vineri, 21 septembrie 2012

Calea Transcendeţei. Exerciţiul

actualizat azi duminică, 14octombrie 2012, cu al treilea  din cele 3 puncte ale expunerii.

Calea
iniţiatică este calea EXERCIŢIULUI, adică a muncii continue asupra noastră înşine.
„Munca” iniţiatică nu este, trebuie s-o spunem din start, un „a face”, un „a acţiona”. Ci este o întâmpinare(acceptare), o primire. Înseamnă a asculta cu atenţie. Înseamnă a lăsa să se întâmple, să vină la noi, un adevăr care depăşeşte adevărul obişnuit al eului nostru şi care îndeamnă la o anumită transformare de sine.


De la începutul până la sfârşitul căii, există atenţia şi seriozitatea vizavi de experienţa şi acceptarea realităţii care se situează dincolo de realitatea ordinară(obişnuită) a eului nostru. Trebuie să învăţăm să „pândim” pe Cel cu Totul Altul care ne atinge, să ne deschidem apelului lui şi să fim gata să ne asumăm datoria unei mereu mai mari transformări care ni se impune. Toate acestea fac parte din angajarea pe calea numită iniţiatică. Totuşi, această cale nu poate să se deschidă pentru omul timpului nostru decât dacă el reuşeşte să rupă barierele a ceea ce îi pare a fi o evidenţă şi care, de fapt, este un dezacord prin raport cu Sinele. Această eroare, acest dezacord se produc de fiecare dată când omul se ia pe sine, şi ia lumea, în serios ca „reale”. Momentul turnantei a sosit. Avem nevoie ca de acum să luăm în considerare cu măsură, cu realism experienţe care, prin forţa şi precizia lor, ni se impun ca însuşi nucleul Sinelui nostru şi ca FIINŢA lumii, aceste experienţe fiind însăşi simţirea ei, lăsând mult în urma lor capacităţile naturale ale eului nostru profan. Noi trebuie să învăţăm să le întâmpinăm şi să ne dezvoltăm aptitudinea de a le percepe prin exerciţii practice, urmând metodic calea transformării pe care ele o implică. Trebuie aşadar să ne deschidem exerciţiului.


Cele trei aspecte ale Căii


Calea iniţiatică este un exerciţiu al cărui scop este manifestarea FIINŢEI în existenţa umană. Acesta nu-şi merită numele decât dacă, fără echivoc posibil, el este exclusiv în serviciul FIINŢEI, liber de orice disimulare pragmatică şi de orice efort al eului de a-şi spori, datorită lui, propria putere. Munca pe cale se compune din trei sarcini:

1) Formarea sensibilităţii la atingerea FIINŢEI.


2) A învăţa să discernem condiţiile favorabile experienţei FIINŢEI.

3) A îndepărta, prin exerciţiu practic, obstacolele care ne separă de FIINŢĂ şi a fortifica ceea ce ne leagă de ea. Exerciţiul tinde aşadar să creeze şi să stabilească o atitudine a întregului corp care să-i permită omului să rămână în contact cu FIINŢA şi, de asemenea, să o manifeste în lume.


Prima sarcină constă în cultivarea percepţiei transcendentului. Legătura ce există aici între FIINŢA de dincolo de spaţiu şi timp şi Fiinţa esenţială marchează într-un mod foarte particular caracterul esoteric al căii. Munca necesară pentru degajarea inconştientului de ceea ce pune piedică experienţei şi trezirii la cale (inconştientul non degajat, umbra) este problema psihologiei adâncurilor(abisale). O muncă metodică care duce la transformare, dar şi la atitudinea corporală adecvată, este îndeplinită în exercitium ad integrum în sensul strict al termenului. Acesta include şi exerciţiul corpului.


