Dominique Durand – Fiecare zi e ziua cea bună (newsletter de la Zen Grenoble INSTANT Association)

INSTANT

ASSOCIATION

Dominique Durand – Fiecare zi e ziua cea bună
Scrisoarea nr. 53 / iunie 2025

Nu au oare nivelul nostru de viață ridicat, stimularea externă a simțurilor la care ne supune lumea contemporană, efectul de a ne face indiferenți? Nu ar trebui să ne punem această întrebare: „Sunt eu indiferent față de practica mea?”

Convins că nu am nimic de așteptat, nimic de obținut, nu uit oare că totul îmi este dat în acest moment? Mă pun oare în poziția de a primi ceea ce mi se dă?

A ieși din indiferență, din această anestezie a simțirii, nu are nimic evident.

Joël PAUL - Exercițiul pe Cale: constrângere sau spațiu de libertate? (newsletter)

CENTRE DURCKHEIM

O cale pas cu pas

Scrisoarea N°13 - Mai 2025

Exercițiul pe Cale: constrângere sau spațiu de libertate?

Amândouă! Depinde de cum exersăm.
„Este Zen-ul pe care îl practic cu adevărat Zen?” O întrebare recurentă pe care Jacques Castermane ne-o pune adesea în timpul retragerilor de la centrul Durckheim.

O invitație la a rămâne alerți, deopotrivă enervantă și stimulantă!
Practicarea regulată și specifică a unui exercițiu este o parte inevitabilă a lumii Zen.
Repetăm ​​același exercițiu, aceeași tehnică zi de zi, lună de lună, an de an, pentru a verifica această zicală:
„Un exercițiu pe care îl faci de 10 ori este fascinant; un exercițiu pe care îl faci de 100 de ori este
plictisitor, iritant; „Un exercițiu pe care îl facem de 1000 de ori ne transformă.”
Dacă adăugăm această afirmație a lui K.G. Durckheim:
„Un exercițiu pe care îl facem tot timpul nu mai este un exercițiu, ci este un alt mod de a fi”, trecem de la exercițiul specific la viața de zi cu zi ca exercițiu, doi piloni ai căii Zen.
După această introducere, este clar că lumea Zen rămâne perfect ermetică și misterioasă pentru noi, deoarece „Nu există realitate în Zen decât pentru persoana care intră într-o tehnică”, așa cum ne amintesc toți maeștrii Zen.
Exercițiul specific este cu atât mai derutant cu cât este foarte simplu.
De exemplu, la centrul Durckheim, două exerciții sunt esențiale și se repetă zilnic: za-zen (a sta nemișcat) și kin-hin (mers lent).
Persoana care descoperă aceste practici are motive să fie uimită, chiar confuză: în prima zi, stai nemișcat și mergi încet, conform unor reguli stricte; în a doua zi, la fel; în a treia zi, stai nemișcat și mergi încet. Prima retragere, a doua retragere, a treia retragere… Iar și iar za-zen și kin-hin.
Această repetare a aceluiași exercițiu, a aceleiași tehnici poate fi trăită cu plictiseală, oboseală, furie. Gama dificultăților întâmpinate este foarte colorată și, la început, foarte jenantă pentru un practicant care a ajuns să caute calmul interior.
Eul se manifestă adesea în toată amploarea sa, dorind să se treacă la altceva decât la aceste exerciții foarte simpliste, efectuate ca o introducere obligatorie pe calea Zenului, dar în așteptarea unei inițieri și a unei gândiri mai spirituale care va veni.
Repede, mergi mai departe, gândește-te la altceva și scapă cât mai repede posibil de neplăcere și
disconforturile acestei practici repetitive!
Exercițiul practicat în acest fel este o constrângere, o lipsă de libertate în raport cu ceea ce vreau,
îmi place sau doresc să obțin, să păstrez sau să resping.
An după an, în nemișcare perfectă, stând în postura corectă, în forma corectă, cu respirația corectă, „doar pentru că e natural”, asta este za-zen.
An după an, fă un pas mic, fii greutatea și înălțimea ta la fiecare pas, eliberează balansul pelvisului, echilibrul. A stăpâni perfect acest pas, „a stăpâni în sensul de a elibera ceea ce este just”, înseamnă a practica kin-hin.
Aceste două exemple de exerciții sunt o constrângere pentru Eu care vrea să-și păstreze propriul ritm, felul de a merge, controlul asupra situației, înțelegerea, obiceiurile.
Orice practicant serios cunoaște aceste zdruncinări și rezistențe la practica regulată, știe despre ce plictiseală, enervare și descurajare vorbesc.
Atunci de ce să repetăm ​​același exercițiu? De ce mulți dintre aceiași oameni care se confruntă cu dificultățile menționate mai sus se întorc la centru sau reia o practică zilnică obișnuită?
O tehnică repetată zi de zi, fără compromisuri, din ce în ce mai precisă, perfect stăpânită, împiedică Eul să facă ceea ce își dorește. Tocmai acest aspect al practicii deschide șansa unei experiențe, a unei alte experiențe interioare, dincolo de înțelegerea mentală.

