miercuri, 4 martie 2015

Senectutea – un timp pentru Metamorfoză


Sensul senectuţii nu este performanţa, ci maturitatea.
Sensul terapiei persoanei vârstnice începe printr-o încercare
de a o convinge de necesitatea de a deplasa centrul de interes
de la realizarea din lume spre maturitatea interioară.

Psihoterapia persoanelor vârstnice întâlneşte aproape aceleaşi probleme ca în cazul adolescenţei. Un singur lucru diferenţiază situaţia vârstnicului de cea a adolescentului: ineluctabil şi indubitabil, moartea se apropie de acesta. Dacă terapeutul reuşeşte să transmită o relaţie justă cu faptul de a muri, atunci moartea însăşi devine un terapeut. Ea îi aduce persoanei vârstnice un dublu mesaj, la care aceasta trebuie, desigur, să fie foarte atentă: „Ai putea să dai drumul la toate cele de care te ţii şi să primeşti ceea ce îţi este mai în interior destinat”.

Infirmităţile datorate vârstei şi suferinţele care le însoţesc sunt, de regulă, cauza unei diminuări a capacităţilor de a realiza ceva. Din punct de vedere psihic şi fizic, persoana vârstnică are nevoie de ajutor şi în locul puterii de a înfăptui apare o slăbiciune care o face tot mai dependentă, în viaţa exterioară, de apropiaţii săi. Ea suferă din cauză că nu mai poate nimic realiza.

Există o terapie de încurajare, de exhortaţie care caută să-l convingă pe om că încă este capabil să realizeze ceva. Această terapie este însă discutabilă.

Cu siguranţă, atât cât încă poate fi activ - femeia în căminul său, bărbatul consacrându-se unor mici activităţi cu care este obişnuit – este important să i se păstreze vârstnicului aceste bucurii. Centrul lui de interes, totuşi, nu ar trebui să se situeze în aceste domenii în care, în mod inevitabil, va regresa, ci în acele domenii în care, până la sfârşitul său, el va putea să crească. Acestea din urmă nu vizează, evident, niciodată, o realizare mundană, ci maturitatea interioară.

….

Terapia indicată şi necesară aici este iniţiatică, initiare însemnând a deschide poarte spre mister. Misterul suntem noi înşine şi lumea în Transcendenţa imanentă care locuieşte, în noi şi în lume. Terapia iniţiatică îşi propune să creeze condiţiile care ne permit să luăm cunoştinţă de Fiinţa transcendentă din noi, să o lăsăm să vibreze în noi, să răsune ca persoană, să simţim această Fiinţă, să o recunoaştem, să o dezvoltăm şi să o iubim.

Există un vârstnic care nu are nevoie de psihoterapeut. De ce? Pentru că el a găsit deja calea interioară. Astfel, el nu mai suferă de nici un zbucium interior. În mod vădit, existenţa lui şi-a extras sensul profund din Fiinţa esenţială şi s-a aprofundat cu fiecare nouă suferinţă existenţială. Emană din el o anumită lumină, o anumită căldură, o siguranţă, o lipsă totală de frică. El ştie, de asemenea, că dacă, din nou, ajunge în impas, aceasta este consecinţa unui nivel de maturitate insuficient, care nu îi permite să reziste în faţa irupţiei forţelor interioare sau exterioare ale Eului profan. În mare, atitudinea autentică a vârstnicului este un mod de viaţă total orientat spre „Unicul Indispensabil”, Realizarea Marii Transparenţe a Fiinţei Divine care îi este imanentă.

….

Menţinerea formei juste cere păstrarea destinderii bune şi a tensiunii corecte. Înţelegerea acestor mecanisme, exerciţiile şi regulile care decurg de aici constituie tocmai psihoterapia persoanei vârstnice.



Multe infirmităţi sunt, în cazul persoanei vârstnice, expresia unei refulări, somatizarea de lucruri reţinute de zeci de ani. Sunt în mare parte sentimente de culpabilitate, agresivităţi, deziluzii, lacrimi nevărsate, accese de furie refulate. În spatele faţadei vârstnicului liniştit, rezervat, adie îndoiala, care traduce nu numai chinul, ci mai ales un blocaj pe calea pe care, potrivit legii sale interioare, ar trebui să o urmeze; calea spre profunzimea fiinţei lui, în care, cu adevărat, ar putea găsi acea Plenitudine care îi este promisă ca om. Astfel, psihoterapia persoanei vârstnice ar trebui să reia în mare parte metodele psihoterapiei tradiţionale în tot ceea ce priveşte luarea în seamă a umbrei; abia astfel o vom putea ajuta să intre în relaţie cu aceasta, adică să recunoască şi să integreze forţele profunde mereu vii din ea care, fără încetare, ameninţă faţada. Metodele pentru aceasta pot fi asemănătoare celor din terapiile uzuale. Îi va fi posibil de acum să reactualizeze unele situaţii pe care le reprimase până atunci din trecut. Calea spre eliberare va lua diverse forme; de exemplu, a aşterne pe hârtie o anumită situaţie conflictuală rămasă în suspensie care apasă pe inimă; a putea, fără nici o contrazicere, să transcrie ceea ce împovărează cu culpabilitate, umple de furie sau a face posibil să arunce o privire dezvrăjită asupra trecutului.

