Dominique Durand - Referitor la lentoare (newsletter)

Asociația Zen Grenoble

Scrisoarea nr. 59 pe mai 2026 

Referitor la lentoare

Nu este nevoie să vă supunem preambulului obișnuit care descrie frenezia omniprezentă a lumii noastre sau randamentul pentru care sacrificăm profunzimea sufletului. Chiar dacă am face-o, ce s-ar schimba? Nimic, absolut nimic. Denunțarea nu este suficientă. Nici nu este nevoie să elogiem lentoarea, în sensul unei rezistențe impuse la toate formele de accelerare. Denunțarea și rezistența nu ne angajează la o schimbare reală.

Când lentoarea devine o temă centrală, ea apare ca o întoarcere la procesele naturale ale corpului. Lentoarea este voința noastră care se predă și se aliniază cu viața. A învăța să simțim, să lăsăm lucrurile să se desfășoare, este o practică esențială pentru a permite adevăratei lentori să apară.

În mod obișnuit, atunci când decidem să încetinim, o facem în mod voluntar, încercând să ne aliniem corpurile cu ideea de încetineală, conceptul ei, ceea ce reprezintă, simbolul conform idealului imaginat; în consecință, însăși încetineala este afectată. Nu este vorba despre a încetini de dragul de a încetini, ci despre a înțelege de ce anumite lucruri merită o atenție susținută.

Adevărata lentoare izvorăște din ascultarea corpului; corpul este cel care o inițiază și o imprimă în natura ezitantă a gestului. Ne este greu să ne mutăm atenția de la abstract la realitate, deoarece ne gândim la valori în loc să le simțim. Ne gândim la lentoare, dar nu o experimentăm. Să lăsăm lentoarea să se retragă din lumea idealurilor și a reprezentărilor. Nu este o valoare absolută în sine; este rezultatul unei coincidențe cu ritmul intenționat de fiecare acțiune, fără discordie între corp și ceea ce se face. A permite ritmului just să se impună este un exercițiu. Să considerăm lentoarea ca o alunecare voluntară în procesele vieții, ca un dans cu natura noastră cea mai profundă și circumstanța unei intimități cu ea. Fiecare exercițiu, fiecare situație, devine, atunci când acordăm atenție fenomenului „lentorii”, o oportunitate de a re-crea o relație mai naturală cu existența. Pur și simplu o încetinire pentru a nu pierde adevărurile fundamentale ale vieții. Lentoarea ne invită să cultivăm o pasivitate activă; devine contextul necesar pentru aceasta.

În domeniul agroalimentar, lentoarea a reintrodus această conexiune necesară dintre umanitate și ritmurile naturii. Să luăm în considerare, în acest sens, impactul lui Carlo Petrini în contextul specific al alimentației și biodiversității. Anarhist convins care a înțeles rapid inutilitatea politicii, acest sociolog a realizat rapid importanța hranei ca un adevărat instrument al schimbării: o conexiune cu pământul, cu ritmul anotimpurilor. Carlo Petrini a fost unul dintre pionieri atunci când a decis să acționeze direct asupra lanțurilor alimentare prin promovarea lanțurilor scurte de aprovizionare și a produselor autentice. Astfel, s-a născut Slow Food. Nu este aceasta o coincidență magnifică a umanității cu legile universale? Este un exemplu interesant, deoarece această mișcare nu tratează aceste reguli ca absolute, ci mai degrabă ca o armonie cu ceea ce este evident. Așa cum ritmul unui pas își dictează propria lentoare, natura imprimă ritmul natural al anotimpurilor asupra modului în care ne hrănim. Acesta nu este un dictat ideologic, nici un sistem de urmat; se impune ca o necesitate inevitabilă.

Sub egida lucrului cu lentoarea, apare și această conivență complet naturală cu interdependența. Alunecăm în ea pentru că nu mai este posibil să nu facem asta. Lentoarea ne pregătește să ne îndreptăm spre resursele active ale corpului și, procedând astfel, să ne aliniem cu intențiile vieții; ne modelează și ne adâncește ascultarea. Să iubim pur și simplu lentoarea pentru ceea ce ne permite să descoperim despre aspectele neașteptate din noi înșine.