Acest lucru este demonstrat de aceste cuvinte ale lui Jacques Castermane în timpul unui za-zen:

„Imobilitatea mă împiedică să fiu rigid, să fiu fixat în reacțiile mele fizice, emoționale sau mentale; aceste obiceiuri se vor detașa de Mine”.
Nu fac nimic și aș putea scăpa de dificultățile mele? Din imobilitate s-ar naște un mod de a fi mai just? Trebuie să-l practici, să treci prin el, să-l trăiești, pentru a-l crede!
Sau din nou: „Ai simțit rezistență fizică, ți-ai văzut funcționarea emoțională și mentală: acesta este un motiv bun pentru a relua exercițiile fizice.
Ai simțit, ai gustat un moment neobișnuit de calm interior, de ordine, de deschidere.
Acesta este un motiv bun pentru a relua exercițiile fizice.”

Exercițiile fizice ne deschid către autocunoaștere și, de asemenea, către cunoașterea sinelui nostru adevărat, a naturii noastre adevărate. De fiecare dată câștigăm... în maturitate, în „a fi”.
Dacă tehnica practicată este într-adevăr aceeași, modul în care ne privim pe noi înșine se schimbă, subiectul care practică se schimbă tot timpul. Puțin câte puțin sau brusc, putem ieși din acest spirit de...repetiție specifică egoului, pentru a descoperi un aspect al practicii pe care îl numim spirit de
reînnoire și, într-adevăr, totul se schimbă.
De la o „nevroză” repetitivă a perfecțiunii, trecem la redescoperirea unor principii și acțiuni de care ne-am izolat acordând prea mult spațiu gândirii: senzorialitate, diferență, impermanență, interdependență... atâtea legi vitale uitate!
Exercițiul este această trecere de la o postură constrânsă și controlată de MINE(Eu), la eliberarea unui gest reînnoit, supus legilor transformative naturale specifice corpului viu.
Așadar, acțiuni universale, imuabile și nerealizabile ne pot surprinde din nou.

Ce ciudat, nu fac nimic și „mă simt hrănit, viu ca niciodată.”

Za-zen, perfect nemișcat: venirea și plecarea respirației mă animă, forma respiră, postura
se actualizează în fiecare clipă, sunt purtat de INFEZABIL: „aceasta respiră, aceasta see face”.
Din tehnica stăpânită și reînnoită vine participarea deplină la un eveniment care se desfășoară,
iar EU, în cele din urmă, nu am nimic de-a face cu el: ce adevărată libertate, ce adevărat calm!

Joël PAUL
CENTRE DURCKHEIM - 1015, rte des Reys - 26270 Mirmande - Tel: (+ 33) 04 75 63 06 60 contact@centre-durckheim.com - https://centre-durckheim.fr

Originalul scrisorii în franceză poate fi citit aici: https://centre-durckheim.fr/wp-content/uploads/2025/05/Pratique-zen-zazen-mai25.pdf

Joël PAUL - Zazen, un gest natural (newsletter)

CENTRE DURCKHEIM; France
O cale de încurajare pas cu pas pentru practica zilnică
Scrisoarea nr. 12 - martie 2025

Zazen, un gest natural

(Un mesaj care începe cu un gest de a face cu ochiul... explicația imediat...)
În scrisoarea sa din februarie, Jacques Castermane și-a amintit că a început să practice zazen în 1967. 1967, anul nașterii mele; câteva luni mai târziu, și eu exersam așezarea, mânat de forțele și legile corpului viu; stând așezat într-un gest perfect just, just pentru că este firesc. Cine nu a fost surprins de vitalitatea așezării unui bebeluș!
Ancorat în bazin, stabil, vertical, deschis... flexibil din cap până în picioare fără artificii (fără pernă, fără mușchi, fără voință, fără intenție). Așadar, în 1967, 1968... eu stăteam așezat în mod natural, în zazen, ca toți copiii din lume când stau așezați pentru prima dată, răspunzând astfel unei intenții a vieții.

În timp ce Jacques mărturisește că atunci când a descoperit zazen în 1967, la fel ca toată lumea care făcea primii pași pe Calea Zen, el căuta cum să construiască această postură numită zazen. Postură! Un termen capcană care ne împiedică să ne dăm seama că înainte de a avea o dimensiune culturală și cultuală (religioasă), zazen este un gest natural, o acțiune naturală.

