duminică, 1 ianuarie 2017

Sensul Zenului


Sensul exerciţiilor. Satori – noua naştere – începutul căii.

Care este principalul scop al Zenului? Naşterea din nou şi transformarea persoanei umane plecând de la experienţa Fiinţei. Zenul ne învaţă calea de eliberare a naturii noastre profunde afară din lanţurile unui eu dependent de lume. Această învăţătură nu utilizează mijloacele unei gândiri analitice, discursive, nici nu ia forma unei credinţe dogmatice sau ale unei metafizici speculative, ci se prezintă ca o cale de experienţă şi de exerciţiu.

Textele zen nu transmit teorii, ci experienţe, şi încurajează exersarea. Ele nu fac apel la inteligenţa noastră, ci la dispoziţia noastră interioară şi la experienţa noastră de viaţă şi de suferinţă. Ele ne invită la luarea în serios a conţinutului orelor noastre cele mai profunde şi ne îndeamnă, confirmându-le sau punându-ne în gardă, să ne amintim de momentele din viaţa noastră în care am fost foarte aproape, fie şi numai pentru o clipă, de adevăr, şi am simţit profunzimea fiinţei lumii şi a noastre proprii. Ele ne pun la încercare, şi ne permit să vedem dacă, cu acea ocazie, am dat vieţii noastre o orientare nouă sau dacă am alunecat pe şinele noastre obişnuite fără să acordăm atenţie acestor momente preţioase.

Sensul unui text zen nu se deschide decât celui care se apropie de el în calitate de căutător. Dar rămâne ascuns curiozităţii pur teoretice şi nu vorbeşte decât celui care caută calea de realizare a misiunii sale. „Calea” în sensul Zen este un drum de exerciţiu, de exerciţiu integral. Astfel, tot ceea ce înseamnă Zenul debuşează întotdeauna spre o practică fondată pe experienţă şi sursă de experienţe specifice.

Ca introducere vom da două exemple extrase din practica noastră.

Arcul prea încordat

Am căutat pe youtube o secvenţă video despre tirul cu arcul, în spiritul original.

Într-o zi călduroasă de vară, la Tokyo, îl aşteptam pe maestrul meu de tir cu arcul, Kenran Umeji. Timp de câteva săptămâni, mă antrenasem singur şi acum mă bucuram că pot să-i arat maestrului meu că mi-am învăţat lecţia. Eram curios să descopăr ce surpriză urma să-mi rezerve cursul de astăzi ; de fiecare dată când venea, maestrul aducea o nouă surpriză.

Învăţarea unei arte japoneze – fie că este vorba de tirul cu arcul, scrimă, arta compunerii buchetelor, de caligrafia caracterelor sau de prepararea ceaiului – este plină de bizarerii pentru un elev occidental. Cel care crede, de exemplu că scopul tirului cu arcul este acela de a atinge ţinta se înşală. Şi care este atunci scopul? Despre aceasta urma să fiu instruit în detaliu în acea zi.

Maestrul a sosit la ora convenită. După o scurtă conversaţie în jurul unei căni de ceai, am mers în grădină unde se afla ţinta. Această ţintă a fost prima mea surpriză, la începutul uceniciei mele. Era o legătură de paie de un diametru de circa 80 cm, plasată la înălţimea ochilor pe un suport de lemn. Vă puteţi imagina uimirea mea când am aflat că elevul de tir cu arcul trebuia să se exerseze la început timp de trei ani pe această ţintă, şi aceasta de la o distanţă de trei metri de legătura de paie de 80 cm diametru? Nu va fi plictisitor pe termen lung? Nu, din contră! Cu cât pătrundem sensul exerciţiului, cu atât acesta devine mai pasionant; căci scopul nu este de a atinge. Importantă este atitudinea interioară şi, prin ea, progresarea la calea interioară. Tocmai experienţa aceasta urma să fac încă o dată astăzi.

