Despre Hara
Pe plan biografic, descoperirea harei se leagă de un eveniment precis. Eram la Tokyo, în patul meu. Puternic iritat contra cuiva, mă învârteam dintr-o parte în alta, în acea stare mizerabilă care este un amestec de mânie neputincioasă şi de dorinţă de distrugere. Mi-am amintit deodată că citisem că, într-un asemenea caz, japonezul lasă pur şi simplu să alunece eul său spre abdomen. Nu ştiam mare lucru despre ce era vorba dar… aceasta a reuşit. Dintr-odată am fost calm. Un om răutăcios, care merita fără îndoială o lecţie, exista totuşi undeva, dar aceasta nu mă mai privea personal. Am realizat imediat că am trăit acolo ceva decisiv şi am început să caut oameni capabili care să-mi spună mai mult în această chestiune. Nu era uşor căci, în popor, hara nu era o tradiţie scrisă (japonezii sunt pe cale să traducă cartea mea pe această temă în limba lor), dar eu am aflat despre sensul ei pe lângă maeştrii tuturor artelor şi în final prin propria mea practică. Pentru un maestru japonez, scopul tuturor artelor era în cele din urmă hara. Care este semnificaţie ei? Hara este o atitudine de ansamblu a omului, ancorat în centrul corpului său, detaşat de micul eu. „Persoana” sa fiind înrădăcinată „altundeva” şi nu în acest eu, el este astfel liber să se consacre datoriei care îi incumbă în momentul prezent (de exemplu să moară, pentru soldat). Nimic nu mai opreşte în el curentul forţei universale de viaţă, nimic nu împiedică experienţa transcendenţei imanente care îl locuieşte, nici forma transparentă pe care o lasă să acţioneze prin el. Este deci de o importanţă capitală pentru „cale” să învăţăm să stăm în hara, pentru a merge, a sta în picioare, a ne aşeza, a lucra, cât şi a vorbi prin hara, a lua lumea, a o forma şi a o suporta prin acest mijloc.
K.G. Durckheim – Pratique de l’expérience spirituelle, ed. Alphée, pag. 48