Nicolae STROESCU STÎNISOARĂ - CONTELE KARLFRIED DURCKHEIM ”Transparența Transcendenței”

Nicolae STROESCU STÎNISOARĂ (1925-2014)

 

        Contele Dürckheim a mai fost evocat în Jurnalul meu. Întîlnirea lui cu spiritualitatea si meditatia orientalã, a început „într-o strãfulgerare”, asa cum mãrturiseste el însusi, în Europa, la München, prin 1922, cînd fiind în vizitã la pictorul Willy Geiger, viitoarea lui sotie a deschis, cu totul întîmplãtor, o carte din care a citit al saptelea vers al lui Lao-Tzi. Dintr-odatã a avut o „trãire a Fiintei” (eine Seinserfahrung). Lao-Tzi vorbeste în acel vers despre  „golul” în care sãlãsluieste sensul (ceea ce îi dã sens ulciorului este golul pe care îl contine). Dürckheim si-a dat în acea clipã seama cã lumea perceptibilã prin simturi este locul în care se manifestã o altã lume, superioarã. Eul cel mic devine permeabil pentru Eul cel mare. Dar dacã vrei sã ajungi la Eul cel mare trebue „mai întîi sã ai un eu”. Omul are douã rãdãcini: una terestrã si una cereascã. În clipa aceea s-a simtit brusc transformat si ridicat într-o altã dimensiune. Toate lucrurile din jurul lui au început sã-i aparã sub o dublã perspectivã: ca fenomen exterior si ca manifestare a unei realitãti superioare în lumea noastrã. Aceastã stare de gratie a durat douã zile. Dürckheim avea 24 de ani.

    Într-un film, intitulat Poarta misterului interior,  pe care i l-a dedicat televiziunea bavarezã acum cînd s-au împlinit 11 ani de la moartea lui (1989),  apar printre altii Alfonse si Raschel Goettman, care, la îndemnul lui Dürckheim, au înfiintat, în muntii Vosges, un centru ortodox pentru meditatie, liturghie si rugãciune, Bethanie. Alfonse aratã cã Dürckheim îl întrebase cum mediteazã si cînd a auzit cã se reculege si repetã „ca o Mantra” rugãciunea lui Iisus (Rugãciunea Inimii), fata i s-a luminat de bucurie si i-a spus cã si el practicã aceastã rugãciune ortodoxã fundamentalã. Dürckheim a preluat practica japonezã a meditatiei Zen si a ancorat-o în conceptia crestinã despre lume si rosturile ultime. În felul acesta meditatia Zen nu este îndreptatã spre marea totalitate inpersonalã, ci spre persoanã, cu capacitãtile ei de actiune, iubire si transcendere. Dürckheim vorbeste despre patru modalitãti de a experia Fiinta: 1. Contemplarea naturii, a linistii din naturã si o presimtire a linistii care se aflã dincolo de aceea liniste. 2. Frumusetea în artã nu se limiteazã la perceptia „frumosului”, ci deschide de asemenea drumul cãtre trãirea Fiintei. 3. Erotica, sub semnul spargerii îngustimii egoului si al contopirii cu persoana iubitã, este si ea o cale cãtre aceeasi experientã a participãrii la o realitate superioarã. 4. Cultul religios, liturghia, este o altã modalitate prin care „ceva dintr-o altã dimensiune vine dinspre Dumnezeu cãtre noi”.

    În tineretea sa, dupã ce se prezentase ca voluntar în primul rãzboi mondial si fusese decorat cu Crucea de Fier si apoi, dupã sfîrsitul rãzboiului, a participat, în cadrul formatiilor voluntare de ofiteri germani, la rãsturnarea republicii bolsevice de la München, a studiat psihologia si filozofia. Mai tîrziu a parcurs o perioadã de entuziasm pentru miscarea national-socialistã. Acestei etape a biografiei lui Dürckheim îi apartine si o misiune pe care a  primit-o din partea lui von Ribbentrop. Acesta, sub impresia unui referat-studiu scris de Dürckheim despre mentalitãtile din Africa de Sud, l-a chemat la el si i-a propus sã meargã în Anglia unde, cunoscînd bine limba si avînd bune relatii, sã caute în decurs de doi ani sã stabileascã si sã descrie care sunt acele aspecte si caracteristici ale national-socialismului german care le displac englezilor. Contele Dürckheim a acceptat aceastã misiune. Dar, cîndva, lucrurile au luat o altã întorsãturã. Întîlnindu-se cu Ribbentrop la ambasada germanã de la Londra, acesta i-a comunicat cã este concediat fãrã preaviz, întrucît Göring nu admite ca cineva care are o bunicã evreicã sã fie în serviciul Ministerului de Externe german. – „Chiar asa de simplu nu merge”, i-a rãspuns contele Dürckheim. „Eu nu sunt o «fatã în casã» pe care o dai afarã cînd     vrei”.  Ribbentrop a rãspuns cã are dreptate si cã e dispus sã-i acorde o bursã de cercetãri pe care sã le îndeplineascã undeva în strãinãtate. Dürckheim a fost de acord si, în felul acesta, a primit misiunea de a cerceta caracteristicile culturii si spiritualitãtii japoneze. A trãit în Japonia sapte ani, a fost în prizonierat la americani si s-a întors în Germania unde si-a început elaborarea terapeuticei initiatice si a scrierilor lui.

