luni, 12 iunie 2017

Jean Gebser - Imaginea omului şi conştiinţa - finalizat!


Un text fundamental si mai mult decât  actual din opera unui gânditor strălucit despre Povestea noastrã mai mare, Povestea Umanitãtii în evolutie, adicã  evolutia constiintei umane: nivelul arhaic, magic, mitic, mental (cel actual) si nivelul integral.
Conferinţă susţinută în  anul 1965

Jean Gebser (1905-1973) Mai multe detalii despre autor aici
http://www.gebser.org/jean-gebser/
Fiecare crede că are în sine o imagine a omului. Dar, de fapt, ce este omul? Nimeni până acum nu a putut răspunde acestei întrebări. Şi totuşi: în primul rând, omul este mult mai mult decât ceea ce crede sau vede cineva. În al doilea rând, ele este mult mai complex decât se presupune în mod obişnuit. Omul este deci sub-estimat, ceea ce se explică prin dezvoltarea mentalului său şi prin întrebuinţarea unilaterală a gândirii raţionale percepută ca singurul instrument care îi permite să dea formă vieţii sale şi să o stăpânească. O întoarcere în urmă ne permite să schiţăm o imagine a omului mai bogată şi mai complexă. 


***

Cel pe care îl numim omul primitiv nu are, probabil, nici o reprezentare a omului, căci el nu este încă capabil de reflecţie asupra sa însuşi. Această conştiinţă centrată pe sine joacă un rol capital în acest context, cel puţin pentru omul occidental a cărui conştiinţă, să o recunoaştem, este multiplă. Examinată cu atenţia, această structură multiplă este foarte stranie, enigmatică, adică refulată şi ascunsă. Fără a fi schematic, trebuie trasate aici limite clare, care nu există în mod natural în fiinţele vii unde trecerea de la stare la alta se face pe nesimţite. Această încercare de clasificare nu trebuie deci percepută ca o intruziune brutală asupra viului.

Structura care îi permite omului să reacţioneze şi să trăiască este cel puţin de natură triplă, dacă nu chiar cvadruplă.

Omul este dotat cu o conştiinţă pe care am putea să o calificăm arhaică sau originară, despre care majoritatea oamenilor nu mai au nici o conştiinţă; nivelul următor de conştiinţă ţine de magic, este înscris în vitalitate; apoi vine conştiinţa mitică, ancorată în psihism; nivelul de conştiinţă următor este mental, raţional, ţinând mai degrabă de gândire; un al cincilea nivel se adaugă fără îndoială celor precedente: acest nou nivel care se instalează este cel al conştiinţei integrale.

Practic, nu este nimic de spus despre acest „strat” iniţial care este conştiinţa arhaică. Cuvântul strat este plasat între ghilimele, căci nu este vorba realmente de straturi, ci de structuri care se întrepătrund şi care interacţionează într-o mişcare care îi dă omului dorinţa şi curajul de a trăi.Poate că recurgerea la o parabolă, starea de paradis, este mai expresivă pentru a  descrie etapa arhaică a dezvoltării omului, închis în el însuşi şi totodată parte non diferenţiată a cosmosului, a totului sau a lui Dumnezeu, puţin contează cum numim acest tot. Această concepţie, sau eventualitate, nu este produsul unei speculaţii. Să ne amintim de acest cuvânt apocrif al lui Christos adresându-se discipolilor săi, relatat de Origene: V-am ales înainte de naşterea Pământului. Iată un cuvânt asupra căruia putem medita zile întregi, dar nu este şi o aluzie la acea constelaţie originară, ancestrală, în care domnea deja un fel de conştiinţă? Omul contemporan, al cărui mental este impregnat de raţionalitate, s-a obişnuit, din păcate, cu dualitatea, el gândeşte în termeni de opoziţie, totul este negru sau alb, organic sau anorganic. Astfel, el îi contestă pietrei, florii sau animalului propria lor formă de conştiinţă. Graţie cercetărilor făcute în biologie, mai ales în biologia cuantică, se ştie astăzi că percepţia în termeni opuşi, ca materie organică sau anorganică, vie sau moartă, este eronată. Această reducere a complexităţii la dualitate/numai la cele două contrarii este la fel de irezonabilă în biologie ca şi în filozofie: aceasta ar reveni la a spune că există de o parte fiinţe sau lucruri non conştiente – nu „inconştiente” – şi de cealaltă europeanul, perfect conştient, un fel de încoronare a creaţiei, care dispune bineînţeles în mod liber de toate. Iată pentru ce spun eu că structura arhaică este şi ea dotată cu conştiinţă.

Opera Maestrului Zhuang, purtătoare a unei înţelepciuni originare datând din antichitatea chineză, ne oferă încă un indicator al structurii arhaice a conştiinţei[1]: „Omul veritabil al timpurilor primare, inocentul dormea un somn fără vise”.

Nu este simptomatic faptul că acest chinez, care a trăit în jurul anului 350 î.I.C., a avut perspicacitatea de a-şi evoca înaintaşii – despre care am putea crede că trebuie să fi fost destul de „primitivi” – calificându-i drept sfinţi chemaţi, oameni veritabili? Mai mult încă: înţeleptul adaugă că ei nu visau. Ceea ce este o manieră de a spune că conştiinţa „reflectare” nu era încă trezită, că aceşti oameni erau încă în perfectă simbioză cu totul şi cu cosmosul. Căci visele sunt deja reflectări(oglindiri); or, nu există reflectări fără separaţie, fără prezenţa unui vizavi, sau cel puţin a ceva în măsură să se reflecteze. Dar dacă omul este în tot, ce se poate reflecta întrucât omul este identic cu totul?