Mă situez deci în poziţie. Maestrul stă în faţa mea. Mă înclin potrivit cutumei, mai întâi în faţa maestrului, apoi printr-o mişcare de rotaţie spre stânga, în faţa ţintei. Pe urmă, mă plasez din nou în faţa maestrului şi execut calm primele mişcări. Înlănţuirea mişcărilor trebuie să fie fluidă şi liniştită. Pun arcul pe genunchiul stâng, iau una din săgeţile sprijinite de genunchiul drept, o pun pe coardă: mâna stângă ţine săgeata şi totodată arcul, apoi mâna dreaptă se ridică lent pentru a coborî din nou pe o expiraţie profundă. Mâna cuprinde coarda şi în sfârşit, pe o inspiraţie lentă, arcul se întinde puţin câte puţin, pe măsură ce este ridicat. Este mişcarea decisivă care trebuie să se deruleze la fel de imperceptibil şi de continuu ca şi înălţarea lunii pe cerul nocturn. Nu atinsesem încă înălţimea cursei, la punctul în care săgeata sprijinită în arcul complet tensionat atinge urechea şi obrazul, când vocea de orgă a maestrului meu mă traversă: „Opriţi-vă!” Uimit, şi puţin contrariat de această întrerupere în momentul în care eram cel mai concentrat, las arcul să cadă, abandonez mişcarea. Maestrul mi-l ia din mâini, roteşte o dată coarda în jurul vârfului arcului şi mi-l restituie zâmbind. „Încă o dată, vă rog!”. Fără să mă îndoiesc de ceva, încep din nou. Are loc aceeaşi succesiune de mişcări. Dar în momentul în care întind arcul, arta mea şi-a atins repede limitele. Tensiunea arcului s-a dublat şi forţa mea nu mai era de ajuns. Braţele începeau să-mi tremure. Oscilam fără nici un sprijin. Forma obţinută cu osteneală este distrusă – dar maestrul începe să râdă! Încerc din nou pentru ultima oară, cu disperare. În van. Eşecul este jalnic.

Trebuie că am un aer foarte contrariat, căci maestrul mă întreabă: „Pentru ce v-aţi supărat?” – „Pentru ce? Mă mai întrebaţi? M-am antrenat timp de săptămâni întregi şi la momentul decisiv Dvs mă întrerupeţi înainte chiar de a trage!” Maestrul începe încă o dată să râdă cu un râs clar, apoi redevine serios şi spune cam aşa: „Ce vreţi? Am văzut, după nimic altceva decât după felul în care mi-aţi deschis uşa că aţi atins forma pe care trebuia să o dobândiţi în aceste săptămâni. Dar iată cum se petrec lucrurile aici: când o persoană a atins o formă a ei însăşi, sau o formă de viaţă, de cunoaştere sau de realizare după ce s-a exersat, poate îndelung, la aceasta, o singură nenorocire i se poate întâmpla: ca destinul să-i permită să rămână oprită la acea formă dobândiră şi să se fixeze acolo! Dacă destinul îi vrea binele, el trebuie să facă să-i cadă din mâini „ceea ce a dobândit” înainte de a se cristaliza. Maestrul lui, ştiind aceasta, poate decide să o facă el în locul destinului în timpul exerciţiului. căci care este adevăratul scop? În tirul cu arcul, ca şi în învăţarea oricărei arte, important, în cele din urmă, nu este ceea ce iese, ci ceea ce intră! Adică ceea ce intră în om. Chiar şi a te antrena pentru o performanţă exterioară îi serveşte devenirii fiinţei interioare. Şi care este cel mai mare pericol pentru această fiinţă interioară? Este acela de a te menţine în ceea ce ai devenit! Fiinţa umană trebuie să se menţină în creştere, şi să crească mereu, fără sfârşit!”

Vocea maestrului a devenit de o seriozitate pătrunzătoare. În realitate, acest tir cu arcul este cu totul altceva decât un sport de divertisment în care ne jucăm de-a cel care ţinteşte mai bine. Este o şcoală de viaţă, sau pentru a utiliza o expresie modernă, o practică existenţială.

La început, este vorba evident întotdeauna de a învăţa tehnica exterioară. Dar începând cu momentul în care stăpânim în final forma exterioară, adevărata muncă abia începe, munca neobosită asupra noastră! Arta tirului cu arcul este atunci, ca orice altă artă, ocazia de a pătrunde în profunzimile propriei fiinţe. Nu ajungem acolo decât pe calea dură a purificării, care eliberează de eul vanitos şi ambiţios, a cărui grijă a reuşitei exterioare riscă tocmai să compromită perfecţiunea rezultatului. Aceasta nu se mai obţine pe baza unei tehnici comandate de o voinţă ambiţioasă, ci pe baza unei noi stări de a fi interioare. Actul reuşit este atunci rezultatul acestei stări de a fi devenite constitutivă a persoanei, în care o forţă mai profundă, pe care am putea-o numi supranaturală, a fost eliberată. Aceasta îndeplineşte atunci actul perfect, ca să spunem aşa, fără participarea noastră. Această stare de a fi şi nu rezultatul actului este ceea ce vizează exerciţiile Zen. Prin starea sa de a fi, persoana arată în ce măsură a devenit transparentă, în mica sa realitate umană, pentru realitatea unei vieţi mai mari. Potrivit gradului de puritate a stării de a fi, această altă realitate va putea să se manifeste prin ea în această lume – în special printr-un rezultat perfect.