1)      Prima sarcină este o muncă constantă menită să dezvolte şi să afineze organul percepţiei interioare a FIINŢEI[1]. Trebuie să ne antrenăm să trăim şi să respectăm calitatea specifică prin care FIINŢA ne atinge – fie în noi înşine, fie în lume. Este vorba aici de o aptitudine de a distinge calitatea „Celui cu Totul Altul”, aşadar calitatea specifică a numinosului.
  „Orice vizibil este un invizibil ridicat la starea de mister”, spunea Novalis. Când acest „invizibil” ne atinge lumea se metamorfozează. A vorbi de un „organ” care să ne facă capabili să-l percepem este desigur o imagine. Persoana în totalitate ei este deschisă sau închisă FIINŢEI, ea în ansamblul ei, prin maniera ei de a fi prezentă, conştientă de lume şi de ea însăşi. În fapt, ea trebuie să fie purtată constant de un mod particular de a fi orientată spre numinos, de a se menţine neîncetat trează astfel încât „instinctul” FIINŢEI să nu o părăsească niciodată. O educare a memoriei transcendente este de asemenea necesară. Această memorie păstrează cu fidelitate amintirea orelor înstelate, cele de care niciodată nu ne amintim îndeajuns. Trebuie, de asemenea, să învăţăm să nu interpretăm fals micile fire de aur pe care le descoperim din când în când ţesute în pânza vieţii noastre, să învăţăm să nu le detaşăm de aceasta considerându-le ca excepţionale sau ca erori sau iluzii, ci să le vedem, dimpotrivă, incluse în ţesătura care este baza tuturor lucrurilor, dar pe care viziunea noastră unilaterală despre lume o modifică într-atât încât o face de nerecunoscut. Trebuie să cultivăm această senzorialitate supra-senzorială care permite decelarea, prin tot ceea ce apare în existenţă, a calităţii specifice FIINŢEI. Să învăţăm, de asemenea, să percepem în această calitate expresia esenţei a tot ceea ce există.

„Nu este vorba numai de orele luminoase şi de neuitat ale vieţii noastre, cele care ne bulversează sau ne umplu de fericire, în care FIINŢA ne atinge sufletul şi care ne fac să trăim. Există şi ore şi clipe mai puţin frapante în care subit ne aflăm într-o stare singulară, pe care nu o înţelegem totdeauna şi în care, totuşi, FIINŢA ne sesizează (saisir, aş traduce mai degrabă „ne face semn” într-un sens profund, sobru…  n.trad.) pe neaşteptate. Ne simţim într-o stare deosebită, pe de plin prezenţi fără a ne fixa asupra a ceva anume. Trăim interesanta impresie de a ne afla în interiorul unui cerc închis şi, cu toate acestea, suntem deschişi aşa încât o mare plenitudine interioară ni se oferă. Plutind şi totuşi siguri şi în echilibru pe pământ, absenţi şi, cu toate acestea, cu totul „acolo” şi pe deplin vii. Ne odihnim cu totul în noi înşine şi suntem în acelaşi timp legaţi de orice lucru, degajaţi de tot şi totuşi prezenţi în totul, uniţi şi detaşaţi totodată. Ne simţim liberi de orice dorinţă şi de orice exigenţă, săraci prin raport cu lumea şi lăuntric plini, puternici şi bogaţi. Ceva foarte preţios şi fragil pare, în acest moment, a se contopi cu noi. De aceea ne mişcăm cu precauţie şi ne ferim să ne oprim asupra a ceea ce ni s-a întâmplat şi să o privim cu prea mare atenţie.”[2]

Dispoziţiile pe care le putem avea pentru aceste experienţe sunt foarte diferite în funcţie de nivelul la care am ajuns, de caracterul şi de fondul experienţei personale de care dispunem. Din cauza aparatenenţei ontologice la FIINŢĂ şi în pofida separării cauzate de conştiinţa obiectivă, fiecare om este locuit de nostalgia de fuziune cu FIINŢA. Această aspiraţie este, desigur, şi mai vie atunci când, într-o experienţă pe care adesea nu a sesizat-o, omul este atins de FIINŢĂ. Aceasta poate fi legată de o situaţie extraordinară, într-o oră înstelată a existenţei lui. Dacă aceasta s-a petrecut în copilărie, o astfel de experienţă poate lăsa o nostalgie durabilă de fuziune cu FIINŢA şi o rezonanţă care încă trăieşte la majoritatea dintre noi.