O altă sursă, tot chineză, menţionează structura arhaică şi semnalează forţa acestei identităţi nediferenţiate. Acest text spune că primii oameni nu distingeau albastrul de verde. Inutil să ne întrebăm dacă există o explicaţie raţională pentru această constatare, de exemplu daltonismul. În schimb, faptul de a nu face distincţie între albastrul cerului şi verdele Pământului ar putea să ne incite să credem că pentru omul primitiv, sau nivelul de conştiinţă, cerul şi pământul nu erau încă distincte.

Structura conştiinţei magice

Să ne întoarcem acum spre structura conştiinţei magice. În cursul istoriei umanităţii, am asistat la multe mutaţii ale conştiinţei. O astfel de mutaţie se caracterizează prin subita apariţie de facultăţi noi care, pentru a se exprima, trebuie să treacă prin conştiinţă. Imaginea pe care ne-o facem despre lume sau despre om depinde de  structura conştiinţei noastre. Odinioară, cu foarte mult timp în urmă, într-o vreme contemporană poate cu Atlantida, sau poate că era chiar într-o perioadă anterioară erei glaciare  - este dificil de a data cu exactitate evenimentele în acest caz – indiferenţierea care caracterizează structura arhaică s-a fisurat şi ceva s-a separat din magma_ omul se naşte la identitatea sa. El începe încet-încet să se poziţioneze versus lumea.

Omul magic nu mai este cimentat în lume, dar el este încă unit cu tot ceea ce îl înconjoară. Conştiinţa sa este amorţită (adormită), cum este cea a omului adormit; totuşi această stare nu este încă cea a visului, este important de precizat. Ne situăm aici pe un palier al evoluţiei omului comparabil în lumea vegetală cu rădăcinile vieţii. Cum se prezintă o plantă smulsă din pământ?  Este dificil de ştiut exact unde se sfârşesc rădăcinile şi unde încep resturile de pământ agăţate de rădăcini. O observaţie precisă arată că această trecere este foarte progresivă şi vagă. Or, se petrece ceva în această magmă de rădăcini, această lume într-un fel subterană, amorţită, sumbră, maternală: este domeniul vieţii magice ca atare. Aici se joacă şi ceea ce prosteşte numim hazard, printr-un fel de perversiune a gândirii raţionale. Sfera magică este cea a existenţei simultane a lucrurilor, a evidenţei lor: ele se dau literalmente omului. Tocmai la acest stadiu al evoluţiei sale, omul încearcă pentru prima oară să se perceapă ca fiind distinct de natura care îl leagănă în sânul ei. această mişcare spre autonomie îşi găseşte expresia în magia  care înconjoară ritualurile de vânătoare, după cum şi, mai târziu şi cu mai puţină forţă, în prestidigitaţie. 
Domeniul magic 
Nu toate operaţiile care merg de la sine pentru omul modern îi sunt accesibile omului magic: el gândeşte diferit, nu trage concluzie şi nu stabileşte raport de cauzalitate. Etnologii, care au observat triburile aşa-zis primitive, ne-au învăţat că aceste persoane nu pot în nici un caz înţelege funcţia logică a cauzalităţii, de care noi uzăm cu uşurinţă, pentru că ele nu au dobândit încă facultatea de a-şi reprezenta ceva. capacitatea de evocare presupune că lucrul evocat îmi este prezent în minte, în absenţa căruia aş fi incapabil să mi-l reprezint sau să-l prezint. Incapacitatea de a gândi în termeni de cauzalitate este simptomatică modurilor de reacţie ale omului magic ca, de altfel, componentei magice din fiecare. În timp ce pentru omul contemporan, cercetarea unei cauze este o operaţie a minţii evidente, omul magic nu percepe nici cauza, nici consecinţa, ci un tot, o simultaneitate: totul acţionează asupra totului, nu este numai „pars pro toto”, ci şi „totum pro parte”, în cele din urmă, totul este interschimbabil.

Pentru cel care aruncă o privire în urmă fără a fi familiarizat cu etapele de dezvoltare descrise mai sus şi care nici nu a re-creat o legătură cu această lume graţie propriilor experienţe, toate acestea sunt probabil nu numai iraţionale, ci chiar preraţionale, adică aproape neliniştitoare, ceea ce este şi mai dezagreabil. Raţiunea îşi refuză să accepte aceste lucruri despre care nu ştim absolut nimic sau care, în fond, înfricoşează. Această lume este sumbră, în parte inexplicabilă, motiv pentru care omul o refulează, nu în sensul psihologic sau psihoterapeutic al termenului, ci pur şi simplu negândind la ea pentru că subiectul este tabuizat.

