vineri, 26 mai 2017

Maestrul interior - Calea spre Centru


 Traducere din cartea lui K.G. Dürckheim,  Der Ruf nach dem Meister.
Când aceasta este situaţia – autorul se referă la capitolul anterior, intitulat Centrul: FIINŢA prezentă în om (tradus ulterior aici)– şi când omul se află în centrul său, când ansamblul atitudinii sale permite exprimarea crescândă a FIINŢEI TRANSCENDENTE în conştiinţa sa, el este atunci pe Cale, pe calea pe care i-a deschis-o experienţa FIINŢEI, Calea iniţierii şi a individuaţiei. Este Calea care pleacă de la experienţa FIINŢEI şi unde, prin iniţiere, formare şi fuziune progresivă, omul înaintează urmând pas cu pas etapele prescrise, afară din existenţa superficială a conştiinţei sale naturale, spre conştiinţa sa profundă unde, prezentă şi activă, Fiinţa sa esenţială, adică FIINŢA supranaturală care trăieşte în el, poate să se dezvolte acolo.
Această Cale se deschide printr-o experienţă,  care înseamnă „întoarcere” (Umkehr), o cotitură radicală, o schimbare de orientare fundamentală. Începând de aici, nu mai este vorba în final de om, ci de Fiinţa Divină pentru ca aceasta să poată păşi pas cu pas în conştiinţa interioară a omului şi omul să devină treptat un mediu individual şi personal pentru manifestarea Ei. Intrarea Fiinţei Divine în existenţa umană, adică primirea Fiinţei transumane în Sinele uman, începe printr-un eveniment eliberator, creează un angajament fără întoarcere şi cere o neîncetată „murire”. Împlinirea finală pe care o promite nu se realizează decât în măsura în care, într-un proces fără sfârşit de transformare, omul descoperă, simte şi îşi recunoaşte centrul său. Această metamorfoză se produce prin trei mijloace: experienţa, înţelegerea ei şi exerciţiul.


