Un text magistral de Crăciun pentru oameni mari... O perspectivă cum la noi nu găsești în mediul religios, de nici un fel. Cel mai bun mesaj de Sărbători care s-a găsit pe plan local la o revistă intelectuală de top este o pledoarie - mai bună(din partea specialiștilor în psihologie), mai banală, dar nesănătoasă(am să mă explic; din partea reprezentantului religiei), și mai neiertătoare (efectul Umbrei) cu cei așa-zis neiertători, în fond oameni normali care reacționează just la situațiile vieții - pentru IERTARE. Să clarific:Iertarea nu e un lucru rău în sine, își are rostul ei atunci când e vorba de o greșeală recunoscută și regretată și de multe alte situatii. Din alt punct de vedere, cel al evoluției umane, iertarea poate fi un așa zis bine care împiedică un bine mai mare, sau, absolutizată și fără discernământ, poate chiar contribui la explozia nestingherită a Răului în lume.
E vorba de două PERSPECTIVE diferite asupra omului, o diferentã de NIVEL, veti vedea.Una se adreseazã unor adulti rãmasi la un nivel imatur - infantil chiar uneori - care se simt de vinã dacã nu sunt ”cuminti”, dacă se abat de la ”buna purtare”... , dar care nu aud o voce mai profundă din ei.Cealaltã se adreseazã unor adulti deveniti maturi care aud o voce mai profundã din adâncul lor, care le cere sã devinã ei însisi, sã devinã reali, sã dea trup fiintei esentiale din ei. Și să-l iubească pe celălalt cu aceeași exigență care i se adresează și lui.
Textul inspirat de mai jos, scris de un preot ortodox francez, pledează pentru a deveni noi înșine, a lua trup, adică a deveni reali, a deveni ceea ce sunt.
Textele locale, nu toate așa cum am spus, pledează pentru a fi, eternul nostru mesaj răsuflat de Sărbători, mai iertători, mai buni. Aici sunt multe de spus. La adăpostul acestei iertări absolutizate, generale și fără discernământ a înflorit și înflorește Răul în lume, dar și în oameni. Nu e de mirare că Jung a spus: ”Adevăratul diavol a apărut odată cu nașterea creștinismului”. E vorba, desigur, de ceea ce au făcut oamenii de-a lungul veacurilor din mesajul original de acum 2000 de ani, din învățătura și modul de viață al lui Isus.
Diferenta dintre cele douã perspective tine de constientizarea si integrarea Umbrei. Cât timp nu luăm în serios si cu onestitate aceastã realitate a Umbrei nici nu putem vedea bine. Si, foarte probabil, nici nu se va întelege corect ce spun eu aici...
Ceea ce face să evolueze lumea este reacția justă în fața situației, a se vedea textul de mai jos, și nu iertarea absolutizată ca mod de viață, fără definirea clară a situației. Prima are în vedere creșterea omului, a doua are ca efect pipernicirea omului și înflorirea răului, întoarcerea lui pe căi ilicite: efectul Umbrei.
Scrisoarea de la Bethanie, France, nr. 176 de Crăciun 2020
„Domnul mi-a zis: tu ești fiul meu, astăzi te provoc la naștere.”
Nota mea referitoare la traducere.
Textul din Scriptură în traducere românească este: ”Domnul mi-a zis:tu ești fiul mea, astăzi te-am născut.”
În franceză este: ”Le Seigneur m'a dit : tu es mon fils, aujourd'hui
je t'engendre.”, la prezent.
Verbul engendrer poate fi tradus: a provoca, a zămisli, a concepe, a da naștere, a naște, a genera. Deci poate fi înțeles și în sensul de a întrupa, a da trup, de a deveni reali, știind noi că ceea ce s-a întâmplat la Crăciun, la Nașterea Domnului adică, este ”Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi”. Și programul de viață al creștinului ar trebui să fie același ”cuvântul să devină trup”, omul să devină realitatea care este menit să devină. Ideea ar fi: Tu ești fiul meu, astăzi te provoc... ca să devii real, ca să iei trup... și nicidecum ca să devii tot mai pipernicit...