Această atitudine de fugă îl privează pe om de cunoaşterea rădăcinilor sale, a reacţiilor sale şi procesul care le însoţeşte de-a lungul zilei. Ne putem, oare, imagina o persoană pretenţioasă până acolo încât să creadă că îşi conduce viaţa bazându-se numai pe legile logicii şi ale raţiunii? Este suficient, pentru a ne schimba părerea, să rememorăm derularea unei zile şi să ne întrebăm ce s-a întâmplat. Voiam asta şi asta, să fac asta şi asta, şi apoi s-a întâmplat asta, după aceea, toate au luat un curs diferit faţă de ceea ce mă gândisem, dar, în cele din urmă, nu a fost mai rău, întâmplarea… În acest exemplu de amploare foarte generală, omul atribuie hazardului succesiunea faptelor şi conchide că, în fond, a fost bine aşa. Ce se ascunde în spatele acestora? Să fie vorba de acea capacitate a vieţii de a dirija pe tăcute reacţiile omului pentru ca acesta să nu se poată sustrage de la ceea ce este chemat să trăiască?

Mai mult: O persoană este foarte afectată să constate că tot la trei sau patru ani trăieşte ceva foarte dezagreabil, care îi dă impresia că este ridicolă. Ea îşi spune: „Bun, iată că am comis încă o dată aceeaşi eroare.” De observat că dacă este adevărat ceea ce îşi spune, ea a făcut deja o mare parte din drum, căci majoritatea oamenilor resping vina aruncând-o asupra altuia, în special atunci când evenimentul este dezagreabil. Dacă evenimentul este agreabil, ea crede că a fost pe bună dreptate, dacă este un lucru foarte bun, ea îşi atribuie tot meritul pentru aceasta. Omul are tendinţa să uite că evenimentele penibile sau umilitoare constituie răspunsuri ale lumii la propria lui manieră de a fi. Când ceva dezagreabil se întâmplă, omul ar trebui întotdeauna să-şi amintească că este în mare parte răspunzător de ceea ce i se întâmplă. El este cel care, prin atitudinea sa, prin maniera sa de a reacţiona, de a vrea să-şi regimenteze (?) anturajul, pune jaloanele a ceea ce i se întâmplă.

Aceste exemple au drept obiectiv să îndrepte atenţia cititorului către corespondenţele magice pe care viaţa i le oferă omului. Această ascultare intimă are loc în straturile cele mai profunde ale conştiinţei la care nu avem deloc acces prin intermediul raţiunii. În schimb, ele se pot dezvălui cu condiţia ca omul să acorde o atenţie senină, calmă, aproape tandră reacţiilor şi evenimentelor survenite de-a lungul vieţii. Această lume magică se rulează în conştiinţa adormită, al cărei organ receptiv este urechea.

Omul magic nu este în situaţia să acţioneze în sensul pe care îl dăm astăzi acestui verb; în schimb, el este recepţie senzorială, ascultare, un om capabil de a lăsa pur şi simplu să trăiască ceea ce se petrece sub pământ, în domeniul întunecat al rădăcinilor. Urechea, ca simbol senzorial este organul receptiv prin excelenţă. Dacă ne gândim, de exemplu, la efectul magic al tobelor în pădurea virgină, la influenţa muzicii capabile să-l extragă pe om din cotidianul său, să-l facă să uite timpul. Fenomenele de telepatie, o disciplină în sfârşit recunoscută de ştiinţă, sunt şi ele lipsite de timp şi de spaţiu: ceea ce se petrece „aici” se petrece şi „acolo”, cu o influenţă a unuia asupra altuia. Multe fapte sau evenimente din viaţa cotidiană pot fi, de asemenea, atribuite ascultării magice. Tot aşa, cineva înaintează spre mine la colţul străzii în timp ce eu tocmai am vorbit despre el. Acest gen de coincidenţe se întâmplă atât de des încât ar trebui să ne gândim că ele nu pot fi numai produsul „hazardului”, ci că componenta „magică” îşi face partea ei. procesul implicat este extrem de complex şi cu atât mai dificil de înţeles cu cât nu este accesibil raţiunii.

Sexualitatea, din inima vitalităţii, joacă un rol capital pentru omul magic deschis mesajelor simţurilor. Nu spunem noi despre o persoană pătimaş îndrăgostită că este „ochi şi urechi” pentru persoana iubită? Dar dimensiunea senzorială nu este absentă nici din posedarea sau din dorinţa de putere. În acest caz, obiectul dorinţei îşi pierde individualitatea pentru a trece în sfera de influenţă a celuilalt. A spune despre un lucru sau despre o persoană că ele „aparţin” cuiva revine la a-l atenua pe celălalt, a-l estompa. După cum vedem, totul este imbricat. Desigur, conştiinţa omului magic este amorţită, adormită, dar ea poate totuşi să se exprime prin senzorialitate.

Să plasăm omul magic în istoria evoluţiei, în măsura în care avem de a face cu o evoluţie în sensul darwinian al procesului, lucru de care ne putem îndoi de altfel. ritualurile de vânătoare arată că omul magic cunoaşte deja alteritate din moment ce desenează în nisip animalul pe care îl va ucide. Când conştiinţa omului magic iese din amorţirea ei, aceasta trăieşte o prim trezire, o primă senzaţie a existenţei celuilalt şi probabil şi o primă senzaţie a spaţiului. Dar el nu este încă în măsură să raporteze aceste senzaţii la el însuşi şi nici să le traducă în gânduri în sensul în care înţelegem fenomenul gândirii. Percepţia sa este mai degrabă comparabilă cu cea a copilului prin raport cu spaţiul. Copilăria corespunde în totul structurii magice, sfârşitul copilăriei corespunde structurii mitice.

