sâmbătă, 7 ianuarie 2017

Sensul Zenului (continuare 2) - A acţiona pornind de la fiinţă


A acţiona fără a acţiona nu înseamnă  a nu face nimic. Este o acţiune puternică care se naşte spontan dintr-o stare în care persoana a devenit transparentă fiinţei sale profunde. Este starea în care eul se retrage, în loc să introducă o separaţie între natura sa esenţială şi lume, substituind forţa sa cu cea care vine din fiinţa sa profundă.
continuare de aici: http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.ro/2017/01/sensul-zenului-continuare-1-exercitiul.html

Când persoana s-a trezit la natura sa esenţială şi s-a transformat în conformitate cu aceasta, ea percepe vocea Fiinţei universale şi acţionează de-a dreptul potrivit esenţei sale, ca şi un organ care i-ar fi perfect acordat. Nu există nici cel mai mic ecart dintre gândire şi acţiune. În orice act al celui Trezit răsună melodia eternă a Marii Vieţi. Fie că el tace sau că vorbeşte, ea răsună la urechile noastre prin el. A acţiona în cazul lui, nu înseamnă a face, ci a accepta VIAŢA care nu cere decât să irumpă prin orice atitudine receptivă sau să facă totul, în limbajul specific acestui a face, sub forma unei opere, a unei acţiuni sau pur şi simplu a unei străluciri vii.


Cum ne atinge Fiinţa? Cuvintele pentru a spune aceasta ne lipsesc. În contextul existenţei noastre ordinare, noi o trăim ca pe un paradox, iritant pentru înţelegerea curentă. Fiinţa vine la noi în insesizabila ei plenitudine, în mijlocul nenorocirii noastre. Lumina ei iluminează brusc obscuritatea noastră şi ne plonjează într-o securitate profundă, în mijlocul abandonării-părăsirii-izolării din această lume. De o manieră incomprehensibilă, ea alungă din sufletul nostru tristeţea, disperarea şi frica. Tot aşa, „a acţiona în Fiinţă” este un a acţiona incomprehensibil: contrariul acţionării obişnuite; o acţiune în non-acţiune, care realizează fără efort ceea ce nici un efort conştient nu poate obţine. Nu este superioară acţiunii eului natural, ci cu totul altfel.

Pentru eul natural, lupta, creaţia, iubirea sunt supuse condiţiei. Ele depind de aptitudinile noastre, de cunoştinţele noastre, de sentimentele noastre. Acţiunea, care îşi are sursa în esenţa profundă, se îndeplineşte în afara oricărei condiţii, într-o atitudine pe care nimic nu o condiţionează. Ea se efectuează cu siguranţa unui noctambul, ca şi cum ar fi inconştient şi indiferent la ceea ce „se întâmplă”, dezinteresat de rezultat.

 În fiinţa sa profundă, omul iubeşte dincolo de mişcările sale de simpatie sau de antipatie. Iubirea lui este o stare care îl situează mult dincolo de propriul său eu. Ea este expresia unităţii Fiinţei care leagă toate lucrurile, la care participă prin fiinţa sa profundă, care îmbrăţişează totul şi încălzeşte, eliberează, face să se nască o nouă viaţă, oriunde s-ar afla el. Cuprins fiind de Fiinţă, omul nu mai are „sentiment”. Este şi impresia pe care o dă cel care, ancorat în fiinţa sa profundă, este acolo fără „a acţiona”. Ordonând şi creând fără să pună întrebări, ca şi cum ar fi indiferent faţă de rezultat, el face să se nască forma fără intenţie, fără efort, din mâna sa creatoare. Ea este martorul unui spirit pe care nimic nu-l împiedică să-şi lase imaginile interioare să ia formă de-a dreptul. Astfel, omul care s-a trezit la natura sa esenţială luptă ca şi cum n-ar exista nici un pericol pentru el. În lupta sa, el este stabil, fără frică şi sigur că va atinge scopul. Indiferent la succes sau la eşec, el triumfă fără să lupte cu adevărat, graţie unei forţe care vine din profunzimi. El o poate lăsa să se desfăşoare în măsura în care şi-a depăşit eul natural. Atunci, ea poate să se lupte şi să triumfe pentru el atât timp cât îşi menţine eul natural în afara jocului.