O a doua experienţă, trăită cu ocazia unei vizite într-o mănăstire japoneză, ilustrează ceea ce aceste principii dau în realitate.

Cercul perfect

Kyoto, 1941. Un prieten japonez organizase pentru mine o întâlnire cu maestrul Hayashi, abatele celebrei mănăstiri zen Myoshinji. Or, Japonia practică frumoasa cutumă a cadoului. Invitatul îi aduce un cadou stăpânului casei atunci când îi face vizită pentru prima dată şi pleacă tot cu un cadou. Cadoul cel mai prizat este cel făcut de el însuşi. Aşa se face că maestrul Hayashi mi-a zis, după o frumoasă şi lungă conversaţie, când s-a făcut ora de plecare: „Aş vrea să vă ofer ceva. O pictură.” Doi călugări mai tineri i-au adus materialul. Au întins o ţesătură roşie peste rogojini pentru a le proteja şi au pus deasupra o foaie de hârtie de orez extrem de fină, de aproximativ 60 x 20 cm, fixată sus şi jos pe două baghete de plumb. Apoi i-au adus pensula şi cerneala de China. Dar cerneala, solidă, nu era gate de utilizare. Trebuia frecat îndelung batonul în scobitura unei pietre săpate unde a fost turnată puţină apă pentru a o transforma în cerneală lichidă.

Cu calm şi cu o mare prodigalitate de gesturi, ca şi cum ar dispune de un timp infinit – şi un maestru are întotdeauna un timp interior infinit – abatele a început să frece el însuşi cerneala. Mâna sa nu înceta mişcarea de du-te – vino, până când apa a ajuns în sfârşit de un negru lichid. Mă miram că maestrul face el însuşi această muncă şi l-am întrebat de ce nu se degreva de această sarcină. Răspunsul lui a spus pe larg următoarele: „Prin mişcarea calmă de du-te – vino a mâinii, devin eu însumi complet calm. Totul devine linişte. E nevoie de o inimă impasibilă şi silenţioasă pentru ca ceea ce se dezvoltă în ea să fie perfect.” În sfârşit a fost gata.

Maestrul Hayashi era aşezat pe genunchi pe sol, adică era aşezat pe călcâie, cu fruntea senină, umerii relaxaţi, bustul drept şi destins, animat de acel tonus viu care caracterizează o persoană antrenată în postura aşezată bazată pe centrul de greutate al corpului. Cu un gest inimitabil, calm şi fluid totodată, maestrul a luat pensula. Timp de o clipă, ochii lui păreau să se piardă pe foaia de hârtie. Apoi s-ar putea spune că maestrul se elibera în totalitate în el însuşi, pentru ca imaginea pe care o vedea în interiorul lui să poată să iasă liber, fără ca ceva să o împiedice, nici teama unui eventual eşec, nici voinţa imperioasă de a reuşi. Şi astfel a apărut imaginea.

Cu un gest sigur el a pictat-o pe Kannon, zeiţa compasiunii, cu trăsături foarte fine la început pentru faţă, apoi cu trăsături mai viguroase pentru a reda fluiditatea veşmântului şi a petalelor de flori pe care era aşezată: pictura „aureolei” din jurul capului lui Kannon, pictura cercului perfect! Toţi cei care eram de faţă ne reţineam respiraţia. Căci expresia de calm total a maestrului – manifestarea unei libertăţi suverane, degajate de orice frică, într-o acţiune ce se îndeplinea fără ca ceva să o poată perturba, este întotdeauna un moment profund emoţionant. Trebuie ştiut că, pe o foaie atât de fină, cea mai mică întrerupere a mişcării, cea mai mică oprire a pensulei provoacă o pată care strică tot. Fără a marca vreo pauză, maestrul a cufundat pensula în cerneală, a şters-o puţin, s-a situat calm în poziţia de începere şi, ca şi cum ar fi lucrul cel mai simplu de pe lume, a trasat pe hârtie cercul perfect, strălucind de puritate divină, împrejurul capului zeiţei Kannon. A fost un moment inubliabil. O linişte minunată domnea în încăpere. Chiar şi cercul perfect terminat reflecta sub ochii noştri liniştea care emana din maestru.

