duminică, 24 decembrie 2017

Exerciţiu şi Graţie



Fragment tradus din cartea lui K.G. Durckheim - Vom doppelten Ursprung des Menschen (Dubla origine a omului)

O temă fundamentală străbate orice viaţă religioasă a omului: problema legăturii dintre exerciţiu şi graţie. Atunci când acţiunea omului, care prin forţa voinţei sale şi a capacităţilor sale face posibilă acţiunea, este pusă faţă în faţă cu acţiunea graţiei, văzută ca un dar care curge „de cu totul altundeva”, se reflectă în acest demers de înţelegere o anumită viziune a relaţiei omului cu transcendenţa şi, implicit, o anumită viziune despre omul în sine. Fiecare religie, fiecare teologie presupune o antropologie determinată ale cărei particularităţi şi limite sunt adesea insuficient cunoscute. A sosit timpul ca pentru antropologia, care stă la baza vieţii noastre religioase şi îndeosebi a educaţiei şi direcţiei noastre religioase, să depăşim limite respectate cu timiditate până acum şi, printr-o atitudine de mai largă deschidere, să corectăm traseul actual al frontierelor dintre om şi transcendenţă.
Noţiunea de graţie se întemeiază în general, până în prezent, pe o concepţie redusă la omul „natural”, a cărui conştiinţă de sine şi viziune despre realitatea de luat în serios depind de identificarea sa doar cu eul său existenţial. Plecând de la această poziţie de eu, el defineşte şi fixează orice altceva, inclusiv trăirea sa, ca obiect. Şi lumea, în măsura în care are realitate, este concepută ca un dat obiectiv. Fără obiect, eul nu există deloc. Când conştiinţei umane i se atribuie această structură exclusivă, tot ceea ce posedă o realitate potenţială trebuie să fie înţeles ca un „vizavi” de sine, restul fiind în mod necesar „pur subiectiv”. În acest fel, acţiunea graţiei nu poate fi văzută, bineînţeles, decât sub aspectul unei relaţii „distante” dintre Dumnezeu şi om.
Când omul vede lucrurile prin eul existenţial, o experienţă trăită ca o graţie îmbracă pentru el în mod natural o calitate de origine divină, lipsită de orice caracter uman. Darul pe care îl aduce ea nu are nimic de a face cu efortul omului, meritul  sau evoluţia personală. Nici o lucrare, nici cea a exerciţiului, nu are atunci nici o legătură cu darul graţiei.
Astăzi însă, odată cu luarea în serios a experienţelor Fiinţei, se pare că a venit momentul să i se recunoască omului care trăieşte, suferă, caută şi iubeşte, pe scurt omului real, un nucleu de „necondiţionat, supra-uman, supranatural”, care transcende capacitatea de înţelegere şi orizontul viziunii sale existenţiale.
Când are parte de invazia realităţii supranaturale, omul trăieşte ceea ce îl transcende ca pe modul de prezenţă în el al unei Fiinţe absolute, ca principiu însuşi al vieţii sale, ca centrul său, fiinţa esenţială proprie. El simte şi recunoaşte aceasta dincolo de orice îndoială. Noţiunea de graţie se umple atunci pentru el cu un nou sens şi îl face să descopere noi aspecte ale relaţiei dintre exerciţiu şi graţie. Graţia nu îi mai apare ca un dar care îi vine omului din exterior, ci omul apucă să se vadă pe sine însuşi cel adevărat, adică fiinţa sa esenţială, ascunsă din perspectiva eului existenţial, ca şi graţia înnăscută lui:  el este ceea ce este în esenţa lui. Şi el poate şi trebuie să interiorizeze această conştiinţă de sine ca nucleu, promisiune şi sarcină de realizat. Iată, comparat cu tot ceea ce trebuie să atingă prin efort în eul său existenţial, ce este darul graţiei! A lua pe deplin cunoştinţă de acest dar, a se deschide pentru el, a se transforma în conformitate cu el, în slujba FIINŢEI divine care este prezentă în el, aceasta este sarcina conformă cu destinul său de om. A îndeplini aceasta este lucrarea exerciţiului.
Graţia, care pentru omul natural este un dar, care vine de la un Dumnezeu din exterior, este pentru omul iniţiatic Dumnezeul interiorizat, dar şi totodată angajament de care trebuie să devină conştient, profunzimea fiinţei sale esenţiale şi a întregii realităţi a lumii obiective. Pentru omul natural, lucrarea exerciţiului se limitează la o practică fizică, psihică sau morală, care, toate, sunt fondate pe aspiraţiile şi deciziile, deşi bine intenţionate, ale eului existenţial şi deci niciodată îndeajuns de adânc până la datul graţiei divine. Pentru omul iniţiatic, lucrarea exerciţiului înseamnă: a deveni conştient de graţia înnăscută sub forma fiinţei sale esenţiale, apoi a-i deveni conform acesteia A fi conform înseamnă a fi capabil să corespundă voinţei ei de manifestare, deci a deveni transparent pentru a o putea percepe şi a-i permite să se reveleze în el şi prin el în lume.
În timp ce concepţia despre  existenţă pe care o are omul natural, din cauza tendinţei lui de a subzista şi de a dura (static), contrariază VIAŢA care tinde la o perpetuă transformare dinamică, ochiul interior al omului iniţiatic vede în imboldul devenirii, în eliberarea şi metamorfoza prin FIINŢĂ şi în slujba FIINŢEI, principiul lui de cunoaştere şi de acţiune. În acest principiu, cel care cunoaşte şi cel care este cunoscut în Fiinţa esenţială, adică în Christos, se întâlnesc şi se descoperă reciproc. Omul iniţiatic nu mai vede în relaţia dintre exerciţiu şi graţie un dar care se primeşte pus în legătură cu ceea ce face, ci cu ceea ce este el însuşi, în mod inconştient, în Fiinţa sa esenţială, şi care, cu ajutorul unui exerciţiu special, poate să devină conştient şi să formeze principiul director de viaţă şi de veritabilă realizare de sine.
(Pe larg despre acest subiect în cartea lui KGD - Aufsatz: Werk der Ubung - Geschenk der Gnade)

Traducere din cartea lui KGD - Vom doppelten Ursprung des Menschen, pp 159-161. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă doriti să comentaţi