Trezirea la polaritate

Când omul magic iese din amorţire-adormire, asistăm la construcţia unei noi structuri: conştiinţa mitică. Care sunt caracteristicile ei? Am putea califica drept mitic ceea ce este în complementaritate reciprocă. Există legături de înrudire între suflet, imaginile care îl populează şi vis – atât visul individului, cât şi miturile popoarelor, un fel de visuri colective ale umanităţii. Nu numai că ele sunt foarte aproape unele de altele, ci sunt expresii ale conştiinţei mitice, pe planul umanităţii, cât şi pe cel al individului. În timp ce omul magic este încă inserat în totalitate în univers, această lume de „pars pro toto”, omul mitic este cel a cărui conştiinţă are lejeritatea visului: la această etapă de dezvoltare, nu mai este probabil atât de şocant să asociem noţiunea de conştiinţă cu cea de vis. De fapt, fiecare ştim că procese de conştientizare(luare la cunoştinţă) se reflectă în vis.

Dacă omul magic somnolează în nediferenţiere, omul mitic se trezeşte la polaritate, la complementaritate între fiinţe şi lucruri. Mişcarea care se amorsează tinde spre o manieră de separare a ceea ce este una în două, care nu implică totuşi încă opoziţia, cum va fi cazul mai târziu în raţionalitatea mentalului. Această trezire la polaritate este o prestaţie incredibilă, contribuind la menţinerea vieţii în măsura în care se creează un câmp de tensiune: dătătoare de viaţă, tensiunea era latentă în nediferenţierea omului magic, ea s-a cristalizat puţin câte puţin. Şi apoi există încă ceva: pentru prima dată omul dobândeşte conştiinţa a ceea ce este timpul. El participă de o manieră mai conştientă decât omul magic la derularea timpului în ceea ce are el ca natural şi cosmic. În fapt, noţiunea de spaţiu îi este încă necunoscută omului mitic, aşa cum este pentru copilul mic sau omul magic, incapabili să gândească spaţiul, să şi-l reprezinte. Aceste particularităţi se regăsesc la zeiţa greacă Athena: se spune despre ea că, la fel ca alţi zei, era capabilă să meargă dintr-un loc în altul cu viteza gândului. Ea nu cunoştea distanţa, componentă a spaţiului: cu alte cuvinte, spaţiul nu exista. Omul mitic trăieşte în tensiunea spre complementaritate, în polaritate. Multele aforisme ale lui Heraclit despre dimensiunea mitică permit să ne apropiem de înţelegerea omului mitic. De exemplu,”Hades şi Dionysos este totuna”. Astfel de fraze sunt fraze cheie. Să fim recunoscători geniilor capabile să traducă în cuvinte o stare de spirit, o situaţie, o constelaţie umană cu claritatea cristalului. Cum să înţelegem aceste câteva cuvinte: Hades şi Dionysos este totuna? Hades, zeul Infernului şi Dionysos, zeul luminii, a soarelui trebuiau să fie similari? Ei sunt totuşi astfel în măsura în care ei reprezintă cei doi poli ai unei aceleiaşi structuri, adică sunt pereche.

Iată încă o constantă a omului mitic: „non prezentul”, deşi absent, este totuşi prezent. Această realitate poate părea complicată, paradoxală şi imposibil de sesizat pe calea raţiunii, doar dacă nu recurgem la paralelismul  cu moneda. Pe o parte a unei monede se află o cifră;  cealaltă parte, numită „faţă”, pe care este gravat un cap, există şi ea, dar este imposibil să vedem mai mult de una odată, ceea ce nu înseamnă totuşi că moneda are numai o faţă.

Alt exemplu, principiul chinez Yin şi Yang, care exprimă complementaritatea femininului şi a masculinului, sau a pământului şi a cerului, şi care este reprezentat de simbolul tao. Richard Wilhelm a demonstrat că tao, ca principiu al Yin şi Yang, este reprezentarea celor două flancuri ale unei coline, cea care este în soare şi cea care este în umbră. Dată fiind maniera actuală de a privi obiectele, nu vedem niciodată decât ceea ce avem sub ochi, fără a ne gândi că feţei vizibile îi corespunde o faţă non percepută pentru că este non vizibilă, indispensabilă pentru ca întregul să existe. Tocmai din această cauză lumea este divizată.

Înainte de a trece la studiul structurii actuale a conştiinţei, trebuie să revenim la starea mitică pentru a preciza că această stare este mai ales legată de suflet. Pulsiunile fiind legate de dimensiunea magică, atunci când survin, avem de a face cu un proces magic. Aceleaşi pulsiuni, dar în dimensiunea mitică, sunt semnul trezirii sufletului din om.

Etapa conştiinţei mitice odată străbătută, fiinţa umană este capabilă să discearnă verdele de albastru, cerul de pământ: ea nu mai ia aceste realităţi ca şi contrarii, ci ca şi corespondenţe în polaritate, una fiind indisociabilă de cealaltă. La fel se întâmplă şi în cazul zilei şi al nopţii, al bărbatului şi al femeii, al soarelui şi al lunii, al obscurităţii şi al clarităţii, percepute de acum nu în opoziţie, ci un tot în complementaritate şi polaritate. 

Această constelaţie mitică ţine de psihism şi de iraţional: nu o putem descrie de o manieră raţională, potrivit principiilor de cauzalitate. Aceasta este de altfel dimensiunea în care se situa până acum lumea credinţei.

