justifică. Opoziţia vine din afară. Lovitura îi este dată din exterior: agresiune, veste tristă, ofensă, accident. La aceasta se adaugă redutabila tentaţie de a povesti: „Din preaplinul inimii vorbeşte gura.” Din păcate şi secretul fericit trăieşte din păstrarea lui. Dacă, rupând tăcerea, îl lăsăm în afară, acolo va merge şi binecuvântarea lui.

Un exemplu universal al jocului adversarului este drogul. Nu este o întâmplare faptul că, tocmai la momentul  - şi nu înainte – în care Occidentul, şi mai ales tineretul lui, se deschide pentru prima dată pe scară largă experienţei Fiinţei, adversarul apare brusc şi îi propune drogul. „Iată, poţi să-ţi procuri mult mai uşor impresii minunate. Puţin din acest drog şi le vei obţine fără să-ţi dai nicio osteneală.” Şi tineretul se lasă cuprins de tentaţia de a ajunge fără dificultate la experienţe agreabile în loc să recurgă la munca interioară, adică la efort. Or, tocmai prin efort interior se poate atinge legitim, printr-un proces de transformare, ceea ce drogul promite să ofere cu uşurinţă prin mijloace ilegitime: o lărgire a conştiinţei ordinare care ne face capabili să trăim supranaturalul în plenitudinea  sa eliberatoare şi creatoare.

K.G. Dürckheim – Vom doppelten Ursprung des Menschen, (Despre dubla origine a omului), Herder, pag. 111-112