Ce înseamnă: „Ca şi cum ar fi dezinteresat”, „ca şi cum a r fi inconştient” şi „fără a acţiona”? Aceasta înseamnă că persoana a ştiut să-şi depăşească eul animat de sentimente, şi care este atent mai ales la a se prezerva, a se pune în valoare, a deţine şi a-şi garanta o poziţie bună în lume. „Ca şi cum ar fi inconştient” nu înseamnă deci o absenţă de conştiinţă. Tot aşa, „indiferent” nu desemnează o absenţă de emoţie, şi „non-acţiunea” nu înseamnă că el nu acţionează. Cea care acţionează nu mai este conştiinţa eului, interesul eului şi acţiunea eului despre care vorbim, ci o cu totul altă „Prezenţă”. În această stare, omul este pe deplin treaz, mişcat (ergriffen) şi eficace în actele şi lucrările sale, pentru că a întors spatele manierei de a gândi, de a simţi şi de a acţiona a eului. A acţiona fără a acţiona nu înseamnă deci a nu face nimic. Este o acţiune puternică care se naşte spontan dintr-o stare în care persoana a devenit transparentă fiinţei sale profunde. Este starea în care eul se retrage în loc să ia locul fiinţei profunde, în loc să introducă o separaţie între natura sa esenţială şi lume, substituind forţa sa cu cea care vine din fiinţa sa profundă. Atât timp cât omul este subjugat de acest eu, conştiinţa pe care o are despre el şi despre viaţă, cât şi ceea ce face sau nu face rămân dependente de lume, şi de ceea ce el posedă, ştie să facă şi valorează în această lume. Dar când eul – care ne separă de natura noastră esenţială, care creează şi menţine opoziţia între subiect şi obiect, între eu şi opusul lui – se retrage, atunci orice act emană direct din unitatea vieţii indivize. Tot aşa, exerciţiul unei tehnici nu mai depinde de circumstanţe şi de condiţii. Prin vigoarea şi siguranţa imperturbabilă a acţiunii sale, prin forţa sa de a duce lupta justă, prin calmul gestului creator perfect, omul exprimă prin intermediul actelor sale fiinţa sa profundă.

Textele care urmează ilustrează această luptă justă. Viaţa nu este, oare, întotdeauna o luptă? Aici rezidă pentru omul obişnuit cea mai mare contradicţie prin raport cu reprezentarea sa despre o viaţă liniştită, făcută numai din iubire şi din armonie. El visează la o lume fără luptă. Vis steril; căci ideea unei vieţi fără luptă este o iluzie. Dar Zenul arată că există o formă de luptă care transcende lupta, şi deci o victorie fără luptă, o victorie fără a ucide. Când se înţelege aceasta şi când o singură scânteie din această înţelepciune penetrează inima, viaţa se schimbă. Zenul propune două feluri de exerciţii aparent contradictorii. Cel care trece prin îndeplinirea unei sarcini sau a unei acţiuni: este o cale care vizează să se facă experienţa Fiinţei şi să exprime natura esenţială a omului. Şi cel al aşezării nemişcate, adică practica Zazenului. Acest ultim exerciţiu de reculegere şi linişte absolută este de fapt cel mai important. Exerciţiul aşezării juste în slujba unei reculegeri perfecte va fi tema ultimelor texte din această carte.

Un cuvânt adresat cititorului

Textele despre practica Zen sunt anevoioase pentru cititor. Cu cât pătrundem mai mult în arierplanul imaginilor propuse, cu atât creşte muntele de întrebări pe care acestea le suscită. Cu cât privim mai în profunzime, cu atât problematica lor pare mai complexă. Apoi totul redevine simplu şi clar. O povestire uimitor de simplă şi de sobră dă adesea un impuls nebănuit. Chiar şi cel care încă nu cunoaşte nimic din nobila învăţătură a Zenului poate fi subit atins de o imagine, un cuvânt sau o frază, poate lăsa să-i scape un râs sonor apoi, jenat, plonjează în clipa următoare în reflecţie sau se poate simţi brusc ca şi eliberat, sau din contră copleşit, într-un mod straniu, de o responsabilitate la care nu se gândise până atunci şi care, subit, i se impune într-un mod ineluctabil.