Dezvoltarea conştiinţei a suportat în mod subit o mutaţie: acest salt - mutare vrea să spună a sări – poate fi situat în timp, căci ajungem acum în epoca istorică. Acum 15 ani, atunci când dezvoltam această teorie în faţa unei adunări de oameni de ştiinţă cu blazoane, aceştia din urmă mi-au reproşat că mă servesc de o noţiune proprie biologiei, mutaţia, pentru a descrie fenomene ce ţin de intelect sau de istoria  psihicului. Am insistat totuşi asupra faptului că eu nu vorbeam de mutaţie în sens biologic (conotaţia ar fi negativă), ci de mutaţii pozitive, mutaţii spirituale în polaritatea corp spirit (minte) neputând fi decât pozitive. La puţin timp după aceea, C.F. von Weizsacker a vorbit şi el despre mutaţii pozitive în acelaşi sens. În timp ce eu reflectam la maniera cea mai eficace de a justifica trecerea aşa-zis ilicită de la un termen al unui domeniu la un altul, marele fizician şi Premiant Nobel Erwin Schrodinger s-a ridicat pentru a spune în substanţă următoarele: „Domnilor, nu mai putem continua pe această cale. Priviţi ce se întâmplă în matematică, disciplina mea, noi vorbim de fracţii, eu lucrez în continuu cu fracţii. Chirurgul este şi el confruntat cu ruptura, dar el vorbeşte de fractură, cele două cuvinte având aceeaşi rădăcină.”

Saltul în raţionalitate

Sfârşitul perioadei mitice este marcat de un eveniment bulversant, sinonim pentru umanitatea timpului cu angoasa, cu suferinţa, neliniştea, un eveniment suscitând imagini ale sfârşitului lumii, comparabil cu ceea ce se petrece actualmente în lume. Acest eveniment  este saltul de la conştiinţa mitică la conştiinţa raţională, dominată de mental, o etapă de dezvoltare care caracterizează şi astăzi maniera de a trăi şi a înţelege lumea pentru majoritatea. Decorul acestei treceri se situează în Grecia unde, în jurul anului 500 î.I.C., forţa mentalului, în dezvoltare de sute de ani deja, s-a consolidat, dând naştere unei fiinţe umane conştiente, deschisă pentru lumina zilei. 

Omul magic trăia plonjat în tribul său, sau în clanul său, de care nu era conştient. Omul mitic, şi el, trăia mai mult în tribul său decât în propria familie: viaţa lui se derula sub semnul lui „noi”, „eul” lui încă dormitând. De fapt, omul mitic, ca şi copilaşii de altfel, este lipsit de conştiinţa de sine. Fiecare are în memoria sa acel moment extraordinar în care pentru prima dată copilul nu mai spune „Carla vrea aceasta”, ci „eu vreau”. Acest prim „eu” nu este bineînţeles încă „eul” adultului, dar este începutul lui. 

Arta oferă cele mai bune condiţii de lectură ale acestui tip de structură. Prima apariţia a „eului” în literatură datează de la Odiseea: „Eim Odysseus” în greacă „Eu sunt Ulisse”. Suntem la curtea regelui Alcinoos, a cărui fiică Nausicaa l-a salvat pe Ulise. Întrebat despre identitatea sa, Ulisse s-a făcut de cunoscut. „Eul” apare pentru prima dată în istoria umanităţii, rostit pe deplin conştient: eu sunt eu şi voi sunteţi ceilalţi. Este o etapă majoră a drumului spre raţionalitatea mentalului, la originea filosofiei şi a primelor începuturi ale ştiinţei.

Care este impactul acestei descoperiri? Altădată, textele erau povestiri şi nu prezentări. Cărţile de înţelepciune, izvoarele de înţelepciune, relatările despre creaţie se situează în descriptiv. Sunt relatări colorate de lucruri văzute, dar nu găsim în ele nici urmă de interpretare, de prezentare a faptelor în sensul pe care îl dăm în mod obişnuit acestor termeni. Şi ce se petrece în acel moment? Pentru prima dată nu se mai spune: „şi astfel”, ci bărbatul şi femeia se adresează unul celuilalt. Ei nu îşi mai comunică cunoaşterea pe cale de declaraţie, de raport sau de descriere simbolică, ci ei intră în dialog cu celălalt.

Începând cu anii 500 î.I.C. apar primele dialoguri, ceea ce arată că învăţătorul se adresează unui elev în particular, că un „eu”dialoghează cu un „tu”. Fie că este vorba de Zaratustra, de Confucius, de Lao-Tzî, de Mahavira, fondatorul jainismului, sau Buddha, sau Socrate sau Platon, niciunul dintre ei nu ne-a transmis texte „mitice”, ci toţi ne-au transmis texte filosofice sub formă de dialog. Este frapant să constatăm că acest fenomen s-a produs de-a lungul unei perioade destul de scurte de 200 de ani (din 500 până în 300 î.I.C.), o vârstă de aur pe plan cultural. Este cu atât mai surprinzător cu cât Socrate cu siguranţă nu s-a înţeles cu Buddha pentru a înceta descriptivele metaforice şi a trece la prezentarea argumentată a unui dialog cu elevii lor. Ne putem întreba care a fost motorul acestei dezvoltări care a atins aproape simultan trei sau patru culturi, permiţându-le să dea formă şi expresie unei maniere complet noi de a privi lumea. Putem să spunem că această coincidenţă a fost produsul hazardului? Ar însemna să ne privăm de o mare bogăţie, de o multitudine de legături, de o adevărată conştiinţă a interdependenţei dintre lucruri. Ar fi cu adevărat regretabil să perseverăm în noţiunea de hazard din confort intelectual, doar pentru că este mai puţin securizant de recunoscut mâna unei „instanţe superioare”, la drept vorbind mai degrabă neliniştitoare.