FIINŢA se reflectă şi în mod direct în conştiinţa de copil. Atât timp cât separarea, pe de o parte dintre eu şi univers, pe de altă parte dintre eu şi Fiinţa esenţială, nu a devenit o adevărată rupere, tot ceea ce trăim este încă impregnat de prezenţa lui UNU universal. O calitate de atmosferă particulară este conţinută acolo şi creează această nostalgie, acest dor („mal du pays”) al copilăriei. De acolo provine şi farmecul special care se ataşează de locurile locuite de primitivi, încă reuniţi cu FIINŢA.

Experienţele FIINŢEI se întâlnesc deja deseori în copilărie, atunci când, pe arierplanul unui eu care începe să se detaşeze de ea şi sub influenţa acestei prime presiuni a conştiinţei obiective, FIINŢA revine subit să se manifeste în intimitatea cea mai profundă a sufletului ca un contact gratifiant.
Dorul din copilărie este steril când rămâne întors spre trecut. Dar el poate deveni fecund şi poate servi drept bază eficace unei munci conştiente dacă omul ajunge să facă să se retrăiască şi să se interiorizeze calitatea amintirii FIINŢEI. Înţelegem astfel sensul profund al acestor cuvinte din Evanghelie: „a redeveni ca şi copilaşii”. Ele înseamnă că, reieşind deasupra unui fond de separare, unitatea cu FIINŢA, care nu dispare niciodată, redevine în conştiinţă un element dominant.

2)      Munca de DISCERNĂMÂNT serveşte la mai buna cunoaştere a condiţiilor favorabile experienţei FIINŢEI. Este vorba de a înţelege polaritatea eului existenţial şi a Fiinţei esenţiale, de a distinge umbra, de a sesiza progresul gradelor devenirii umane, în special a transformării conştiinţei.


a)      Percepţia raportului dintre eu şi Fiinţa esenţială trebuie să fie atinsă prin experienţă personală. Cel care se antrenează trebuie să distingă diferenţa dintre centrul eului contingent, orientat spre lume (noi îl numim „eul profan” sau eul existenţial) şi centrul lui esenţial, non contingent, care tinde să se manifeste prin circumstanţe diverse. Trebuie simţită această diferenţă dintre eul profan şi subiectul personal, acesta din urmă fiind chemat la o tot mai mare libertate datorită integrării acestui eu şi a Fiinţei esenţiale.


b)      Discernământul priveşte tot ceea ce, între eul profan şi Fiinţa esenţială, pune piedică unităţii cu Fiinţa, înnăscută în noi, şi transparenţei pe care trebuie să o atingem. Este vorba de a recunoaşte, pe de o parte, caracterul de obstacol al eului obiectiv, care defineşte, şi, pe de altă  parte, de a distinge ceea ce numim umbra, adică ansamblul a tot ceea ce nu a fost admis în conştiinţă, non- trăitul, potenţialităţile refulate, reacţiile şi impulsurile înăbuşite. Blocajele eului profan ţin mai ales de caracterul static al obiceiurilor lui inveterate. Ele contrariază acţiunea Fiinţei esenţiale, care este dinamică şi tinde spre o constantă transformare. Un alt factor de piedică la evoluţia prin Fiinţa esenţială este voinţa de posesie a eului, nevoia lui de a se pune în valoare şi de a domina, tendinţe care îl fac să ia pentru el însuşi locul central care aparţine de drept Fiinţei esenţiale.