Când maestrul Hayashi mi-a înmânat foaia, i-am mulţumit cu această întrebare: „Cum să facem ca să devenim un maestru?” El mi-a răspuns cu un zâmbet silenţios: „Simplu, lăsaţi să iasă maestrul care este în voi înşivă. Da – simplu, lăsând să iasă” – dacă aceasta r putea fi atât de simplu…

Pentru a ajunge la acest nivel de simplicitate drumul este lung. Este o cale de exerciţiu, în sensul exerciţiului integral. Dar tocmai prin raport cu acest exerciţiu, răspunsul maestrului este foarte semnificativ: căci în orice muncă pe care omul o îndeplineşte asupra lui, pe calea transformării, el nu poate niciodată „să facă” ceea ce are în minte şi pe care îl caută, el nu poate decât să lase ca aceasta să se întâmple. El nu poate decât să se preocupe de condiţiile în care viaţa, care dintr-un motiv oarecare s-a dereglat în el, poate prin ea însăşi să se dezvolte, etapă cu etapă, potrivit propriei legităţi şi să găsească forma proprie naturii sale profunde. Dar aceasta înseamnă că omul trebuie să înveţe să lase să iasă ceea ce este în el. fie că este vorba de practica unei respiraţii conforme vieţii sau de exerciţii pentru realizarea unei acţiuni sau de o muncă dificilă din punct de vedere tehnic important la urma urmei este ca rezultatul să nu fie fructul unui efort al eului, ci o acceptare a fiinţei profunde, a cărei manifestare este atunci un act de maestru. Astfel există numeroase exerciţii de respiraţie. Fiinţa umană le inventează. Utilitatea lor este discutabilă în funcţie de utilizarea lor. Dar nu există decât un singur exerciţiu al respiraţiei juste care serveşte efectiv devenirii omului veritabil. Este cel conduce la arta de a lăsa să se facă respiraţia naturală, adică exerciţiul care eliberează de respiraţia-eu făcută inconştient şi dezleagă respiraţia fiinţei profunde care se instaurează apoi de la sine.

Scopul tuturor exerciţiilor Zen este întotdeauna acela de a ne antrena în arta de a crea condiţiile care permit „a lăsa să fie” natura profundă care ne locuieşte şi prin care participăm la existenţa divină. Această natură care este în acelaşi timp origine şi sens, conştiinţă şi forţă de orientare a unei stări de a fi devenite transparente, şi care se manifestă atunci „pur şi simplu” în toată conştiinţa şi libertatea în modul de a acţiona al unui maestru.

Sensul exerciţiului – SATORI

A practica Zenul înseamnă a te exersa. Dar ce înseamnă a te exersa în acest context? Cuvântul exerciţiu are un dublu sens, căci există două tipuri de exerciţii: cel care conferă aptitudinea de a realiza un rezultat vizibil şi cel care antrenează la maturitatea interioară. Exerciţiul a cărui semnificaţie este aceea de a dobândi o aptitudine îşi află împlinirea într-un act perfect sau într-o operă valabilă pentru lume. Exerciţiul care are drept scop o sporire în maturitate îşi află împlinirea în CALE, sau drum de transformare interioară. Exerciţiul care vizează purificarea şi transformarea fără sfârşit. În afară de sarcina de a gestiona, de a ordona şi de a fasona lumea, există aşadar şi aceea de a urma un drum interior al transformării şi al maturizării. Dar a da naştere în mod autentic şi a da formă valabilă presupun o maturitate. Invers, o maturizare autentică nu se produce decât dacă provocăm în mod curajos naşterea lumii şi ne străduim să ajungem la o formă perfectă. De aceea exerciţiul care vizează dobândirea unei tehnici perfecte într-o anumită artă poate fi utilizat şi pentru purificarea şi maturizarea interioară. În aceasta rezidă sensul particular al „exerciţiului” Zen. Orice efort pentru a realiza o operă sau un act perfect, ca şi orice performanţă sportivă, serveşte maturizării interioare. Acest lucru este valabil din timpurile cele mai îndepărtate în artele marţiale ca aruncarea cu suliţa, scrima, tirul cu arcul[1].