    Am retinut deschiderea lui Dürckheim cãtre ortodoxie. Alfonse Goettmann, preot ortodox francez, povesteste cum Dürckheim purta sub cãmasã, în dreapta inimii, o micã icoanã ortodoxã a lui Hristos. Cînd i s-a apropiat sfîrsitul, a vrut sã fie împãrtãsit de un preot ortodox. Au adus de la Freiburg un tînãr preot ortodox. În ultimele clipe, Dürckheim i-a cerut sã-i tinã crucea în dreptul ochilor si a trecut dincolo (poate cã cel care vorbea despre „transcendenta imanentã” nu ar fi de acord cu cuvîntul „dincolo”).

München, 3 Decembrie, 1999

Articol publicat în revista Convorbiri literare martie  2003. 

 

Simona Sora - Un martor al Sensului (articol publicat în Dilema Veche nr. 372 din 31 martie - 6 aprilie 2011)

Tot lucrând eu la un fel de sistematizare a continutului site-lui meu am constatat că îmi lipseste un articol, pe care din fericire l-am regăsit cu Google la o altă locație, așa că am preluat articolul integral de pe site-ul Dilema Veche, ca să nu se mai piardă...

Am o superstiţie în legătură cu cititul: dacă, într-o perioadă scurtă de timp, dau, întîmplător, în cărţile pe care le citesc, de un nume,  un titlu, o trimitere care se repetă, las orice altceva şi mă duc aţă unde sînt „trimisă“. Lecturile în acest sistem au fost întotdeauna surprinzătoare – şi dacă nu ştiam cartea respectivă, dar şi cînd credeam că o ştiu prea bine. Se făcea o legătură, se lumina sensul unui personaj pe care-l uitasem de mult, primeam un sfat, într-un mod suficient de indirect ca să ţin seama de el. Să nu credeţi că mă las deturnată uşor: trebuia să dau de respectiva referinţă cel puţin de trei ori. În plus, deturnarea era legată şi de ingredientul acela care, de la un timp, joacă un rol esenţial în alegerea cărţilor: senzaţia că te priveşte personal. E o senzaţie care trebuie să aibă legătură şi cu cotloanele neocupate ale biografiei de cititor sau, cine ştie, doar cu curiozitatea. Aşa l-am citit, mai recent decît mi-aş fi dorit, pe Karlfried Graf Dürckheim.

E de mirare, totuşi, că acest personaj fabulos a început să fie tradus atît de tîrziu (şi deocamdată indirect, prin convorbiri cu discipolii săi) în româneşte. Amploarea personalităţii sale, fenomenul declanşat la Todtmoos-Rütte (în Pădurea Neagră) după război, unde a condus timp de 30 de ani (pînă la moartea sa, în 1988) Centrul de formare în psihologie existenţială şi, nu în ultimul rînd, cărţile sale despre „hara“, despre Japonia şi „cultura liniştii“, despre maestrul interior sau despre „dubla origine a omului“ ar fi trebuit să ne trezească măcar curiozitatea. Pe de altă parte, probabil că fără pasiunea şi inspiraţia traducătoarei sale, doamna Viorica Juncan, Karlfried Graf Dürckheim, „înţeleptul din Pădurea Neagră“, n-ar fi fost prea curînd tradus în româneşte. Traducerea dialogului cu Alphonse Goettmann, Dialog pe calea iniţiatică (Editura Herald, 2007), a fost, fără îndoială, cea mai bună mişcare de aclimatizare a lui Dürckheim în România. În primul rînd, pentru că întemeietorul „terapiei iniţiatice“, unul dintre cei mai dedicaţi terapeuţi, dar şi maeştri spirituali ai secolului trecut poartă, în această carte, un dialog cu un preot ortodox din Franţa, iniţiatorul Centrului de cercetare şi meditaţie de la Béthanie, în Lorraine. Iar Alphonse Goettmann însuşi a ajuns la ortodoxie după cezura personală pe care Dürckheim i-a provocat-o în propria biografie. Nu doar în viaţa sa a existat un înainte şi un după Dürckheim. Pentru cititorul român – chiar unul agnostic sau ateu – discuţiile unui preot ortodox cu maestrul său, despre rugăciunea inimii, mistica creştină, condamnarea lui Meister Eckhart de către Biserică sună mai apropiat decît intrarea abruptă în teoriile despre hara, despre intensitatea zen sau despre autocentrarea prin tragerea (mentală) cu arcul. Şi pentru mine, această carte a fost prima întîlnire cu K.G. Dürckheim. 