Dominique Durand
Site-ul Asociației INSTANT Zen Grenoble: https://associationinstant.wixsite.com/associationinstant

Originalul în franceză poate fi citit aici:

https://associationinstant.wixsite.com/associationinstant/post/lettre-n-59-mai-2026

Dominique Durand - Destinderea (Se de-tendre)(newsletter)

 Asociatia Instant Zen Grenoble

Scrisoarea nr. 58/martie 2026

Ascultă corpul în timp ce se destinde. Ascultă corpul în timp ce consimte să primească ceea ce i se oferă; corpul este cel care ne ghidează și ne inițiază în sensul lui „da”. Un „da” care nu are nicio legătură cu resemnarea. Este un „da” deschis, vesel, aerisit care, spre marea noastră surprindere, ne extinde mintea. 

Nu impunem destindere corpului; îi permitem corpului să ne învețe cum să o facem. Prin această destindere ajungem la deschidere, această posibilitate de a fi prezenți în noi înșine fără respingere.

Destinderea nu este un prealabil; este spațiul pentru un eveniment, o deschidere către lucrurile așa cum se prezintă, către viață așa cum este ea. Toată atenția trebuie să fie concentrată asupra modului în care destinderea ne face sensibili la apariția fenomenelor. Rămâneți întotdeauna cât mai aproape de ceea ce se întâmplă, de ceea ce apare și, astfel, rămâneți prezent în momentul prezent. 

Această destindere, care depășește cu mult un beneficiu fizic, este necesară pentru menținerea unei posturi verticale, deoarece oferă flexibilitate. 

Pe măsură ce destinderea se instalează, contemplă această atitudine a întregii tale ființe, primind cu bucurie ceea ce se întâmplă. Observă cum ești abandonat în mod natural prezenței momentului și unui anumit mod de a-l locui. Te abandonezi complet, permiți întregii tale ființe să fie acolo. 

Ceea ce devine important nu este ceea ce percepi, ci modul în care percepi ceea ce ți se prezintă, fie el nesemnificativ sau măreț. Acest lucru este suficient în sine. Este suficient în sensul că nu este nevoie să cauți nimic altceva în altă parte; totul ajunge în plenitudinea sa. 

Pe măsură ce te deschizi complet acestei destinderi care apare, te regăsești în perfectă aliniere cu ceea ce te-a așteptat dintotdeauna, fără știrea ta. Nu poate fi altfel decât este. Această calitate apare de la sine; vine de nicăieri. Pur și simplu permiți momentului să se desfășoare în fața ta, în plenitudinea sa, fără explicații.

Destinderea nu este pur și simplu încetarea unei stări de tensiune; ea însoțește practicantul către sursa mereu emergentă a unei ordini interioare, care este realizată ca un moment de grație. 

Conform lui Dürckheim, starea de grație care caracterizează o experiență nu este rezultatul unei acțiuni, ci cel al acceptării (precedate de recunoaștere) a ceva ce preexistă la baza fiecărei ființe umane. Acest „ceva” este de ordinul unui dar. 

Destinderea, înțeleasă ca atitudine de a primi ceea ce ne este dat, se prezintă astfel ca posibilitatea unei întâlniri cu ceea ce există deja. Totul își face loc atunci; nu este nevoie să ne angajăm în conflict. Ordinea astfel percepută ne angajează într-o relație diferită cu haosul exterior. 

Destinderea nu este o acțiune preliminară necesară pentru buna desfășurare a sesiunii de meditație; este procesul de integrare fizică a unei experiențe de ordine care, cu plenitudine și unitate, constituie fundamentul Harei.