La începutul CĂII se află o experienţă iniţiatică. Cel mai adesea ea este o străfulgerare de iluminare care metamorfozează totul. Ca şi cum un văl gros de ceaţă s-ar destrăma subit şi un nou centru, un nou nucleu îşi face apariţia. Şi odată cu el un sens nou, promisiunea unei Plenitudini, a unei Ordini şi a unei Totalităţi diferite. Munţi întregi se prăbuşesc, abisuri necunoscute se deschid, pârâiaşe aproape secate devin fluvii roditoare şi lumina care se ridică este asemenea soarelui care ia locul lunii. Astfel de experienţe sunt ore astrale ale omului. Ele pot avea grade de profunzime, de durată şi de calitate diferite. Ele ne iau prin surprindere în mijlocul cenuşiului cotidian sau în circumstanţe extreme de suferinţă. Dar ele au întotdeauna un caracter de absolut care atestă autenticitatea lor. Este o experienţă care lasă mult în urmă orice impresie sau experienţă naturale şi fără de care omul nu ar şti ce numeşte el „cealaltă dimensiune”.
La începutul drumului se află respectul purtat acestor evenimente, numite „experienţe ale FIINŢEI” care trezesc conştiinţa de sine în această Fiinţă. Nu sunt întotdeauna experienţe răsunătoare ca cele care îi sunt acordate omului atunci când, ajuns la limita puterilor sale,  eul natural îşi vede temeliile prăbuşite. Unele din aceste experienţe ale FIINŢEI sunt un dar surprinzător în mijlocul vieţii „ordinare”. Şi, pe durata lor, omul se află într-o stare stranie, momentan stabilit în centrul său. La începutul Căii, el trebuie să-şi ascută în el simţul care percepe aceste momente iniţiatice în care, pentru un moment, Fiinţa esenţială îl umple în chip absolut. În acele clipe, tot ceea ce simte şi tot ceea ce face el are un caracter foarte particular. El este sensibilizat la maximum în privinţa a tot ceea ce favorizează, sau împiedică, mişcarea sa spre transparenţa pentru transcendenţă. Simţurile exterioare se deschid. El are impresia că până atunci a fost surd şi orb faţă de FIINŢĂ. Într-o clipă, el devine o fiinţă care vede şi aude în interiorul lui şi al lucrurilor, deschis vocii maestrului interior.
A se afla în adevăratul său centru înseamnă a fi centrat pe transparenţă şi orientat spre ceea ce poate să apară acolo. Această orientare nu este o stare stabilă. Este mai degrabă un fel de plutire, de planare, un „In-der-Schwebe-Sein” („être-en-marche” în fr.), un fel de a fi în mers, un mers care abia atinge solul, o înaintare fără oprire, aşa cum pe o creastă de munte cea mai mică ezitare poate însemna căderea. Orice oprire trezeşte vocea interioară.
A-fi-în-centrul său înseamnă a fi deschis de o manieră particulară care îi permite spiritului marii VIEŢI să circule fără piedici. Dar înseamnă şi a fi închis pentru a ocroti ceea ce nu trebuie pierdut şi care este o formă vie în mişcare, cupa care conţine VIAŢA, un vas preţios a cărui valoare, simţită ca fiind inestimabilă, face ca mişcările arbitrare să fie deosebit de precaute… În toate acestea trebuie păstrată o legătură, un contact cu ceva indicibil, care nu se lasă sesizat şi care rămâne în noi numai dacă îl „avem, ca şi cum nu l-am avea”. Şi aceste noi moduri de a-fi-deschis, de a-fi-în-formă şi de a-fi-în-contact nu sunt pur şi simplu daruri efemere, ci sunt conţinutul noului angajament, sunt sarcini a căror ratare îl fac să intervină de îndată pe maestrul interior.
A-fi-în-centrul său înseamnă în acelaşi timp a fi vigilent, de o vigilenţă specială a tuturor simţurilor, înspre interior, într-un fel de clar-obscur luminos în care totul începe să lumineze din interior. Este un fel de „conştienţă lăuntrică a FIINŢEI” (Innesein des Seins), în care toate simţurile – auz, miros, gust, tactil, şi vederea de asemenea – sunt din nou reunite, ca simţ primordial unic, pentru o anumită percepţie interiorizată. Dar nicăieri un simţ nu se opreşte fixându-se, totul este receptivitate, „posedarea” se mărgineşte la a reflecta, a oglindi. De aceea această stare este în întregime străbătută de o strălucire particulară, de o lumină, care luminează din interior şi care, în acelaşi timp, însufleţeşte, încălzeşte şi hrăneşte. Dar totul se bazează pe un echilibru misterios păstrat în mişcare. Menţinerea constantă a unei direcţii şi a unui nivel precis par să fie păstrate de mâna unui maestru secret. Suntem balanţă hidrostatică şi compas, picătura de apă şi acul indicator în acelaşi timp, în mod misterios ceea ce amândouă indică şi ceea ce semnalează cel mai uşor dezechilibru. Acesta este semnul că omul este cu adevărat pe Cale, în adevăratul său centru. Căci caracteristica acestui „a fi în adevăratul său centru” este că cel care „se odihneşte” acolo în natura sa profundă şi cel care îl caută, îl pierde şi îl caută din nou, sunt UNA. Această stare indescriptibilă – dar al graţiei şi al clipei iluminate de ea – este şi rămâne impermanentă căci omul rămâne mereu prins în plasa conştiinţei sale naturale. Dar când el se menţine, cu perseverenţă, pe calea profunzimii sale autentice şi când progresează astfel în transparenţă, această stare devine tot mai mut fondul constant care favorizează experienţa.

