miercuri, 4 ianuarie 2017

Sensul Zenului (continuare 1) - Exerciţiul mijlocului just


...mijlocul just este acea stare senină şi imperturbabilă în care tot ceea ce fiinţa umană face sau renunţă să facă se raportează la destinul său.

          Continuare de aici:http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.ro/2017/01/sensul-zenului.html

Fie că este vorba de tirul cu arcul, de aruncarea suliţei, de scrimă, de luptă, în pictură sau pur şi simplu în „poziţia aşezată”, progresul într-un anumit exerciţiu depinde întotdeauna de capacitatea practicantului de a afla atitudinea bună, adică a intra în mijlocul just al său. Puţine sunt textele japoneze care vorbesc explicit despre acest mijloc. Este cvasi superfluu să fie evocat din moment ce este atât de evident că el este condiţia prealabilă pentru tot restul. Orice exerciţiu practic nu are sens decât dacă acest mijloc este atins. Căci el este, nici mai mult şi nici mai puţin, acea stare generală a corpului şi a psihicului care îi permit omului să devină transparent pentru Fiinţa prezentă în natura sa profundă, şi care îl face capabil să o exprime în lume.
Aceasta înseamnă că mijlocul just este acea stare senină şi imperturbabilă în care tot ceea ce fiinţa umană face sau renunţă să facă se raportează la destinul său. Japonezul numeşte acest mijloc „HARA”. Cel care şi-a întărit Hara este în starea justă. În sens propriu, Hara înseamnă „abdomen” şi în sens figurat centru de greutate în mijlocul just. Din punct de vedere fizic, acest centru se află în partea inferioară a trunchiului (koshi). Este clar perceptibil în mijlocul abdomenului (tanden), puţin mai jos de ombilic şi se recunoaşte după o senzaţie de fermitate în tot „spaţiul inferior”, cuprinzând coloana vertebrală începând de la care se înalţă forma justă, cât şi abdomenul inferior spre care persoana trebuie să-şi orienteze în mod constant atitudinea de „a lăsa liber”(nu am găsit un termen strict adecvat în româneşte – în franceză: lacher-prise, în engleză: to let go, în germană: loslassen). Cu toate acestea, ceea ce este descris aici în termeni cvasi „fizici” nu desemnează ceva veritabil corporal, ci gestul just. Căci corpul persoanei vii nu poate fi considerat ca un corp fizic separat de psihismul său, ci numai ca un ansamblu de gesturi prin care persoana se trăieşte ca subiect individual, se interiorizează, se exteriorizează, şi îşi locuieşte corpul de o manieră justă sau injustă. Tot aşa, centrul de greutate just nu este un punct fizic, ci acea stare centrată a atitudinii în general, care permite transparenţa. La începutul fiecărui exerciţiu, mijlocul este „mijlocul pământului”, adică înrădăcinarea în unitatea originală a vieţii care înainte, în timpul şi după fiecare luare la cunoştinţă, poartă, eliberează şi reînnoieşte fundamental persoana, şi o lasă să-şi găsească progresiv forma sa.

Fiinţa umană poate să-şi caute punctul de sprijin în locul prost. Adică acolo unde este centrată pe eul său, preocupat de securitate, de consideraţie şi de autonomie, în separaţie. În acest caz, centrul să de greutate se va situa „prea sus”.

A găsi centrul de greutate just şi a se elibera de predominanţa eului revin în final la acelaşi lucru. Căci în măsura în care persoana ajunge să se elibereze de supremaţia eului său, centrul ei de greutate se deplasează în jos. Or, cum acest centru de greutate nu este un fenomen pur fizic, ci expresia unei atitudini interioare, antrenamentul în gestul just poate ajuta la detaşarea persoanei de sfera de influenţă a eului care îl reţine „sus”, adică în cap, piept şi inimă. După cum persoana poate învăţa să simtă că această atitudine „trasă” spre sus este un gest eronat, care exprimă şi întăreşte supremaţia unui eu dependent de lume, tot aşa, ea poate şi să înveţe să se relaxeze sus, să se instaleze jos, şi apoi, liniştit, să facă să se dizolve ceea ce s-a întărit şi să lase să devină noua formă care, contrar oricărei forme fabricate şi placate, creşte de la sine prin gestul natural al unei vieţi drepte. Învăţând să se afle în mijlocul său, şi stând pe această bază, omul se eliberează de frică. Astfel, acest mod de a acţiona magistral, calm, imperturbabil, care se demonstrează într-o luptă sau un act de creaţie sunt realizări care nu pot să provină decât din acest mijloc consolidat. Graţie acestui mijloc, fiinţa umană este în contact cu o viaţă mai mare care o umple de speranţă, o eliberează cu fiecare respiraţie din îngustimea temătoare a fiinţei-eu, „îi dirijează arcul şi îi conduce pensula”.

Numai înrădăcinându-şi viaţa în mijlocul terestru al existenţei sale poate omul să-şi găsească şi calea „mijlocului just al cerului” şi, în uniunea dintre cer şi pământ, a cărei experienţă o face, să dezvolte în sine acest mijloc veritabil personal pe care o reprezintă inima umană. Căci inima care este expresia veritabilului mijloc uman nu este cea care, încurcată în sentimentele ei, devine în continuu dependentă de ele, ci acest mijloc din om în care forţele cerului unite cu cele ale pământului exprimă cu totul natural în el, ca persoană, prin tot ceea ce face sau nu face, totalitatea vieţii divine: plenitudinea ei, a legii ei şi a unităţii ei. Prima condiţie pentru ca să poată creşte această inimă veritabilă este aceea de a dezvolta „Hara”, acea stare care îl eliberează pe om din sfera de influenţă a eului şi a ordinelor sale fixe, care îl deschide pentru experienţa Fiinţei şi îl face capabil să o exprime în lume. Hara este într-un fel liniuţa de unire dintre fiinţa supraterestră şi existenţa biografică, între trăirea unităţii originare şi mărturia ei puternică în lume. De aceea dezvoltarea, consolidarea şi activarea Harei sunt aspecte esenţiale ale practicii Zen.

Traducere din Introducerea cărţii K.G. Durckheim - Merveilleux chat et autres recits Zen, Le Courrier du Livre, Paris 
          În original: Wunderbare Katze und andere Zen-Texte; Herder Verlag
Traducerea în româneşte îmi aparţine, V.J.