 

Dominique Durand

Site-ul Asociației INSTANT Zen Grenoble : https://associationinstant.wixsite.com/associationinstant 

Originalul în franceză poate fi citit aici:
https://associationinstant.wixsite.com/associationinstant/post/lettre-n-58-mars 

Dominique Durand - ”Broasca de pe fundul fântânii nu știe nimic despre marea de sus” - newsletter

INSTANT Association, Grenoble, FRANCE

Scrisoarea nr. 57 februarie 2026

Dacă a sta în tăcere are un scop, acesta este acela de a dezvălui (în sensul de a face evidentă) adevărata noastră natură și de a permite ca imobilitatea și liniștea să devină punctul de ancorare al unui anumit mod de a fi în lume, în tot ceea ce implică ele ca amploare și deschidere. 

            Prin urmare, trebuie să aducem în conștientizarea noastră toate schemele întreprinse care deviază practica de la vocația sa inițială, transformând-o într-un artefact, prin care înțeleg un produs adaptat modului nostru obișnuit de a vedea lucrurile, conform imaginației și conceptelor noastre, un „lucru” special în care intrăm și care ne permite să ne deconectăm pentru o vreme, de toate tribulațiile noastre mentale, și mai rău... o „doză”* de recentrare, care ne va permite să trăim mai bine... dar ca de obicei.

Dominique Durand – Fiecare zi e ziua cea bună (newsletter de la Zen Grenoble INSTANT Association)

INSTANT

ASSOCIATION

Dominique Durand – Fiecare zi e ziua cea bună
Scrisoarea nr. 53 / iunie 2025

Nu au oare nivelul nostru de viață ridicat, stimularea externă a simțurilor la care ne supune lumea contemporană, efectul de a ne face indiferenți? Nu ar trebui să ne punem această întrebare: „Sunt eu indiferent față de practica mea?”

Convins că nu am nimic de așteptat, nimic de obținut, nu uit oare că totul îmi este dat în acest moment? Mă pun oare în poziția de a primi ceea ce mi se dă?

A ieși din indiferență, din această anestezie a simțirii, nu are nimic evident.

Dominique Durand - ”Pentru că e timpul!” (newsletter)

Scrisoarea nr. 51 decembrie 2024

Dominique Durand

17 dec 2024( 3 minute de citit)

Ultima actualizare: 21 decembrie 2024

Pentru ca e timpul...

Un anumit mod de a fi așezați ne predispune la un anumit mod de a acționa. Nu că putem da un sens, o semnificație acțiunii, ci că învățăm să o lăsăm să se înrădăcineze în liniște, imobilitate (adică absența reactivității impulsive) și verticalitatea unei posturi ferme și determinate. Acțiunea este ancorată în corp, evitând astfel orice dedublare(despicare) și, de asemenea, orice auto-indulgență.

Dominique Durand - De la forma justă la relația justă (newsletter)

Scrisoarea nr. 50 septembrie 2024

Nu am avut timp să o traduc la momentul apariției, dar am păstrat-o undeva pe ecran ca datorie obligatorie. Apreciez această voce a lui Dominique Durand, care are la bază tot învățătura lui K.G. Durckheim, este o voce proaspătă, actuală, cumva mai expresivă decât limbajul strict tehnic al învățăturii lui Durckheim.

 

 Dominique Durand - De la forma justă la relația justă 

Contextul global, politic și climatic ne forțează atașamentul față de puncte de vedere, de o ordine fixă​​a valorilor, de o poziție imuabilă față de viață. Acest mod întărit de a fi în lume, spune Dürckheim, este înrădăcinat într-o postură, o încordare a corpului de care nu suntem conștienți și care întreține fixarea conținutului gândurilor noastre.
Calea ne încurajează să demantelăm aceste atitudini învățând să le percepem și să le luăm în considerare din moment ce ele ne-au permis adesea să ne structurăm și să ne menținem atunci când contextul era șubred.

Scrisoarea pe ianuarie 2020 de la CENTRE DÜRCKHEIM, Mirmande, France - update

 Meditaţia numită „laică” riscă să-l închidă pe om într-un fel de auto-suficienţă, lăsându-l  la distanţă de misterul a ceea ce acţionează în el în linişte: viaţa.