Pentru a distinge umbra utilizăm cunoştinţele aduse în zilele noastre de psihologia abisurilor, cele care privesc refularea în special. Acestea fac parte, tot mai mult, din bunurile noastre culturale. O cunoaştere teoretică a fenomenului umbrei nu este suficientă. Trebuie şi să o recunoaştem practic, adică descoperind această umbră în noi înşine, acceptând-o şi suportând-o pentru a permite „curăţarea” inconştientului fără de care progresarea pe calea interioară nu este posibilă.


c)      A dobândi perspective juste şi un discernământ just înseamnă în fapt a învăţa să cunoaştem mai bine tot ceea ce în existenţă priveşte „treptele devenirii umane”. Căci trebuie să avem mereu în minte că elevul care a început munca asupra sa se află în mod necesar la nivelul eului profan. Este starea omului care, ieşit fiind din unitatea originară a vieţii, şi-a construit o personalitate autonomă şi independentă.

”Calea” propriu-zisă, turnanta iniţiatică, începe printr-o ruptură de valorile conceptuale fixate şi de comportamentele convenţionale. Prin acest prim pas omul acceptă să „treacă limitele” dintre realitatea lui obişnuită şi transcendenţă. A transcende astfel realitatea ordinară cere întotdeauna să avem curajul de a ne abandona abisului PROFUNZIMII MATERNALE, adică să admitem şi să lăsăm să acţioneze elementul nostru feminin. Această primire a profunzimii cosmice, această coborâre în „pământ” este condiţia necesară unei urcări spre CER, necesară acţiunii spiritului supranatural, conştientizării LOGOSului. Fiinţa umană superioară nu se poate naşte decât din uniunea cerului şi a pământului. Ea este iniţial conţinută în totalitate în FIINŢA dincolo de spaţiu şi de timp. În această trinitate supranaturală el este mai întâi îndepărtat de lume şi nu este încă pe deplin uman. A înţelege, a distinge diferenţa dintre experienţa FIINŢEI şi transformare este atunci un pas decisiv în ce priveşte progresarea justă pe cale.

Primele experienţe autentice ale FIINŢEI, cele care îl smulg pe om pentru prima dată din universul lui mărginit, întunecat, rece şi plin de angoasă, au înainte de toate un caracter de lumină eliberatoare. Dar a crede că e posibil să rămânem în această lumină ar fi o eroare. S-ar spune mai degrabă că contactul cu lumina supranaturală face posibilă tocmai întâlnirea pentru prima oară a întunericului. Lumina absolută cheamă, se pare, prezenţa tenebrelor absolute şi din întâlnirea cu ele se naşte adevărata transformare. S-a constatat de multă vreme, o adevărată experienţă cheamă negreşit „adversarul”, cel mai adesea sub forma unui eveniment exterior care atacă câştigul experienţei celui care a fost umplut. Pe de altă parte, omul nu are curajul de a-şi recunoaşte propriul aspect „obscur” decât după un prim contact cu FIINŢA. Mai mult, el distinge pentru prima dată puterile distructive ale lumii. Într-un cuvânt, numai atunci când îşi găseşte puterea de a accepta aceste tenebre în cunoştinţă de cauză şi de a le face faţă în tot adevărul. O autentică transformare prin FIINŢĂ nu este posibilă decât trecând prin această întâlnire. Întâlnirea îl întăreşte pe om, pe cel care a cunoscut experienţa FIINŢEI, prin acest „sânge de dragon” care îl face apt, în această lume, să-i depună mărturie. Din această opoziţie dintre lumina absolută şi tenebrele absolute se naşte pentru om şansa de a  se ridica până la supranatural, în depăşirea contrariilor care este LUMINA de dincolo de lumină şi tenebre.

Discernământul, la acest nivel, nu mai este o ştiinţă dobândită prin raţiune, el este o maturitate obţinută pas cu pas, pe un drum dur pe care alternează momentele de lentă devenire cu breşele subite.


3)      Al treilea aspect al muncii pe cale este exerciţiul propriu zis. Scopul lui este transformarea care îl schimbă pe om în însăşi structura lui corporală. Această muncă presupune o nouă concepţie a corpului. Corpul nu mai este înţeles ca fiind separat de suflet şi de spirit, ci ca fiinţa umană întreagă în modul ei de prezenţă fizică. Când este vorba de ajungerea la transparenţă, cea a corpului devine o datorie.