Obiectivul oricărei maturizări este fructul pe care ea îl produce. Care este fructul maturităţii umane? Persoana transformată. Dar ce înseamnă aici transformare? Este eliberarea de eul înlănţuit de lume şi unificarea cu natura noastră profundă care încarnează în noi fiinţa divină.

Această natură profundă, Zenul o numeşte natura buddhică. Fundamental, orice fiinţă umană este Buddha, dar natura sa buddhică îi rămâne ascunsă conştiinţei omului care a sucombat eului său obiectiv, subjugator. Dacă este identificat cu acest eu, îngrijorat pentru poziţia sa, dacă este ataşat de ceea ce are şi ştie, el se prinde tot mai mult în capcane. Conceptele în care încearcă să cuprindă şi să reţină viaţa sunt un exemplu în acest sens. Aici rezidă adevărata cauză a suferinţei lui umane. A se elibera din această încurcătură în eu, a se îndrepta spre esenţa veritabilă din sine şi a începe o viaţă nouă pe baza acestei esenţe din sine sunt cele trei aspecte ale unei renaşteri care este scopul oricărui exerciţiu al Zenului.

Esenţa din sine nu este obiectul unei credinţe pioase, ci poate să devină o experienţă dintre cele mai profunde. Această experienţă este ceea ce vizează Zenul, o experienţă care bulversează totul şi în care fiinţa care suntem fundamental, adică în natura noastră esenţială, dar de care suntem separaţi în conştiinţa noastră, ni se revelează. Este experienţa inversantă(bulversantă) a fiinţei în străpungerea sa spre natura sa esenţială şi în irumperea acestei naturi esenţiale. Este experienţa trezirii din nebunia conştiinţei materiale şi contradictorii, cea care determină viziunea noastră „naturală” despre lume, nu admite ca real decât ceea ce se adaptează ordinii conceptelor noastre şi face actele noastre dependente de ceea ce ştim face sau cunoaşte.

Trezirea la realitatea esenţei noastre, numită dintotdeauna marea iluminare, este evenimentul decisiv în viaţa unei fiinţe umane. Este evenimentul care marchează marea cotitură. Vechiul Adam moare şi o fiinţă umană nouă se naşte. În Zen acest eveniment este numit satori.

Satori este naşterea unui om nou. El este nou pentru că Fiinţa i s-a revelat într-o experienţă care l-a bulversat în totalitate. El a gustat cu adevărat din Fiinţa care este dincolo de contrarii, dincolo de obiecte, dincolo de timp şi de spaţiu. El simţit în adâncul lui cel mai profund cum multiplicitatea lumii se dezvăluia în plenitudinea Fiinţei, cum sensul acestei Fiinţe înlocuia sensul şi nonsensul din această lume, şi el ştie din experienţă cum unitatea acestei Fiinţe leagă în mod fundamental toate creaturile. Făcând el însuşi experienţa în adâncul lui a acestei apartenenţe a lui la această Fiinţă, el vede dintr-odată cu totul altfel. nu vede numai altceva decât înainte, ci ca „nou-devenit”, vede fiecare lucru „în mod diferit”, sub o altă lumină. Mai ales, el a sesizat natura reală şi sensul real ale eului său. Vede totul dintr-odată în tripla sa semnificaţie: văl care ascunde adevărul naturii sale profunde, fondul pe care se detaşează natura sa profundă şi domeniul în care Fiinţa este capabilă să se manifeste de o manieră umană.

În Zen, această experienţă a Fiinţei, în care omul trăieşte „cel cu totul altul” şi gustă pentru prima dată diferenţa dintre Fiinţa divină şi existenţa terestră încă nu este transformarea în om nou. Această gustare corespunde numai primei recepţii a seminţei divine, care nu se dezvoltă în fiinţa umană decât în măsura în care aceasta exprimă în viaţa sa Fiinţa a cărei experienţă a făcut-o

Satori, nu înseamnă a intra în fundamentul unul şi universal. Nu înseamnă nici a fi doar eliberat de eul care, în construcţia realului proprie lui, aruncă viaţa veritabilă în străfundurile inconştientului. Noua naştere, în sensul lui satori, este mai degrabă ecloziunea VIEŢII în interioritatea fiinţei umane în totalitate. Chiar şi în conştiinţa-eu terestră şi materială a sa, persoana participă atunci, graţie acestei interiorităţi, la evoluţia creaţiei. Ea vede devenirea în devenit, increatul în creat (Meister Eckhart), fiinţa care are comprehensiunea fiinţei (Heidegger) şi o face manifestă în lume luptând, creând, iubind.