Experienţa FIINŢEI şi transformarea prin Ea[2] sunt două lucruri diferite. Simplei experienţe trebuie să i se adauge cunoaşterea şi exerciţiul. Contactul şi experienţa FIINŢEI nu capătă adevăratul lor sens transformator decât dacă cunoaşterea şi practica li se alătură. A avea o iluminare şi a deveni un iluminat sunt două lucruri diferite.
Primul pas spre discernământ constă în a sesiza sensul experienţei FIINŢEI, punct de plecare spre o metamorfoză care cere muncă de o întreagă viaţă. Trebuie mai întâi să se înţeleagă că, dacă rămâne pe primul plan, conştiinţa noastră, numită naturală, este obscuritatea incapabilă să conceapă adevărata lumină. Caracterul obiectivant al conştiinţei raţionale şi ordinea statică ce decurge din ea se opun depăşirii obiectivităţii şi dinamismului VIEŢII care îmbrăţişează toate lucrurile. El pune piedică ecloziunii Marii Vieţi în mica viaţă. De secole înţelepciunea orientală insistă pe îngustimea alienantă a unei conştiinţe exclusiv obiective. Pentru Occident, la fel, ar fi timpul să-şi dea seama şi să recunoască faptul că nu se ajunge la adevăratul centru al omului înainte de a se fi trecut de barierele conştiinţei sale naturale.
A descoperi că această conştiinţă naturală împiedică contactul cu FIINŢA este primul răspuns la întrebarea: Ce separă, de fapt, eul natural de Fiinţa esenţială simţită în prima experienţă a FIINŢEI? Primul ecran este conştiinţa statică despre lume a eului profan. Al doilea este umbra care barează drumul Fiinţei esenţiale spre Sine şi, astfel, spre centru.
„Umbra” este una din noţiunile cele mai fecunde din psihologia lui C.G. Jung. Ea reprezintă ansamblul vieţii non acceptate, sau refulate, fie că este vorba de impulsuri vitale primitive sau de reacţii contra unei lumi rele. Umbra este lumina sub forma a ceea ce o împiedică. Trebuie ca omul să ştie să recunoască ceea ce face mereu să renască umbra care interceptează lumina Fiinţei esenţiale. Întinderea şi profunzimea ei sunt egale cu obstacolul care se opune chemării omului spre centrul său, dar este, în acelaşi timp, şi măsura orizontului care i se deschide atunci când a reuşit să-şi integreze această umbră. A-i sesiza natura, originea, forma de existenţă şi astfel posibilitatea de a o surmonta, pe ea şi blocajul pe care îl generează ea – acesta este sensul travaliul psihologiei profunzimilor care trebuie să degajeze drumul Fiinţei esenţiale. Căci primul contact al FIINŢEI nu implică şi o curăţare a terenului în sensul psihanalitic al termenului. Pentru a participa realmente la cealaltă dimensiune şi a se angaja spre transformare trebuie reînnoit neîncetat sacrificiul formei de moment. Trebuie acceptat şi integrat de asemenea şi aspectul necunoscut al Fiinţei esenţiale, identică cu haosul creator care stăpâneşte în om.[3] Fără efort nu se lucrează corect terenul pe care trebuie să crească germenul FIINŢEI transcendente, în viaţă cât şi în atitudinea interioară a celui care caută. El riscă astfel să fie de îndată sufocat de iarba rea a mecanismelor ascunse, de proliferarea de dorinţe sălbatice şi de aspiraţii premature spre culmi.
A recunoaşte etapele de parcurs pentru a ajunge la transformare face de asemenea parte din pregătirea pentru cale. „Regula fundamentală, începutul şi scopul oricărui travaliu, este de a face simţit ce esenţial anume se află sub deformările sau în inconştientul unui om. După luarea la cunoştinţă şi distrugerea formelor caduce ne putem întotdeauna aştepta să vedem forţele creatoare profunde restabilite şi active pe un arierplan nou.[4]
Metanoia, despre care vorbim aici, trece printr-o ruptură şi prin distrugerea vechilor sisteme. Fără aneantizarea vechii stări de subiect, fără moartea eului şi abandonarea formelor perimate, fără sacrificiu, în final, nu există transformare şi fără acest spirit de sacrificiu omul nu ajunge în centrul său.
Transformarea este un mecanism cu multiple verigi. Omul este teatrul de luptă dintre marile puteri. El le trăieşte ca lumină şi întuneric, masculin şi feminin, bogăţie şi sărăcie. Trebuie ca el să le simtă, să sufere din cauza lor şi să trăiască opoziţia lor pentru ca apoi, prin transformarea propriu-zisă, ele să dispară în coincidentia oppositorum şi să renască din Lumina care este dincolo de lumină şi de umbră. Această experienţă remarcabilă este prima întâlnire, bulversantă, cu adevăratul nostru centru. Drumul continuă totuşi şi după ce am trăit acest dincolo de contrarii. FIINŢA cere, într-o mişcare de metamorfoză fără sfârşit, o dispoziţie de spirit prin care omul ajuns la adevărata sa maturitate, una cu centrul său şi trăind prin el, nu se opreşte niciodată pe Cale. Căci este vorba aici de o cale fără punct de sosire, o Cale care este în ea însăşi scopul. Omul a ajuns deja în centrul său atunci când a reuşit să fie definitiv pe drumul spre el.
Acest a-fi-în-centrul-său odată atins, nu înseamnă deloc începutul unei vieţi libere de suferinţe. Dimpotrivă. În măsura în care omul lasă Cealaltă Dimensiune să intre şi să renască în el, găsindu-şi astfel în Ea rădăcina sa indestructibilă, îşi recunoaşte angajamentul faţă de Ea şi îl admite fără restricţii, abia acum este el în stare în definitiv să accepte suferinţa. Faptul că ştie să sufere  - şi nu că nu mai suferă – este dovada că a ajuns în centrul său. Privit din unghiul Fiinţei esenţiale, a învinge suferinţa înseamnă a fi capabil să-i înduri durerea. Numai această depăşire fortifică forma susceptibilă să exprime cu fidelitate FIINŢA în lume. Celui care a gustat cu adevărat din FIINŢĂ i-ar plăcea să se îndepărteze de lume şi să se piardă în această Fiinţă eliberatoare. Cu toate acestea, dacă el nu-şi repune necontenit în joc, prin întâlnirea cu puterile întunericului, aspectul pur luminos al contactului cu Ea, el recade în afara acestei FIINŢE. Tocmai curajul unui dar de sine periculos generează forma în care, în deplină conştiinţă, responsabil şi liber, omul păstrează contactul cu Fiinţa sa esenţială şi rămâne în centrul său, nu numai trecător, ci constant. Omul rămâne, chiar şi în forma sa cea mai înaltă, un om. Atunci când, ajuns în Eternul său esenţial, el stă „la distanţă de lume” înseamnă că, sub aspectul persoanei, el nu este încă în centrul său. Şi nu-l va găsi decât prin reintegrarea Fiinţei esenţiale şi a lumii. Dar aceasta cere un exerciţiu metodic.
Al treilea mijloc care trebuie să pregătească primirea amprentei FIINŢEI în existenţă, şi prin aceasta starea de a-fi-în-centrul-său, este exerciţiul, travaliul pe calea interioară, dar şi asupra modului de a fi prezent,  în lume, de o manieră justă. El cuprinde întotdeauna şi o practică de disciplină pentru buna ordine a  corpului (Leib) „Numai astfel aspiraţia spre Totalitate şi spre construirea unei conştiinţe cuprinzătoare îşi dobândeşte domeniul de realizare legitimă în timp. Corporalul, în sens cosmic, este şi matricea în care spiritualul poate să se depună şi, datorită lui să se transforme în sensul esenţial dobândind formă şi productivitate. A încarna cunoaşterea iluminată este tot aşa de necesar dezvoltării sănătoase a omului spiritual ca şi aprinderea „focului sacru al spiritului pentru a lumina materia brută şi a-i da viaţă”[5]. Travaliul (munca) asupra corpului, ca exercitium ad integrum, formează nucleul CĂII. Corpul nu trebuie să fie înţeles numai ca şi opusul sufletului şi al spiritului, ci şi ca şi corp care suntem.