În textele Zen veritabile, VIAŢA devine cuvânt, de-a dreptul. Nu viaţa pe care o trăim în mod obişnuit, ci acea VIAŢĂ care suntem în fond şi pe care ar trebui să o trăim, în timp ce noi nu o purtăm nici în conştiinţă. De aceea fiecare frază Zen capătă în fapt un alt sens decât cel pe care l-am sesizat la prima vedere. Fiecare afirmaţie este o metaforă. Dar toate aceste cuvinte vorbesc despre VIAŢĂ, cea care este dincolo de viaţă şi de moarte, dincolo de contrarii, în timp ce viaţa naturală fixează orice trăire şi creează divizări. Viaţa nu suportă să fie încorsetată în concepte. Dar un cuvânt, o imagine, pot să o evoce – cu condiţia să avem ochiul bun pentru a vedea, urechea bună pentru a auzi.

Ce înseamnă ochiul bun, urechea bună şi când ochiul sau urechea nu sunt bune? Când sunt ele inapte să vadă şi să audă despre ce este vorba? Ele sunt astfel întotdeauna atunci când nu sunt decât organe ale eului din această lume, al cărui orizont nu se întinde dincolo de ceea ce permit conceptele tradiţionale de adevăr, de bine şi de frumos. Zenul nu vorbeşte despre „perfectul” al cărui comportament este în totalitate conform cu o ordine de valori stabilită. Căci Zenul este locul în care adevărul vieţii impetuoase face irupţie, cu o legitate, o plenitudine şi o forţă care fac să pălească toate idealurile imaginare. Pentru cel care numai ceea ce înţelege are realitate şi numai ceea ce corespunde cu valorile transmise angajează, Zenul va rămâne veşnic un subiect de iritare. Desigur, viaţa umană nu poate să existe fără legi şi fără ordini stabilite. Dar ea se fixează când ceea ce este stabilit şi ordonează devenirea are întâietate. Rolul oricărei raţiuni este acela de a lăsa să fie non raţionalul. Sensul oricărei ordini este slujirea vieţii în devenire. În momentul în care atitudinile şi formele de gândire fixate explodează, VIAŢA, care este dincolo de orice ordine, poate ţâşni ca un fulger în conştiinţa umană. Arta maeştrilor Zen de a crea astfel de momente este inepuizabilă.

Când este vorba despre Fiinţa vie, despre manifestările ei din opere şi acţiuni, conştiinţa ordinară cu care luăm în considerare din punct de vedere logic un obiect, o persoană sau un „text”, trebuie să pălească în faţa conştiinţei care permite o însuşire nu obiectivă, ci subiectivă a trăirii. De aceea reflecţia obiectivă şi raţională asupra textelor Zen nu duce la nimic. Ele trebuie abordate de o manieră foarte personală, trebuie lăsate să penetreze constant în noi înşine şi trebuie să le permitem să acţioneze în tăcere. Numai ceea ce cade în noi ca într-o cupă deschisă poate să ne „atingă” şi să se propage asemenea cercurilor din jurul unei pietre care cade liber într-o apă liniştită. Sămânţa conţinută într-un text Zen poate atunci să germineze: sub forma unei întrebări care presează spre aprofundare, a unui impuls care ne face să acţionăm, a unei luări la cunoştinţă, a unei fericiri care angajează, a unei dureri arzătoare, a unui comic eliberator. Dar niciodată nu există o soluţie care să tranchilizeze, nici o cunoaştere definitivă pe care am poseda-o de acum şi pe care să o putem raporta la noi ca pe o achiziţie sigură. Nu „posedăm” niciodată nimic din ceea ce este scris într-un text Zen – decât doar acul lui înfipt în carnea noastră, care ne împinge necontenit tot mai adânc în metamorfoza fără sfârşit.

Traducere din Introducerea cărţii K.G. Durckheim - Merveilleux chat et autres recits Zen, Le Courrier du Livre, Paris 
          În original: Wunderbare Katze und andere Zen-Texte; Herder Verlag
          Traducerea în româneşte îmi aparţine, V.J.

Va mai urma ceva interesant: Cele cinci tipuri de Zen. Dintr-o conferinţă a maestrului Hakuun Yasutami.