Apariţia raţionalului în mental a modificat totalmente percepţia noastră despre om care, totodată, câştigă două dimensiuni: el ia cunoştinţă în acelaşi timp de sufletul său şi de ceea ce se află în faţa sa: spaţiul. Vasele pictate din ceramica greacă primitivă prezintă urmele primelor încercări de a reprezenta spaţiul ca atare. Cunoaşterea legilor perspectivei începe să se contureze, dar este o etapă pe care nu am putea s-o percepem decât retrospectiv, căci contemporaneitatea ne face orbi. Este la el de valabil pentru omul de astăzi redus la presupuneri atunci când încearcă să înţeleagă. Cum să ştim încotro ne conduce arta contemporană, ea care tinde să distrugă imaginea viului? Trebuie totuşi aşteptată Renaşterea pentru ca enigma spaţiului să fie rezolvată de Leonardo da Vinci, după ce a fost presimţită de către Giotto pentru pictură şi de către Petrarca pentru litere. De acum, lumea visată, magică, mitică, atrasă ca un fluture nocturn de cercetarea unităţii, cedează pasul lumii raţiunii, a gândirii.

Am evocat deja acele momente cheie ale vieţii în care reflecţia poartă roade şi îi permite omului să-şi structureze existenţa. Dar acest demers nu este posibil decât dacă persoana este în clar cu privire la maniera în care propria sa conştiinţă este structurată.

Pentru a facilita puţin comprehensiunea epocii de profundă bulversare în care trăim, putem observa ce s-a petrecut cu ocazia ultimei mutaţii de conştiinţă, în jurul anilor 500 î.I.C. La acea vreme, bărbaţii şi femeile au trebuit să facă faţă, ca şi astăzi, unor teribile exigenţe, în acelaşi timp  desecurizante  şi fericite. Există numeroase urme ale acestei evoluţii, care pot fi de un anumit ajutor pentru persoanele în căutare pentru că există un anumit paralelism între evoluţia individului şi cea a umanităţii. În realitate, ne aflăm în faţa unei noi mutaţii: omul raţional cu mentalul dezvoltat trece la omul integral. Pentru a ilustra sfârşitul acestei epoci, un exemplu: modul de gândire, de reprezentare a lumii care îl caracterizează pe omul raţional ne-a fost lăsat moştenire de către greci. Dar, odată cu începutul secolului al XX-lea, cei patru piloni ai acestui mod de gândire îşi pierd din soliditatea lor. Nu se pune problema de a spune că ne putem lipsi cu totul de ei: fără ei, imposibil de dezvoltat o gândire logică, clară, marcată de principiul de cauzalitate. Totuşi, validitatea lor este astăzi limitată. Aceşti patru piloni ai gândirii sunt geometria euclidiană, logica aristotelică, teoria atomistă a lui Democrit şi heliocentrismul lui Aristarh. 

Lucrările lui Gauss, Riemann şi Einstein au transformat geometria euclidiană care, din euclidiană, a devenit non euclidiană. Aceasta vrea să spună că dacă, în unele domenii, geometria lui Euclid rămâne valabilă, ea şi-a pierdut totuşi universalitatea. Fără noua geometrie nu ar fi nici avioane supersonice, nici bombe nucleare, imposibil de conceput fără matematica şi fizica 4D.

Potrivit teoriei atomiste a lui Democrit atomul este cel mai mic constituent al materiei, el este indivizibil. Dar atomul a fost divizat.Am putea spune şi că ştiinţa nucleară este teoria non democriteană a atomului.

Una din exiomele fondatoare ale logicii aristotelice este fraza: „Tertium non datur”, numit principiul terţiului exclus. De fapt, fie un lucru este, fie nu este şi, în consecinţă, orice a treia posibilitate este exclusă. De fapt, acest principiu de excludere hrăneşte modurile de gândire care susţin opoziţia, dualitatea, reducerea alegerii la doi termeni ai unei alternative (sau… sau…), el joacă un rol capital în această evoluţie. Omul raţional a formulat o mulţime de judecăţi în negru şi alb desppre faptele sau evenimentele cele mai diverse, fie că este vorba de Rusia, de America sau de cortina de fier care le separa.or, această atitudine este în completă opoziţie cu cea a omului mitic, care căuta, din contră, să concilieze extremele, căci Hades este la fel de bine şi Dionysos cât şi Hades însuşi.

Descoperirile fizicii nucleare au schimbat datele: trebuie să se renunţe în parte la principiul terţului exclus al lui Aristotel. Cu titlul de exemplu – grosier, desigur -, un aspect concret al fizicii nucleare. Realitatea examinată nu este perceptibilă cu ochiul liber, dar îi putem totuşi constata existenţa: nu se mai poate spune astăzi că un atom sau o particulă elementară este sau un corpuscul, sau o undă. Aceasta echivalează cu a recunoaşte că realitatea nu mai este structurată exclusiv după principiul de opoziţie a contrariilor, ci că există loc şi pentru coexistenţa elementelor contrare, deoarece fizica nucleară a stabilit că materia poate fi simultan undă şi corpuscul, o simultaneitate pe care omul nu o poate percepe. Tot aşa cum nu este capabil să vadă simultan cele două feţe ale unei monede. Einstein, apoi Eddington au descoperit acest lucru: unda sau corpusculul nu sunt decât forme diferite ale aceleiaşi realităţi. La prima vedere, această explicaţie îmbracă un caracter mitic, totuşi ea se  distinge esenţial de ordinea mitică pentru că omul mitic nu este conştient nici de amploarea unei explicaţii, nici de natura ştiinţifică şi filosofică a fenomenului.