Odată cu Marea Experienţă a satori începe aşadar o nouă viaţă în lume, dar o viaţă care provine din FIINŢĂ.

În Marea Experienţă, omul „gustă” FIINŢA ca realitate supra-terestră a acestei lumi. Nu o gustă deci în spatele, deasupra sau dedesubtul realităţii acestei lumi, ci îşi dă seama că el şi această lume sunt în fapt această „viaţă şi această fiinţă mai mari”. Acestea îi rămân totuşi voalate atât timp cât el este dominat de o formă de conştiinţă care nu este ancorată în centrul nostru vital, în esenţa noastră, ci în acest centru al eului care fixează toată trăirea în concepte şi o privează astfel de transparenţa sa vie pentru Fiinţă.

… update 02.01.2017 orele 13:00…
Ceea ce este perceput în „Marea Experienţă”, sau deja într-o trăire fugitivă a Fiinţei, nu poate fi tradus în concepte. Nu i se poate decât ghici lumina din reflexul efectului ei asupra modului de a resimţi, de a cunoaşte şi de a acţiona al omului. Fiecare persoană care caută, conştient sau nu, ceva mai înalt, susceptibil să dea o susţinere veritabilă, un sens şi o stare de bine reconfortantă vieţii sale, este în fond deja animată de FIINŢA care, în ea şi prin ea, caută de o manieră presantă să se manifeste în lume. Obiectul acestei căutări este aşadar în acelaşi timp şi „motorul” ei. Astfel, chiar şi cel care nu a făcut încă experienţasatori – cine poate pretinde că a făcut realmente experienţa? – poate fi atins profund şi încurajat de povestirile, de istoriile, de textele care tratează despre satori. Căci ceea ce se revelează în Marea Experienţă, bulversând, cutremurând şi transformând totul în profunzime, poate fi deja întrezărit permanent prin fisurile din cochilia vieţii noastre, şi nu încetează să ne atingă prin învelişul compact al conştiinţei noastre ordinare, ne învăluie constant cu parfumul ei insesizabil, răsună în urechile noastre prin toate zgomotele cotidiene ca un sunet venit dintr-o altă lume. Necontenit, omul poate să constate fidelitatea cu care Fiinţa îl urmăreşte, îl cheamă, îl invită pe toate planurile să nu-şi relaxeze eforturile până când el se simte definitiv angajat pe calea experienţei şi a mărturiei uniunii veritabile cu Ea. Orice spune sau învaţă Zenul, orice neagă sau afirmă, păstrează tăcerea sau exprimă, exersează sau profesează, toate acestea au în vedere satori, pregătesc calea spre satori, rămânerea în satori, atestă satori.

Tot aşa, toate textele despre practica Zen au în vedere, explicit sau implicit, satori. Uneori ele ne vorbesc despre eliminarea, printr-o disciplină severă, a ceea ce împiedică starea de satori, sau de crearea condiţiilor în care această stare poate să se producă. Alteori, ele ne arată, prin faptele şi gesturile maeştrilor, cum o fiinţă umană a fost capabilă să se lase efectiv transformată de Fiinţa a cărei experienţă a făcut-o în satori; sau ne fac să înţelegem cum să ne conservăm forţa şi să o utilizăm de o manieră ireproşabilă într-o viaţă creativă şi combatantă. Un alt text Zen ne va instrui cum ceva poate fi obstacol în calea trezirii şi ne va arăta cum aceasta se schimbă concret odată făcută experienţa interioară a Fiinţei.

Adesea, textele Zen tratează şi despre maniera în care maestrul îl instruieşte pe discipol, înspăimântându-l sau înţepându-l pe cale. Sau povestesc experienţe ale discipolului care, cu ocazia unui şoc, ia cunoştinţă de comportamentul său aberant, sau care, lovit de maestru, se trezeşte la viaţa veritabilă.

Traducere din Introducerea cărţii K.G. Durckheim - Merveilleux chat et autres recits Zen, Le Courrier du Livre, Paris 
          În original: Wunderbare Katze und andere Zen-Texte; Verlag Herder Freiburg im Breisgau 1996.
Traducerea în româneşte îmi aparţine, V.J.




[1] Cea mai bună prezentare a semnificaţiei profunde a exerciţiului japonez, în sensul unui ajutor pe calea transformării vine de la Eugen Herrigel: „Zenul în arta cavalerească a tirului cu arcul”, tradusă şi în româneşte de Editura FOR YOU.