duminică, 28 ianuarie 2018

Transcendenţa



Contemporanii noştri prudenţi au devenit foarte reţinuţi cu rostirea cuvântului „Dumnezeu”. Nu pentru că nu mai ştiu nimic sau nu ar vrea să ştie nimic despre Dumnezeu, ci tocmai pentru că reîncep să-l presimtă. De aceea orice cuvânt care încearcă să sesizeze acest mister şi care face din el ceva sau un „Cineva” le pare prea slab, insuficient, absurd chiar. Alte cuvinte, mai neutre, intră atunci în joc, de exemplu cel de „transcendenţă”.
Când vorbim în această carte despre transcendenţă ce înţelegem de fapt prin aceasta? Înţelegem ceea ce depăşeşte, de o manieră inexplicabilă, orizontul simţirii şi cunoaşterii noastre naturale. Este FIINŢA insondabilă a tuturor fiinţelor şi ţesătura vieţii noastre, FIINŢA supranaturală, mai presus de contrarii. Înţelegem VIAŢA, Marea Viaţă, care este dincolo de viaţă şi moarte. Vorbim despre FIINŢA care însufleţeşte toate lucrurile şi la care participăm fiecare potrivit modului propriu al Fiinţei noastre esenţiale, Viaţa în care şi prin care suntem şi putem deveni realmente noi înşine, cei reali. VIAŢA care, mereu şi din nou, ne reia Acasă şi ne renaşte, sursa noastră de viaţă, sensul esenţial şi originea noastră veritabilă. Ea vrea să transpară în noi şi prin noi ca persoane veritabile, adică să devină vizibilă în viaţa noastră, adică prin modul nostru de a cunoaşte, de a acţiona şi de a iubi din lume.
Când vorbim despre această transcendenţă, nu o facem pe baza unei credinţe tradiţionale, ci pe baza unor experienţe prin care, într-un mod imperios şi dincolo de orice umbră de îndoială, suntem atinşi de o cu totul altă Dimensiune. Sunt experienţe în care FIINŢA, prin plenitudinea, ordinea şi unitatea sa supranaturale, îl atinge pe om, în cheamă, îl eliberează şi îl angajează. Eul percepe FIINŢA ca pe un Tu. Bineînţeles, în conştiinţa raţională, care se forţează să îl separe pe om, ca subiect, de experienţa trăită, nimic din aceasta nu-l mai poate atinge. În experienţa nemijlocită însă tot ceea ce este perceput de eu i se pare un Tu, inclusiv transcendenţa. Când noi, ca eu trăitor, fuzionăm cu ceea ce trăim, toate îşi pierd caracterul de alteritate. Astfel, ceea ce în percepţia raţională devine un „ceva”, devine în fuziunea din experienţa mistică „nimic”. Apoi, însă,  prin intensitatea trăirii, se exprimă Marele Tu.
Când în trăirea nemijlocită percepem un „Tu”, de ce nu vorbim atunci pur şi simplu despre Dumnezeu? Deoarece, pentru omul contemporan cu adevărat marcat de angajamentul căutării sale, reînnoirea vieţii religioase este îngreunată, adesea chiar ameninţată, de îndată ce darul experienţelor este fixat într-un cuvânt care aminteşte anumite concepte teologice, anumite formule religioase care, golindu-se de substanţa lor, s-au aflat la originea crizei actuale a credinţei. De aceea vorbim când despre cealaltă dimensiune, când despre Viaţa supranaturală, sau despre FIINŢA divină, despre realitatea de dincolo de spaţiu şi timp, despre Absolut, despre Viaţa superioară. Sau pur şi simplu scriem VIAŢA cu cinci majuscule. Înţelegem întotdeauna prin aceasta misterul infinit, care locuieşte în Fiinţa noastră esenţială, de care trebuie să devenim conştienţi. A deveni slujitori şi martori ai lui este tocmai destinul omului (XI).
Ţine de destinul omului ca, odată devenit conştient de sine, să „cadă” în afara Adăpostului FIINŢEI. Dar tocmai în suferinţa cauzată de această separare rezidă şansa sa de a redescoperi, printr-o conştiinţă superioară, ce este el în fond, un copil al FIINŢEI. Omul adult pierde din vedere patria originară. Cel devenit matur o regăseşte la un nivel superior. O regăseşte atunci când misterul din Fiinţa sa îl atinge până la punctul în care îl face să se deschidă din nou originii sale cereşti, percepute ca o fericire, o eliberare şi o angajare. Despre această percepţie este vorba astăzi. Ea implică o nouă conştiinţă, a cărei necesitate se face tot mai mult simţită pe zi ce trece. În atmosfera noastră tot mai concretă şi mai depersonalizată, importanţa experienţelor personale se accentuează. Ea ar trebui să se impună şi mai mult atenţiei. Şi totuşi, cu ce rapiditate vedem zilnic cum cele mai profunde experienţe trăite se degradează la nivelul conştiinţei obiective. Aceasta din urmă le etichetează, le clasează şi ele încetează să fie fecunde! Astfel, conştiinţa „non obiectivă” rămâne nedezvoltată şi omul îşi interzice instrumentul cel mai eficace al progresului pe calea interioară. A regăsi o conştiinţă conformă Fiinţei este aşadar o sarcină capitală la începutul căii interioare.
 Traducere din Von der doppelten Ursprung des Menschen, de K.G. Durckheim.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă doriti să comentaţi