Dacă, astăzi, pluralitatea posibilelor este admisă, aceasta nu înseamnă totuşi întoarcerea spre absenţa raţionalităţii; fizica nucleară nu va fi totuşi golită de raţiune. A recunoaşte configuraţia mitică este pur şi simplu semnul că acuitatea conştiinţei sale l-a făcut pe om capabil să integreze cele două dimensiuni de percepţie ale lumii: dimensiunea raţională a mentalului cât şi iraţionalul, miticul.

Heliocentrismul lui Aristarh, al patrulea pilon din ultimul mod de gândire a fost deja pus în discuţie dar puţini sunt cei care au luat cunoştinţă de aceasta. Este explicabil de ce: descoperirile sau evoluţiile revoluţionare făcute de o generaţie dată necesită adeseori foarte mult timp înainte de a se impune. Aristarh  a descoperit principiile heliocentrismului în jurul anului 300 î.I.C., dar Pitagora a avut deja intuiţia aceasta înaintea lui. Platon, Aristotel şi toţi filosofii până la scepticii greci cunoşteau aceste principii care au căzut apoi în uitare. În 1507 Copernic aplecat asupra studiului surselor antice, le-a descoperit, a demonstrat că modelul geocentric al lui Ptolemeu era eronat şi a înlocuit această viziune despre lume prin modelul heliocentric. Totuşi geocentrismul a ocupat încă mult timp un loc important în imaginarul omului. A trebuit să aşteptăm venirea naturalismului, în anii 1850-60 pentru ca principiile heliocentrismului să ajungă să prindă rădăcină în conştiinţa colectivă. Ceea ce reprezintă totuşi 350 de ani de latenţă, sau zece generaţii. A venit apoi Knud Lundmark care, în 1918, a descoperit nebuloasele extragalactice situate în afara Căii noastre Lactee. Consecinţele acestei descoperiri? Simplificând la extrem, se poate spune că omul s-a bucurat să ştie că Pământul se află în cenntrul Universului. Apoi s-a neliniştit un pic la ideea acestui Pământ care se învârte în jurul Soarelui. Şi iată că acest centru reconfortant este pus în discuţie. Se va opri aceasta într-o zi? Unde se află mijlocul, centrul? De altfel, există aşa ceva?

În realitate, această descoperire este o provocare pentru omul invitat să integreze aceste descoperiri în percepţia sa despre lume şi în viaţa sa concretă în pofida dificultăţii demersului. El va trebuie să caute şi să descopere în el însuşi securitatea de atâta timp pierdută, dar fără să se sprijine pe aparatul logic cunoscut, furnizor al unei securităţi puţin concludente.

Consideraţiile precedente vizează să creeze un raport între prezentarea teoretică a structurilor studiate şi ecoul acestei filosofii în viaţa de toate zilele, un demers în fapt uşor pe ocolite. De fapt, dată fiind diversitatea structurilor omului, orice persoană care caută să-şi orienteze viaţa într-o direcţie aleasă trebuie mai întâi să fie în clar cu privire la propria identitate. Dacă unul este înclinat spre dimensiunea artistică, sau mitică, altul va fi practic atras cu totul spre o percepţie raţională a existenţei. Opţiunea secundă este puternic majoritară, în special în categoria intelectualilor. Trebuie totuşi să ne amintim aici că această „raţionalitate” corespunde unei forme diminuate a dimensiunii mentalului. Cuvântul „ratio” nu înseamnă numai „a gândi, a reflecta, a înţelege”, ci şi a măsura, o accepţie pe care o regăsim în „a raţiona, a raţionaliza, a eşalona plăţile”. Raţionalitatea sau gândirea raţională s-a detaşat de gândirea proprie dimensiunii „mentale”, cu cele patru forme de cauzalitate ale sale definite de scolastică. A devenit o gândire orientată într-o singură direcţie, scopul de atins, care a sfârşit prin a diviza lumea. 

Omul ştie bine că trăieşte într-o lume divizată şi că raţionalitatea există. Tot ceea ce se va întâmpla este preformatat de gândire înainte chiar de a se întâmpla. În prefaţa sa la „Mariage du ciel et de l”enfer”, William Blake spune că ceea ce astăzi este obiect al imaginaţiei sau al gândirii va deveni realitate mâine – un punct de vedere acceptabil în măsura în care gândirea nu este pusă ca echivalent al ştiinţei, căci aceasta ar reveni la a deprecia gândirea la rangul unui simplu instrument de putere. Filosofului Francis Bacon îi datorăm funestul aforism „savoir c’est pouvoir” (ştiinţa înseamnă putere), o exigenţă patriarhală în esenţa ei, pe care fiinţa umană trebuie să caute să o facă să dea înapoi. Unii psihologi speră că profundele schimbări în curs de desfăşurare semnalează întoarcerea spre o cultura a matriarhatului. Dacă s-ar ajunge acolo, conştiinţa încă fragilă a umanităţii din om ar fi sufocată în faşă. Se înţelege de la sine că dimensiunea matriarhală rămâne; de notat că această dimensiune a căpătat astăzi o culoare negativă, căci omul modern a încetat să onoreze mama în sensul de „mater” pentru a se deda materialismului. Această constatare nu are nimic dintr-un joc de cuvinte: dacă omul contemporan îşi dă iluzia că susţine ideea patriarhatului aceasta este mai degrabă din orbire.