A exprima totul prin intermediu scrisului, cu o absolută sinceritate, poate aduce o mare uşurare, o reală eliberare în vederea unei noi evoluţii. Nu este necesar, cel mai adesea, ca un al treilea să citească cele scrise, acestea trebuie pur şi simplu scrise: toată furia îndreptată împotriva unui om într-o scrisoare definitivă! Frecvent, acest om este tatăl, frica pe care o făcea să se nască în copil, loviturile primite. Sau mama care refuza tandreţea cea atât de căutată, sau „mama devoratoare” care nu vă lăsa niciodată. Adesea, era vorba de un frate sau de o soră care vă făcea să suferiţi. Sau de un învăţător din anii de şcoală, ceea ce poate să urce chiar până la 60 de ani, un superior pe care l-aţi suportat timp de mulţi ani: toţi cei cărora le putem spune situaţia aşa cum este, şi aceasta de o manieră care eliberează lăuntric. Poate că ei nici nu mai sunt în viaţă, dar, cu toate acestea, ei sunt încă prezenţi, încă este posibil să ne adresăm lor, încă este posibil să întreprindem, referitor la ei, orice demers lăuntric eliberator care să permită restabilirea echilibrului profund. Uneori este vorba chiar de partenerul de viaţă care, în pofida iubirii care ne lega, încerca să ne încătuşeze. Păstrăm în adâncul nostru unele reproşuri în privinţa lui care, în numele acelei „îndrăgite voinţe de pace”, rămân neexprimate. Toate acestea pot şi trebuie acum să se exprime.



Este esenţial, pentru o terapie iniţiatică aplicată persoanei vârstnice, ca terapeutul însuşi să se afle pe calea iniţiatică. Oricare ar fi importanţa reală a unei sarcini îndeplinite la nivel existenţial, Cealaltă Dimensiune, calea spre profunzime, calea spre maturitate trebuie să devină preeminentă, în aşa fel încât chiar şi sarcina de care omul este responsabil să nu fie mai întâi în slujba lumii, ci, înainte de toate, în slujba devenirii proprii. El trebuie să aibă el însuşi cunoştinţă de ceea ce îi determină dezvoltarea interioară. Trebuie să poată decela el însuşi anumite Atingeri ale Fiinţei care i-au permis, fără cea mai mică îndoială, să intre în contact cu Realitatea Transcendenţei imanente. El trebuie să fi făcut experienţa acestei profunzimi, care nu numai că face incontestabilă această Realitate, dar i-a şi devoalat semnificaţia centrală a Adevăratei Vieţi. El trebuie să fi experimentat Promisiunea pe care omul o poartă în fiinţa sa. El trebuie să fi trăit acea transformare eliberatoare care poate să emane dintr-o întâlnire cu Fiinţa şi să fi discernut misiunea imperativă pe care aceasta o implică. Şi nu doar să fi discernut această misiune, ci şi să şi-o fi însuşit în existenţă. În consecinţă, viaţa psihoterapeutului care îndrumă pe calea iniţiatică trebuie să fie plasată fără echivoc sub semnul unui Exercitium, a unei discipline, care nu îi este impusă în nici un caz de vreo instanţă exterioară sau de vreo necesitate, ci care exprimă fidelitatea faţă de o decizie pe care, în toată libertatea, i-a făcut plăcere să şi-o impună. Abia atunci va putea el să ceară acelaşi lucru de la vârstnicul care îi este încredinţat. Sunt, desigur, exigenţe înalte, dar faptul de a se supune acestora îl va face pe terapeut apt pentru a-i putea indica persoanei vârstnice noul drum.

Pe de altă parte, psihoterapia vârstnicului depinde mult de ceea ce acesta a făcut deja în vederea unei angajări pe calea iniţiatică. În fond, este vorba, într-o astfel de psihoterapie, de o reală luare în serios a trăirii religioase. Chestiunea este de a şti dacă el s-a simţit vreodată sesizat de o Altă Dimensiune, de Realitatea supra-mundană, Realitatea Divină. când persoană vârstnică este temeinic înrădăcinată în credinţa sa tradiţională şi când există o legătură solidă între Dumnezeul ei şi ea, când există o aplecare naturală spre rugăciune şi când aceasta îi procură sentimentul de a se simţi purtată şi protejată, ea nu are nici o nevoie de terapeut.

Sursa: Fragmente traduse din aceeaşi extraordinară carte a lui K.G. Durckheim,
Despre Experienţa Transcendenţei, încă netradusă în româneşte. Von der Erfahrung der Transzendenz
Traducerea îmi aparţine, V.J.