Dragi prieteni,
„Cuvântul s-a făcut trup: El a locuit printre noi”. Iubirea a luat o față și această față este cea a lui Hristos, o față care strălucește prin fiecare față umană ce se deschide Duhului. Da „Dumnezeu este dragoste” spune Sfântul Ioan, este ființa sa, este esența sa. Noi suntem creați după chipul său pentru a deveni Iubire. Este o devenire care implică faptul că nu am devenit încă.
Dumnezeu ne-a dat inteligență, voință și simțire, adică această capacitate umană de a învăța să iubim. Ceea ce o implică pe aceea de a învăța să urâm. Simțul adevărului implică în mod necesar simțul minciunii, așa cum simțul frumuseții implică simțul urâtului, simțul salvării implică simțul păcatului: noi trăim într-o lume de opoziții și de contraste. Nimeni nu poate venera dacă nu îi este dată posibilitatea de a disprețui. Noi mergem constant pe o linie de creastă.
Lumea sufletului este o lume foarte bogată și foarte complexă, și în special lumea emoțională. Pentru unii, se pare că uneori, lumea emoțională nu este compatibilă cu o viață spirituală făcută din chietudine și culmi contemplative la care ar visa însăși Sfânta Tereza de Avila! Ar fi necesar, așadar, în numele vieții spirituale în sine, să suprimăm emoția care, ca și mulțimea din cântecul lui Edith Piaf (La Foule), ne rostogolește și ne poartă Dumnezeu știe unde!
Și aici este vorba de a experimenta. Încetul cu încetul ne dăm seama, practicând meditația în special, că starea meditativă este în fond destul de independentă de prezența sau absența unui element emoțional. Știu că cuvântul emoțional are o reputație proastă atunci când emoția determină gândul sau îl creează într-un fel, dar se întâmplă și ca emoția să sublinieze și să precizeze un gând corect. Această emoție are apoi un caracter numinos și deschide spațiul interior.
De-a lungul vieții noastre, această experiență a emoției „numinoase” este departe de a fi banală. Ea exală un parfum care nu înșală. Ea poate, de asemenea, să „răstoarne mesele vânzătorilor și negustorilor de porumbei” din templul nostru interior. Mânia lui Hristos în fața comerțului instituit într-o „casă de rugăciune”, adică în inima noastră, este o învățătură mult mai puternică decât toate discursurile teologice despre respectarea locurilor sacre!
Mânia lui Hristos le demonstrează concret negustorilor întinderea culpei lor, face vizibilă o dimensiune care altfel ar fi rămas limitată și anodină. Faptul că Hristos acționează cu mânie demonstrează încă o dată că „pedeapsa justă” nu traumatizează pe nimeni, ci are un efect „revelator” care învață existențial ceva ce nu s-ar învăța dacă această reacție nu ar avea loc.
Niciun om nu progresează fără încercare. Intuiția conform căreia orice „rezistență” este o oportunitate de a merge mai departe, ne permite să trecem prin viață fără să fim în permanență copleșiți de soartă. Se înțelege de la sine și că emoția omului spiritual este diferită de cea a omului profan; chiar termenul de „mânie sfântă” care este folosit atunci când se vorbește despre Hristos indică faptul că există la primul un element sanctifiant care lipsește la cel de-al doilea, și anume o seninătate subiacentă care prelungește și dezvăluie „omul interior” sau „ființa esențială”, care nu poate fi deranjat de lumea ”omului exterior” sau a „sinelui existențial”.
Toată „munca” meditației constă în a trăi emoțiile care se prezintă pe fondul ființei sale esențiale care este sinonimă cu impasibilitatea contemplativă și nu contrară ei. Omul profan se închide complet în mânia sa și asta în însăși măsura în care evenimentul declanșator i se pare nedrept sau disproporționat. Puțin câte puțin, totuși, prin practica spirituală, devine posibil un recul necesar și experiența care rezultă de aici ne eliberează de divizarea interioară care ne risipește energia vitală.