O simplă privire asupra situaţiei din lume şi a tendinţei persistente spre pragmatism este suficientă pentru a-l lumina pe fiecare: nu mai este posibil să continuăm în sensul acestei tendinţe. O mulţime de simptome, în special faptul că cei patru piloni majori ai modului nostru de gândire s-au fisurat indică faptul că o bulversare este în curs de desfăşurare, că o nouă mutaţie îl conduce pe om spre conştiinţa integrală. O veritabilă şansă, dintr-un punct de vedere personal, căci această mutaţie pune o exigenţă de integrare comparabilă cu ceea ce viaţa cere de la om: lui îi revine să integreze tot ce există, care este perceptibil şi de care este conştient. Ne întoarcem la exemplul cu fizica nucleară. Când mul mitic spune „da” la două elemente care se opun, acest „da” este mult diferit de cel enunţat de omul raţional, modelat după principiul conform căruia nu se poate alege decât între două opţiuni, dar care a surmontat acest obstacol pentru a se deschide identităţii multiple. Acest „da” are valoare de refuz al închiderii în logică, dar fără dezavuarea gândirii aristotelice.

Orice om conştient de a fi în lume este interpelat, astăzi, de exigenţele lumii. Trebuie el să le interpreteze ca semne? Este vorba de mai mult decât de o cheie care să-i permită fiecăruia să-şi ducă viaţa de aşa manieră încât, în ceasul morţii, cel care s-a străduit să trăiască potrivit acestor principii să aibă certitudinea că moartea nu este sfârşitul, ci o nouă naştere. Miza este decisivă: dacă copilul se naşte în strigăte şi lacrimi, adultul dotat cu cuvânt, apt să formuleze şi să reflecteze ar trebui să poată muri cu zâmbetul pe buze. Atâţia bărbaţi şi femei trec fără să le vadă pe lângă mâinile de ajutor întinse de viaţă! De altfel, omul nu trăieşte poate decât pentru a învăţa să sesizeze mâinile de ajutor întinse, această bogăţie imensă care, atunci când ajunge la om, îi permite să nu se mai focalizeze pe el însuşi.

Omul magic este încă privat de conştiinţa de sine, omul mitic gândeşte în termeni de colectivitate („noi”), omul raţional gândeşte ca individ, ceea ce îl conduce la a-şi dezvolta un ego hipertrofic: el se izolează, trăieşte într-un vid relaţional foarte frecvent diagnosticat astăzi. Se constată că raporturile dintre oameni s-au îndepărtat de principiile creştine, sub acoperirea luptei pentru supravieţuire. Această luptă nu vizează, oare, mai degrabă, într-un mod egoist, menţinerea bunăstării materiale?
Unde duc toate acestea? În mod ideal, omul ar trebui să progreseze de la absenţa de conştiinţă de sine spre conştiinţa de sine, apoi spre eliberarea de conştiinţa sa de sine. Dar viaţa este diversă: ea oferă momente fără conştiinţă, şi altele cu. Nu ar fi judicios ca omul, acceptându-se cel care este, să ajungă să nu mai fie centrat cu totul pe sine însuşi? A fi liber, a nu mai suferi de absenţa conştiinţei, nici de existenţa ei, a alege fără piedici să acţionezi potrivit necesităţilor şi circumstanţelor. Puţin contează că omul crede că trebuie să facă să domnească ordinea în lume, manipulând şi lumea şi oamenii. Primul şi esentialul demers pe care trebuie el să-l îndeplinească constă în a face să domnească ordinea în el însuşi şi a-şi găsi locul într-o ordine care îl depăşeşte.

Dacă bărbaţii şi femeile ar lucra în sensul acestei suveranităţi, este posibil ca astfel ei să poată îndeplini ceea ce lumea aşteaptă de la ei: graţie muncii asupra lor, integrării tuturor dimensiunilor lor, bărbaţii şi femeile ar putea să contribuie la prezervarea lumii şi a umanităţii. Dacă omul nu atinge acest obiectiv, acest fapt nu va ţine de circumstanţe, ci de eşecul celor care nu vor fi ajuns să stăpânească caracterul extraordinar de lucid al noii conştiinţe integrale, nici să se elibereze de conştiinţa orientată spre sine. Fără această schimbare de cap(direcţie), noua imagine a omului va rămânea la starea de vis, lumea şi umanitatea se vor scufunda în moarte.

Textul acestei conferinţe se află în vol. 6 al Operelor Complete, Jean Gebser - Gesamtausgabe. Herausgegeben von Rudolf Hämmerli. 8 Bände. Schaffhausen: Novalis, 1986;

Traducerea de mai sus s-a făcut după o traducere în franceză pe care am găsit-o undeva pe net. 
Traducerea din germană în franceză: Michèle Roquancourt.
Traducerea din franceză în română: Viorica Juncan. Sublinierile îmi aparţin,V.J. 

[1]„Das wahre Buch von Südlichen Blütenland”, p.12 şi 226, Richard Wilhelm