Traducere din K.G. Dürckheim – Der Ruf nach dem Meister (În căutarea Maestrului), Otto Wilhelm Barth Verlag, WEILHEIM / OBERBAYERN, 1972.
           Una din cărţile scrise după 20 de ani de la primele cărţi scrise de KGD, cele fundamentale, existente deja în româneşte. După un plus de 20 de ani de experienţă proprie pe Cale şi de experienţă de psihoterapeut, de îndrumător spiritual mai exact. Nu ar fi intersant să le citim şi noi, românii?
Poate că întâlnirea cu înţelepciunea lui Durckheim este tocmai şansa noastră...

           Traducerea din germană Viorica Juncan. 

Texte despre o spiritualitate nec plus ultra
Şi totuşi posibilă…
E drept, accesibilă doar unora, mai puţini, celor copţi deja de prea multă nedumerire, de prea multă absurditate..., ajunşi de fapt la un anumit grad de maturitate umană care generează marile întrebări ale vieţii.
"Îmi vine să urlu..." :) când văd ce se promovează...
Probabil că aceasta este cererea pieţei.
Şi totuşi presimt că există şi oameni mai profunzi, cititori care nu se mulţumesc cu ofertele facile, promovate la greu, pentru o viaţă cât mai satisfăcătoare aici, pentru o existenţă fericită şi banală, trăită exclusiv pe orizontalitate, pentru o Mare Plictiseală în cele din urmă în cel mai bun caz... căci omul rămâne la fel de străin de el însuşi... Şi atunci?
Altfel nu aţi citi acest blog cu traduceri din textele lui K.G. Dürckheim…



[1] Mitte – poate însemna mijloc, centru.
[2] K.G. Dürckheim, Erlebnis und Wandlung, Ber, Stuttgart, 1956.
[3] Maria Hippius, Am Faden von Zeit und Ewigkeit. Transzendenz als Erfahrung. Festschrift fur K. Graf Dürckheim, Weilheim 1966, pag. 28
[4] Op.cit.
[5] A. Vetter, Personale Anthropologie, p. 16