În emoția omului spiritual, „centrul imobil” rămâne din ce în ce mai prezent și mai accesibil. Mintea rămâne mai lucidă. Da, într-o cale spirituală există emoționalitate și vitalitate. Factorul psihic, deci subiectiv, însoțește întotdeauna gândirea, oricât de obiectivă ar fi aceasta, iar acest factor psihic care se impune treptat este reflectul intenției creatoare care ne determină să devenim ceea ce suntem; de aici și importanța calmului și a ascultării: „Astăzi te creez. " (îți dau trup, te fac să devii real, am putea spune, n.t.)
Imaginea lui Dumnezeu se impune conștiinței noastre printr-un murmur blând și subtil... Această experiență operează în noi o dilatare: sufletul sensibil se alătură spiritului care discerne pentru o nuntă a adevărului și a iubirii în inima omului. Nașterea lui Hristos deschide complet porțile acestei nașteri la o viață nouă, cea la care aspiră toți în adâncul lor cel mai intim.
„Nașterea ta, Hristoase Dumnezeul nostru, a făcut ca lumina cunoașterii (connaissance, co-naissance: co-naștere) să strălucească în lume ”.(Troparul Nașterii)
Fie ca grația Crăciunului să ne umple inimile cu pacea care suntem și pe care Hristos ne-o oferă prin întruparea Sa acum și mereu și în vecii vecilor. Amin!
Cu toată prietenia mea în Hristos!
Părintele Francis Dekeyser
Rugăciune
Pentru ca pământul să se deschidă și Fecioara, după cuvântul îngerului, să-l conceapă și să dea naștere Mântuitorului. Implorăm, cerem și ne rugăm Domnului. Kyrie eleison!
Extras din litanii vizigote
Text de meditat
Miracolul Crăciunului este de a ne pune în fața Domnului-Copil care face apel doar la generozitatea noastră. Nu mai este un stăpân care ne înspăimântă, ci o Iubire care o solicită pe a noastră. Întregul sens al creației este schimbat de această venire. Ea nu mai poate să se impună din afară ca un eveniment străin. Ea este dialogul de angajament în care „da”-ul lui Dumnezeu are nevoie de al nostru pentru a-și obține efectul. Cuvintele lui Graham Greene își găsesc aici cea mai înaltă justificare: „A iubi pe Dumnezeu înseamnă a vrea să-l protejăm de noi înșine”. Dumnezeu-Copilul este încredințat în mâinile noastre așa cum a fost încredințat Mamei Sale, pentru a trăi în noi: ca marele secret de iubire în care existența noastră respiră și unde lumea va găsi pacea pe care nicio diplomație nu este capabilă să i-o dea.
Maurice Zundel 1897-1975
Împărtășim lecturile noastre ...
Prietenul nostru Michel Maxime Egger tocmai a publicat « L’être caché du cœur, voies de la contemplation »(Ființa ascunsă a inimii, căi de contemplare) la editura LABOR ET FIDES.
Această nouă carte reunește extrase din Philocalia Părinților Neptici, această antologie monumentală a scrierilor mistice din secolul al IV-lea până în al XIV-lea, care sunt bine cunoscute celor dintre noi care sunt atașați de rugăciunea lui Isus.
Cei vreo treizeci de autori ai acestei „enciclopedii a luminii necreate”, inclusiv giganți precum Maxime Mărturisitorul și Grégoire Palama, trasează calea isihasmului (din grecesc hesychia, „pace”, „odihnă”) și etapele sale. spre experiența Luminii necreate: purificarea inimii prin asceză, contemplarea lui Dumnezeu în creație și Sfintele Scripturi, îndumnezeire sau unire cu Dumnezeu.
Această lucrare, popularizată de Povestirile unui pelerin rus, este acum epuizată, dar uneori ne poate și înspăimânta prin dimensiunea sa.
Acesta este motivul pentru care îi suntem recunoscători lui Michel Maxime Egger pentru că a introdus și ales extracte esențiale și că a propus prin aranjarea lor o adevărată călătorie spirituală centrată pe deschiderea către suflul Duhului, unificarea interioară și iubirea de frumusețe.
[i] În franceză engendrer – a provoca, a zămisli, a naște, a concepe, a întrupa, a da naștere.
Traducerea în românește îmi aparține, V.J.
Originalul în franceză aici: http://www.centre-bethanie.org/compression/lettre_bethanie_176.pdf