Apoi, am dat cu totul întîmplător peste jurnalul semnat de Nicolae Stroescu-Stînişoară, unul dintre directorii Europei Libere, dar şi doctor în filozofie al Universităţii din München, oraşul în care s-a născut Dürckheim. În aceste Întrezăriri, recent publicate la Editura ICR, Nicolae Stroescu-Stînişoară reia momentele esenţiale ale biografiei acestuia: războiul (primul) la 18 ani, plecarea în Japonia, dar mai ales experienţa inaugurală a lui Dürckheim, o „deschidere de sine“ provocată de lectura unui pasaj din Dao-de-Jing de Lao-Tze: „Lao-Tze vorbeşte în acel vers despre «golul» în care sălăşluieşte sensul. Dürckheim şi-a dat în acea clipă seama că lumea perceptibilă prin simţuri este locul în care se manifestă o altă lume. Eul cel mic devine permeabil pentru Eul cel mare. Dar dacă vrei să ajungi la Eul cel mare, trebuie mai întîi să ai un eu. Omul are două rădăcini: una terestră şi una cerească... În clipa aceea, s-a simţit brusc transformat şi ridicat într-o altă dimensiune. Toate lucrurile din jurul lui au început să-i apară sub o dublă perspectivă: ca fenomen exterior şi ca manifestare a unei realităţi superioare în lumea noastră. Această stare de graţie a durat două zile. Dürckheim avea 24 de ani“. 

Şi Jacques Castermane, medic francez atras de practicile japoneze, în cele din urmă discipol al „bătrînului înţelept din Pădurea Neagră“, a avut o viaţă înainte şi una după Dürckheim. În viaţa „de după“ a fost scrisă şi această carte, Centrul fiinţei, recent tradusă în româneşte (fireşte, tot de Viorica Juncan) şi apărută la Editura Herald. Discipolul se efasează însă aici cu totul, nici măcar nu pune întrebările. După o lapidară autoprezentare (care aproape nu-l individualizează), Castermane povesteşte, la rîndul său, declicul întîlnirii cu Dürckheim, hotărîrea de a-şi abadona cu totul viaţa de pînă atunci (plină de tot confortul occidental şi de împlinirea profesională la un înalt nivel... standard) şi de a găsi sensul vieţii sale alături de cineva „prezent într-un mod calm... autentic prezent, cu seninătate prezent... un martor al sensului (s.m.)“. Iar cartea pe care o redactează astfel, cu vorbele adresate lui de K.G. Dürckheim, are exact această uimitoare calitate, de a restitui un suflu viu, o prezenţă autentică ce-ţi spune sau îţi aminteşte ceva care te priveşte în mod direct. Probabil asta era şi senzaţia pe care o încercau „pacienţii“ lui Dürckheim – cîte 7-8 în fiecare zi, în sesiuni adaptate nevoilor fiecăruia –, cei pe care îi primea la Rütte. Căci Dürckheim nu dădea doar conferinţe şi nu predica unor largi grupuri eteroclite, ci stătea faţă în faţă cu fiecare om care venea să-l caute, adaptîndu-şi teoriile – şi mai ales intuiţiile – nesfîrşitelor impasuri prin care trecea lumea de după război. Contele Dürckheim – apropiatul lui Rilke, Paul Klee, Alfred Adler, Ludwig Klages – nu a ezitat să facă „terapie existenţială“ şi să explice practica acelei „aşezări în tăcere“ băcănesei din Rütte. Singurul criteriu de selecţie a interlocutorilor pe care Dürckheim îi respecta era, se pare, acela de a se adresa unor persoane care „au deja deschisă urechea interioară“. Pesemne, aşa, într-o singură viaţă, mai era timp şi de înţelegere, atunci cînd aceasta nu reuşea să fie (aşa cum i se întîmplase lui însuşi, fără motiv aparent) instantanee. 

Cam tot acelora le este adresată şi această carte despre „centrul fiinţei“, despre umbra din fiecare, despre nevoia Occidentului de Orient. Şi, poate, amatorilor de „turism iniţiatic“, pentru care Pădurea Neagră sau Mirmande (locul unde se află azi Centrul Dürckheim deschis de Jacques Castermane) ar putea fi următoarea destinaţie de vacanţă.

