Jacques Castermane – experiența spirituală: transcendență sau imanență?
Traducere din volumul Comment peut-on etre zen? (Cum putem fi zen?), de Jacques Castermane, 2009, Les Editios du Reliee
https://www.amazon.fr/Comment-peut-%C3%AAtre-Jacques-Castermane/dp/2501101731
O carte care ar trebui tradusă în românește... Mi-aș dori să o traduc...
Recent m-am întors la muzeul Artelor asiatice Guimet, la Paris. Reprezentările călugărilor aflați în meditație dau seamă, mai bine decât discursurile, de ceea ce este seninătatea, pacea interioară. În același timp, aceste sculpturi semnalează locul exercițiului pe calea spirituală așa cum o concepe Extremul Orient.
Cum spunea Garf Durckheim: ”Spiritualitatea, așa ceva nu există. Dar mi se întâmplă să întâlnesc o femeie, un bărbat, spiritual.”
După ce îi recunoașteți? ”După modul lor de a fi acolo (prezenți).”
În tradiția japoneză, a te exersa în tirul cu arcul, în arta sabiei sau în ceremonia ceaiului reprezintă întotdeauna, ca și pentru exercițiul meditației, o cale de maturație interioară. Până acolo încât atunci când un om întâlnește o persoană, care prin modul ei de a fi acolo(prezentă) exprimă încredere și seninătate, nu ratează ocazia să o întrebe: ”Ce exercițiu practicați dumneavoastră?”
Pe Calea spirituală trasată de Graf Durckheim, persoanele care se angajează pe cale sunt adesea uimite de importanța acordată exercițiilor. Această uimire vine din condiționarea noastră de opoziția corp-spirit.
Cum ar putea un exercițiu corporal să aibă efect asupra vieții mele interioare?
Zidul care separă corpul și spiritul nu mai este atât de gros cum a fost. Terapeutul confruntat cu o patologie organică, funcțională sau psihică observă astăzi relația intimă, interdependența, de ceea ce numim corp și de ceea ce numim spirit (minte, esprit). Acesta este un pas important în domeniul științelor umane.
Cu toate acestea, o cale de înțelepciune ca zenul merge și mai departe spunând că corpul și spiritul sunt incluzive! Ceea ce atestă și câțiva filosofi occidentali, dintre care Baruch Spinoza, care nu poate fi considerat ca fiind budist!
În afirmația: corpul și spiritul sunt incluzive, nu există nici opoziție, nici interdependență.
Când eu observ ceea ce numim oceanul și ceea ce numim valurile nu pot spune că valul are un anumit raport cu oceanul. Valul este oceanul. Ceea ce nu mă împiedică, atunci când mă scald în ocean, să disting acest val imens care îmi vine exact deasupra.
Omul occidental este confruntat cu o constatare de anvergură: ceea ce, prin obișnuința funcționării spiritului nostru, ne apare ca fiind excluziv poate, în același timp, să fie incluziv.
Spiritul occidental acceptă cu dificultate ambiguitatea. Cu excepție, poate, în două domenii aparent exclusive: științele de vârf și mistica imemorială.
Ceea ce încă îi opune pe reprezentanții spiritualității occidentale reprezentanților tradiției orientale se dezvăluie în cuvintele transcendență și imanență. Este pericolul conceptelor care situează, clasează și exclud.
Graf Durckheim a încercat să rezolve această ambiguitate vorbind despre ”transcendența imanentă”. Incompetență teologică? Nu. Asociind cele două concepte, Graf Durckheim disociază două abordări ale unei aceleiași realități: abordarea conceptuală și abordarea experimentală.
Urmare a unei experiențe spirituale impresionante, mi-a rămas amprenta unei intuiții puternice: nu am putea spune că transcendența este imanentă atunci când este experimentată, trăită, și că imanența este transcendență atunci când este gândită, conceptualizată, obiectivată?
Scriind aceasta, verific ceea ce ne spunea Morinage Roshi: ”Conceptul ucide viața!”
Care este scopul Căii trasate de Graf Durckheim la întoarcerea sa din Japonia?
Transformarea persoanei umane plecând de la experiența ființei. O învățătură care nu utilizează mijloacele unei gândiri analitice, discursive, nici nu ia forma unei metafizici speculative, ci se prezintă ca o cale de experiență și de exercițiu.
Jacques Castermane – Comment peut-on etre zen?, pag. 65-67