Să ne ferim să calificăm meditaţia şi să o reducem la un cadru definit oricare ar fi acesta, am risca astfel să-l condamnăm pe om la o eternă căutare a părţii sale lipsă, exact acea parte care nu lipseşte niciodată. (Dominique Durand)

Dominique Durand - Meditaţia: de la gândire la prezenţă

(Scrisoarea pe aprilie 2019 - nu am putut să o traduc la momentul respectiv; dar are un conţinut atât de clar pe tema complexă a vacuităţii căutate în meditaţie încât trebuie tradusă neapărat).

Noi trăim foarte puţine experienţe debarasate de construcţiile noastre intelectuale. Noi nu trăim viaţa, noi argumentăm viaţa, o discutăm pe baza unor credinţe şi a unor cunoştinţe de care nu ne putem desface.

Mentalul se strecoară pe nesimţite în toate momentele vieţii noastre şi aşezarea în linişte ne oferă posibilitatea de a observa gradul nostru de aservire la gândire.

Jacques Castermane - Exerciţiul numit zazen - update

C E N T R E   D Ü R C K H E I M

Calea acţiunii… pentru o Înţelepciune exersată

Clipă de clipă

(Scrisoare de încurajare a celor care urmează Calea acţiunii) - iulie 2019

Exerciţiul numit Zazen
Hirano Katsufumi Roshi a fost Maestru al Novicilor la Templul Eihei-ji din Japonia (vechi de 775 de ani) timp de mai bine de douăzeci de ani. El conduce actualmente sesiuni de meditaţie în SUA, în Ecuador, în Elveţia, în Franţa.
Din 2011 am avut, şi avem, privilegiul, bucuria şi onoarea de a-l primi la Centru. Acum câteva zile, el a revenit pentru a şasea oară să ne întâlnească cu prilejul unei sesiuni de meditaţie.
Transcriu mai jos răspunsurile pe care le-a dat el la două întrebări fundamentale:

Hirano Roshi, ne puteţi spune ce înseamnă kanji-ul „za” şi kanji-ul „zen”, care sunt asociate în expresia „zazen”?
Răspuns: „Za înseamnă „a se aşeza”, Zen înseamnă „calm”.
Ce trebuie să facem atunci când practicăm zazen?
Răspuns: „Nimic!”

Dominique Durand - Meditaţi? Nu încetaţi niciodată antrenamentul

Sursa foto: www.zazenbear.com

Este partea a doua a scrisorii periodice - octombrie 2018 - de la Centrul Durckheim din Franţa. 

Autoarea scrisorii: Dominique Durand, fondatoare a Asociaţiei INSTANT din Grenoble, asociatie dedicată meditaţiei pe calea trasată de K.G. Durckheim.

Site: https://associationinstant.wixsite.com

Dacă există ceva foarte dificil de tradus în cuvinte, aceasta este consideraţia specifică acordată realului, situaţiei prezente, fără cel mai mic artificiu, fără cel mai mic ecart, fără cea mai mică afectare. De fiecare dată, atitudinea exprimă întocmai ceea ce nu mai este o atitudine.

Scrisoarea periodică de la Centrul Durckheim, Franţa - aprilie 2018

În sfârşit Jacques Castermane pune "punctul pe i"... Se vorbeşte mult astăzi despre meditaţie şi efectele ei... măsurabile ştiinţiific. Dar nu aceasta este meditaţia care ne apropie de esenţa noastră profundă. Nu despre aceasta vorbeşte KGD. Nu despre aceasta vorbeşte Zenul veritabil.
„Înţelepciunea priveşte în interior, ştiinţa obişnuită în exterior. Dar când privim în interior în modul în care căutăm să vedem în exterior, facem dintr-un interior un exterior.” (D.T. Suzuki)

La final am inclus  fragmentul întreg care explică diferenţa  dintre meditaţia străveche şi cea modernă, ştiinţifică... obiectivantă, în slujba egoului. Este o diferenţă de abordare, de atitudine profundă, de consacrare mai exact.
Nota mea, V.J.