Jacques Castermane - Fiecare formă vie este un mister (newsletter)

CENTRE DURCKHEIM
D'instant en instant 

Scrisoare de încurajare la practica zazen
Lettre N°126 — Février 2025

Fiecare formă vie este un mister

Fiecare formă vie este un mister. Când te uiți la o floare, nu vezi o formă definitivă, ci o formă în devenire. Acest trandafir care iese dintr-un bulb subteran va trece prin trei faze esentiale: stadiul de boboc, cel al florii inflorite pentru a deveni apoi floarea care se ofilește.  

În japoneză, Ikebana înseamnă floare vie și indică, de asemenea, exercițiul compoziției florale, arta buchetului. Și în această zonă, cultivarea crizantemei este considerată o artă tradițională. 

Spre deosebire de simbolismul macabru pe care îl are această floare în majoritatea țărilor europene, cultivarea crizantemei în Japonia a fost considerată de câteva secole ca o adevărată filozofie de viață. 

Când a fost în Japonia, (1937-1947), Graf Dürckheim a vizitat o expoziție centrată pe această floare care este și emblema familiei imperiale.
În timpul acestei vizite, el îl întreabă pe maestrul grădinar: „Poți să-mi spui dacă în timpul creșterii acestei flori există un moment anume care este mai important pentru tine decât altul?” Maestrul gradinar pare foarte jenat de această intrebare și spune că nu o intelege. Graf Dürckheim admite că i se pare că acesta este momentul în care această floare este înflorită. Meșterul grădinar, înțelegând atunci sensul întrebării sale, i-a spus: „Pentru noi, japonezii, nu există moment în creșterea unei flori care să fie mai important decât altul, pentru că viața acestei flori este o cale de transformare care merge de la naștere până la moarte”.

Greșeala făcută de mulți occidentali care spun că sunt interesați de Zen este că
își imaginează că ar trebui ca, prin exerciții, să realizeze, să atingă și să se mențină o stare de a fi care să fie la același nivel cu frumusețea florii înflorite! Într-un fel, să fii infinit de bun, infinit de just, infinit de perfect! Sau a menține o stare de a fi senin, încrezător, plăcut, în toate împrejurările.
Scopul Zen este de a ne reorienta către adevărata noastră ființă, pe care Graf Dürckheim o numește ființa noastră esențială: „A fi în armonie cu Ființa nu înseamnă a fi într-o stare de perfecțiune. Dorința de a atinge perfecțiunea este o greșeală pe care o persoană nu trebuie să o facă pe parcurs. Adevărul nostru este adesea destul de mizerabil, în raport cu idealul nostru. A fi conectat la adevărata noastră natură nu înseamnă că realizăm perfect „ce ce ar trebui să fie un om", ci să avem puterea de a ne vedea pe noi înșine în adevărul nostru de moment.
Trezirea la ființa noastră esențială nu se manifestă atunci când trecem dincolo de nivelul uman, ci tocmai acolo unde ne recunoaștem slăbiciunea. "(Centrul ființei - carte tradusă și în românește, dar epuizată demult).

​​O ultimă etapă... îmbătrânirea.
Floarea ofilită este scoasă din buchetul care v-a fost oferit sau este smulsă din grădina voastră. Fără îndoială pentru că ea ne confruntă cu inacceptabilul: moartea.
Bobocul de trandafir, trandafirul înflorit, trandafirul ofilit sunt
impregnări fizice (corporele) a ceea ce face ca ceea ce trăiește să...trăiască (esența)!
Pe Calea care este Zenul, omul aflat pe cale, când îmbătrânește, învață să abandoneze orice formă realizată, ceea ce îi permite să învețe să - admită - o nouă formă. De aceea îmbătrânirea ar trebui să fie înțeleasă ca o șansă de maturizare(coacere). A te strădui mereu să stabilizezi ceea ce este dobândit este una din cauzele anxietăţii persoanelor în vârstă

A îmbătrâni (a se maturiza) înseamnă a accepta slăbirea forțelor care țin de domeniul lui a face și sunt dezvoltate de către Eu. Corpul, atașat poate de un baston, corpul care acum se mișcă încet, devine un câmp de experiență a infezabilului.
Experiența unei forțe care nu poate fi cuantificată de un dinamometru; o forţă care este resimțită ca o calitate a fiinţei. Impregnare corporală a unei plenitudini interioare, a unei ordini interioare, pace interioară, forța non-voirii.
Nu mi-am putut imagina, când în 1967 am practicat pentru prima dată zazen, că acest exercițiu mă va conduce să nu mai consider agitația ca opusul calmului și
să fac experiența că agitația exclude calmul, marele calm prezent în adâncul
fiecărei ființe umane.