În timp ce până acum omul nu-şi asculta corpul decât în suferinţa sau în incapacitatea lui, când gestionarea corporală nu privea decât forţa sau randamentul, este nevoie acum să-l înţelegem pe un cu totul alt registru când este vorba de calea interioară. Este nevoie să învăţăm să sesizăm înţelepciunea religioasă a corpului, adică să ştim să captăm acele semne discrete care, chiar şi în personalitatea noastră  fizică, reflectă relaţia cu drumul care ne este prescris. Un exerciţiu adecvat presupune mai întâi o concepţie justă a corpului, care ştie înainte de toate să facă diferenţa între corpul pe care îl „avem” şi corpul care „suntem” ca subiect, ca persoană, în această lume.

În exerciţiul pe cale, corpul nu este niciodată considerat ca instrumentul unui eu sănătos şi puternic, avid să se afirme în lume. Este vorba aici de o metamorfoză în maniera în care omul, ca persoană, este prezent aici jos prin corpul său. Este o muncă purtată de o „conştiinţă a corpului” axată nu pe sănătate sau frumuseţe, ci pe o TRANSCENDENŢĂ, potrivit acestei concepţii formele corporale defectuoase nu exprimă o maladie sau o deformare în sensul medical al termenului, ci un obstacol la transparenţă. Ele au un sens personal.

Văzută din interior, orice tensiune(încordare) este aşadar o poziţie, o atitudine revelatoare a unui eu neîncrezător (temător), îndepărtat de FIINŢĂ. Odată cu un gest de crispare, ea este şi o poziţie de apărare sau de atac destinată la a se proteja de lume. A repune lucrurile la loc şi corpul în stare bună nu înseamnă aşadar a aplica o tehnică de relaxare, ci înseamnă a înlocui printr-o atitudine fundamentală de încredere gesturile de neîncredere vizavi de viaţă. Astfel, forţele eului vor deveni disponibile pentru o acţiune justă. Văzute sub acest unghi, atitudinea, tensiunea, respiraţia nu mai sunt considerate nici apreciate ca mecanisme funcţionale, ci ca modalităţi prin care omul, ca persoană, se reflectă, se exprimă şi se realizează prin corpul său.

Aspectul iniţiatic al muncii privitoare la corp este mai ales cunoscută în Occident prin „Yoga”, latura spirituală a Hata-yoga fiind aici, în general, redusă la o gimnastică fizică. Mai recent s-a adăugat aici interesul purtat Budismului Zen, şi mai ales exerciţiilor de Zazen (aşezarea silenţioasă meditativă) şi, de asemenea, ideii că orice acţiune din cotidian este o ocazie de exerciţiu. Exemplul cel mai cunoscut este arta tirului cu arcul ( a se vedea Eugen Herrigel „Zenul în arta tirului cu arcul” – carte tradusă şi în româneşte la Editura FOR YOU, n.t.). principiul fundamental al acestor exerciţii se poate formula astfel: o tehnică bine stăpânită devine o „oglindă activă” care, printr-o neîncetată repetare, pune în lumină falsele atitudini ale omului interior. În acest sens, a ne antrena nu reprezintă deci un principiu din Orient şi nici nu cere adoptarea unui sistem de exerciţii oriental. Munca ce tinde spre o atitudine fizică justă caută aşadar întotdeauna să creeze o structură conformă Fiinţei, adică o atitudine destinsă, deschisă, şi, în acelaşi timp, fermă şi flexibilă, în care suntem transparenţi, capabili deopotrivă să primim FIINŢA şi să acţionăm eficace în lume
[1].



[1] A se vedea Le quotidien comme exercice, Ed. Courrier du Livre, Paris. De dorit şi posibil  a se publica şi în româneşte. Intrebaţi sau propuneţi la Editura HERALD...
[2] A se vedea HARA, centrul vital al omului, Editura HERALD, 2011


Sursa: traducerea unui capitol din volumul:
K.G. Durckheim – LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE. L'homme a la recherche de son integralité, Editions du ROCHER, pag. 141
Traducerea îmi aparţine, V. J.