Jacques Castermane - Meditaţie ancestrală sau meditaţie modernă?

Scrisoarea nr. 73- ianuarie 2018 de la Centrul Durckheim, Mirmande, Franţa,  http://www.centre-durckheim.com/

Meditaţie ancestrală sau meditaţie modernă?

„În lucrări recente citesc că meditaţia (care este propusă la Centrul Dürckheim) este <meditaţia ancestrală>, căreia ar fi bine poate să i se prefere o <meditaţie modernă>. Modernă, pentru că s-ar sprijini pe cercetări şi lucrări ştiinţifice în domeniul ştiinţelor creierului! Modernă, pentru că poate fi verificată prin măsuri cantitative (electroencefalogramă, scanner, IRM, analize biochimice, etc). (…)

Este limpede că astăzi principiul cantitativ nu încetează să joace un rol din ce în ce mai important în domeniul ştiinţelor umane, al medicinii experimentale şi al ştiinţelor cognitive. Cu toate acestea ne putem întreba dacă datele cantitative sunt în măsură să reveleze ceea ce priveşte la propriu persoana individuală, trăirea ei intimă.

Pentru ceea ce ţine de domeniul vieţii interioare al fiinţei umane contează, mult mai mult decât cifrele şi graficele, simţirea care rămâne funcţia martor a percepţiei. Contează experienţele calitative. După o jumătate de oră de meditaţie, două aspecte se impun: Ce simt? Şi cum mă simt?[1] 

Jacques Castermane: Scrisoarea Centrului Dürckheim, Mirmande, Franţa - iulie 2017

Jacques Castermane 

„Care este diferenţa între maestru şi discipol?”

Când i-am pus această întrebare,Graf Dürckheim a zâmbit. Vreme cât să-mi dau seama că întrebarea mea îşi avea rădăcina într-o temere. Frică de supunere, de paternalism, de autoritarism. După un moment de linişte mi-a spus: „Diferenţa între cel pe care îl numim maestru şi cel pe care îl numim discipol? Nu este niciuna; amândoi sunt pe acelaşi drum”. Iată-mă liniştit, dar el adăugă: „Da, amândoi sunt pe acelaşi drum: dar la cel pe care îl numim maestru aceasta se vede deja un pic mai mult…”.

Calea este tehnica; tehnica este calea

Pentru cine practică meditaţia, nu există maestru decât prin raport cu cel, cea, care se angajează într-o căutare necondiţionată: trezirea adevăratei sale naturi.

Ce este natura noastră esenţială? Este o imaginaţie pioasă? Este conţinutul unei credinţe? Este o speculaţie metafizică?

Maestru nu propune o învăţătură care utilizează mijloacele gândirii analitice. Învăţătura se sprijină pe faptul că: „Calea este tehnica”. Maestrul nu transmite teorii, ci arată din propriile sale experienţe; fără încetare, el îl încurajează  pe discipol să se exerseze.

În ce priveşte tehnica, aceasta nu este un lucru pe care îl facem (de exemplu, tragem o săgeată). Tehnica este maniera de a fi a persoanei atunci când face acest lucru. De unde această observaţie care are de a face cu ceea numim măiestria: „Un maestru are întotdeauna la nesfârşit timp interior!”

Maestre, am o problemă!

Convins că ceea ce numim respiraţie este un fenomen important în practica meditaţiei, profit de o discuţie cu Graf Dürckheim pentru a-i spune că în timpul meditaţiei „Am serioase probleme cu respiraţia”. Râzând, el îmi răspunde „Nu sunt sigur că aveţi probleme cu respiraţia; dar un lucru este sigur, respiraţia are serioase probleme cu dumneavoastră!”

Ocazie de a-mi aminti că actul de a respira este o intenţie a fiinţei; o acţiune înnăscută, provenită din adevărata noastră natură şi care nu ţine de resortul eului.