Jacques Castermane

CENTRE DURCKHEIM - 1015, rte des Reys de Saulce - 26270 Mirmande - Tel: (+ 33) 04 75 63 06 60

contact@centre-durckheim.com - https://centre-durckheim.fr

Dominique Durand - ”Pentru că e timpul!” (newsletter)

Scrisoarea nr. 51 decembrie 2024

Dominique Durand

17 dec 2024( 3 minute de citit)

Ultima actualizare: 21 decembrie 2024

Pentru ca e timpul...

Un anumit mod de a fi așezați ne predispune la un anumit mod de a acționa. Nu că putem da un sens, o semnificație acțiunii, ci că învățăm să o lăsăm să se înrădăcineze în liniște, imobilitate (adică absența reactivității impulsive) și verticalitatea unei posturi ferme și determinate. Acțiunea este ancorată în corp, evitând astfel orice dedublare(despicare) și, de asemenea, orice auto-indulgență.

Dominique Durand - De la forma justă la relația justă (newsletter)

Scrisoarea nr. 50 septembrie 2024

Nu am avut timp să o traduc la momentul apariției, dar am păstrat-o undeva pe ecran ca datorie obligatorie. Apreciez această voce a lui Dominique Durand, care are la bază tot învățătura lui K.G. Durckheim, este o voce proaspătă, actuală, cumva mai expresivă decât limbajul strict tehnic al învățăturii lui Durckheim.

 

 Dominique Durand - De la forma justă la relația justă 

Contextul global, politic și climatic ne forțează atașamentul față de puncte de vedere, de o ordine fixă​​a valorilor, de o poziție imuabilă față de viață. Acest mod întărit de a fi în lume, spune Dürckheim, este înrădăcinat într-o postură, o încordare a corpului de care nu suntem conștienți și care întreține fixarea conținutului gândurilor noastre.
Calea ne încurajează să demantelăm aceste atitudini învățând să le percepem și să le luăm în considerare din moment ce ele ne-au permis adesea să ne structurăm și să ne menținem atunci când contextul era șubred.

Site-ul www.ceruldinnoi.ro este din nou activ. Și autentic...

Am uploadat din nou aseara paginile (cele fix 500 ) pe site https://www.ceruldinnoi.ro/ 

Paginile pot fi accesate prin Galeria FOTO, prin optiunea de cautare pe site, prin pagina de Dezvoltare personala si, partial, prin pagina de Autori (depasita, nefiind la zi). Deocamdata.

Am repostat si acel valoros Mic îndrumar de meditatie zazen, făcut de mine după cărțile lui K.G. Durckheim și din propria mea experiență, aici:

https://www.ceruldinnoi.ro/Prezentari/PDF/Mic_indrumar_de_zazen_KGDurckheim.pdf 

Problema cu site-ul https://ceruldinnoi.ro s-a clarificat azi.

Problema cu site-ul https://ceruldinnoi.ro s-a clarificat azi.

M-a sunat specialistul web de la Zooku, domnul Crãciun Cãlin. 

Detalii chiar pe site: https://ceruldinnoi.ro

Pentru cei interesati : site-ul http://www.ceruldinnoi.ro revine în on line

După ce am reflectat asupra motivelor pentru care mi-am șters site-ul http://www.ceruldinnoi.ro din on line, dar și al pierderilor de informații prețioase pentru cei care se întreabă asupra sensului, am decis să-l repun la loc, însă într-un alt format: mai concis și mai ușor de gestionat.

Nu pot uita că eu însămi am găsit ”vestea cea bună” pe care o căutam de o viață în niște articole de pe internet... A nu se înțelege aici vreo convertire religioasă...

 

Joël PAUL- Practica de-devenirii (newsletter)

CENTRE DURCKHEIM (France)

O cale pas cu pas

Încurajare pentru o practică zilnică

Scrisoarea N°11 - Ianuarie 2025

 

Practica „de-devenirii”

Recent, în timpul unei ieșiri la munte, m-am trezit față în față cu acest copac și nu m-am putut împiedica să mă opresc. Este surprinzător, mă plimb de o oră într-o pădure autumnală, printre copaci pe deplin vii, și tocmai acesta îmi oprește înaintarea!
Această formă maiestuoasă întâlnită la curbura unei poteci mă întreabă, pare să-mi spună:
„Unde ești, în capacitatea ta de a da drumul (lâcher prise - a renunța, a da drumul, a lăsa liber lucrurile să se întâmple)?”