Patruzeci şi cinci de ani mai târziu, în fiecare zi, încă îmi rectific maniera de a practica meditaţia pentru ca respiraţia naturală să se poată realiza. Contemplând simplul vine şi pleacă al suflului, devin eu însumi pe deplin calm.

Jacques Castermane 

Dominique Durand

Nu vă prefaceţi

Cu o cât de puţină luciditate, trebuie să recunoaştem că suntem adesea pe cale să medităm, fără să fim prezenţi acolo. Ne prefacem. Nimeni nu este martor la aceasta, totuşi noi ştim că nu suntem prezenţi, ne trădăm pe noi înşine, sau, mai exact, trădăm ceva care pare mai important decât orice, lăsăm să ne scape „evenimentul prin excelenţă, viaţa…” (Dogen)

În aceste circumstanţe, a ne restabili nu semnifică numai a reveni la momentul prezent, aici şi acum, ci înseamnă a răspunde din toată sinea noastră la acest „impuls de viaţă care pune stăpânire pe noi” (K.G. Dürckheim).

În activitatea meditativă, întoarcerea (demi-tour) operată cu faţa la perete şi ţinuta actualizează o decizie de schimbare de atitudine şi atestă capacitatea noastră de a sesiza sau a ne lăsa sesizaţi de acest impuls despre care vorbeşte Dürckheim.

A asuma pe deplin întoarcerea este o acţiune care angajează responsabilitatea noastră: aceea de a întoarce spatele eficacităţii şi producerii de imagini; nu mai căutăm să ştim pentru ce suntem aşezaţi, nici la ce serveşte aceasta. Ci luăm decizia de a lăsa acţiunea în curs să ne iniţieze, să ne introducă într-un alt tip de activitate. Realizăm astfel că întoarcerea subliniază această trecere de la o funcţionare egocentrică la cea de abandonare activă. De fiecare dată când operăm această întoarcere, putem relua această decizie evitând o ritualizare golită de sens.

La fel de preţioasă este şi ţinuta. A ne restabili în ţinută nu înseamnă a face act de o mai bună poziţie fizică, ci a atesta pe moment că această ţinută ia act de faptul pur şi simplu de a trăi. Este o sesizare imediată a imanenţei faptului de a  trăi. Viaţa ni se întâmplă acolo, degajată de sensul ei moral şi intelectual, ea ţâşneşte uşurată de greutatea lui „la ce bun?”, ţinuta consimte şi încuviinţează.

Când ne străduim să nu ne prefacem, începem să înţelegem şi să gustăm viul care se realizează acolo, în imediat, în instantaneitate. Apoi putem din ce în ce mai puţin să ne îndepărtăm de această realitate. ne obişnuim cu faptul de a deveni discipoli. Discipoli ai cui, a ce? Desigur, ai unui maestru, ai unei învăţături, dar foarte repede, sau poate mai puţin repede, realizăm că avem să ne punem în slujba a ceea ce ne apare ca fiind sursa a ceea ce ne este dat: viaţa.

Într-un eseu recent apărut, Francois Jullien are cutezanţa de „a se întreba dacă în viaţă

nu poate să aibă loc un nou început, fără a recurge la altundeva sau la speranţă” şi dacă este posibil „nu să ne repetăm viaţa, ci să o reluăm şi să începem să existăm cu adevărat”. Nu putem fi decât tulburaţi de această întrebare, care, într-o zi sau alta ne-a incitat să vrem să ne schimbăm viaţa: să ne reconvertim profesional, să căutăm o reînnoire de vitalitate printr-o nouă relaţie de iubire, să navigăm spre noi orizonturi.

Să purtăm atunci această cutezanţă, nu în dezvoltarea filosofică, ci în instantaneitatea atitudinii meditative: să operăm această întoarcere şi să ne aşezăm cu spatele drept.

Dominique Durand

Sursa: http://www.centre-durckheim.com/index.html