Pentru că, dacă aș fi pregătit cu atenție un itinerar, aș fi definit un orar, aș fi studiat ce voi vedea în călătoria mea, această întâlnire și ceea ce a generat ea mă ia prin surprindere, îmi perturbă planurile, pune sub semnul întrebării ceea ce era planificat, iar în același timp mă deschide către un alt mod de a fi.

Joël PAUL - Faceți totul puțin mai lent (newsletter)

Înflorirea (împlinirea) ființei umane poate fi găsită atunci in activitățile cele mai banale, iar eliberarea deprinderii de a fi (savoir-etre) se descoperă chiar in inima constrângerii existențiale; aceasta este calea Zen. 

CENTRUL DURCKHEIM
O cale pas cu pas
Încurajare pentru o practică zilnică
Scrisoarea N°10 - Noiembrie 2024
Faceți totul puțin mai lent

În scrisoarea sa din octombrie, Jacques ne invită să nu despărțim în viața de zi cu zi „acțiunea,
legată de intențiile ființei, și activitatea, orientată către un scop extern” sau chiar
„infezabilul și acțiunea”. Pentru a nu te lăsa purtat de activismul zilnic, un indiciu este prețios în Zen: fă totul puțin mai încet.
Indicație dată de KG Dürckheim lui Jacques la sfârșitul uneia dintre primele lor întâlniri:
„dacă vrei să pătrunzi în lumea Zen, te invit, în zilele ce vor urma, să faci totul puțin
mai încet”. Nu scapă nimănui că moda actuală este pentru performanță, viteză și eficiență, indiferent de activitate.
A face totul puțin mai încet, înainte de a deveni un act sacru, este o experiență de învățare!

Jacques Castermane - Practicarea Căii în viața de zi cu zi? - newsletter

Jacques Castermane este fost student si discipol al lui K.G. Durckheim din 1967, urmând învătăturile sale până la moartea acestuia în 1988. În acelasi timp, el a practicat, asistat de maestri japonezi, aikido, karate, ceremonia ceaiului, tirul cu arcul. În 1981 Dürckheim a inaugurat centrul care îi poartă numele în Drôme, Franța. Centrul este condus până în zilele noastre de Jacques Castermane, care îsi propune să asigure transmiterea Căii trasate de Bătrânul Înțelept din Pădurea Neagră.

CENTRE DURCKHEIM
D'instant en instant
Scrisoare de încurajare pentru practica zazen
Scrisoarea N°124 — Octombrie 2024

Practicarea Căii în viața de zi cu zi?

„Când practici zazen, corpul ia forma calmului” (Hirano Rôshi)
Aceasta nu este o dogmă. Este la latitudinea fiecăruia să verifice dacă este adevărat. Cum anume? Nu văd decât un singur mod: prin practicarea cu fidelitate a zazen-ului.
O practică care a fost descrisă în scrisorile D'instant en instant  anterioare.
Dacă vi se întâmplă, în timpul acestui exercițiu pe care îl facem la un moment al zilei în timp ce suntem departe de obligațiile cotidiene, dacă se întâmplă să vă simțiți locuiți de acest calm care nu este opusul agitației ci absența agitației, o întrebare se impune: poate acest calm interior să se reverse în viața mea de zi cu zi?

Părintele Francis Dekeyser - Newsletter de la Bethanie, France ( Lettre nr. 214)

Părintele Francis Dekeyser
Francis Dekeyser este preot ortodox, instructor de arte martiale si preşedinte al centrului spiritual Bethanie, France, centru fondat de părintele Alphonse şi Rachel Goettmann.

Christ en majesté, St Sernin, Toulouse XIe siècle 

 

Dragi prieteni,   Descoperiți un alt mod de a fi în viața noastră de zi cu zi... realizați că fiecare moment din această viață care suntem noi este cel mai bun moment pentru a merge mai departe pe calea bucuriei... de a fi. Într-o lume hiper-raționalizată, omul trăiește doar în capul lui, rupt de realitatea profundă a corpului, exilat în zgomotul mental, un zgomot care seamănă cu cel făcut de „maimuțele bete” cum spun unii maeștri zen! Suntem despărțiți de rădăcinile noastre vitale, devenind adesea idolatri ai unui „corp minciună” care ne servește drept limbaj pentru a ascunde suferința noastră profundă de noi înșine și de ceilalți. Omul este un întreg inseparabil. Tot ceea ce se întâmplă în spațiul psihic și spiritual al omului se exprimă în același timp în corpul său. A fi centrat interior înseamnă și a fi centrat în mod fizic. Centrul corpului este însă obiectiv și ușor de identificat, este situat la exact patru degete sub ombilic, la nivelul a ceea ce japonezii numesc „hara”, și care conține noțiunea de „centru vital. »