În sfârşit Jacques Castermane pune "punctul pe i"... Se vorbeşte mult astăzi despre meditaţie şi efectele ei... măsurabile ştiinţiific. Dar nu aceasta este meditaţia care ne apropie de esenţa noastră profundă. Nu despre aceasta vorbeşte KGD. Nu despre aceasta vorbeşte Zenul veritabil.
„Înţelepciunea priveşte în interior, ştiinţa obişnuită în exterior. Dar când privim în interior în modul în care căutăm să vedem în exterior, facem dintr-un interior un exterior.” (D.T. Suzuki)
La final am inclus fragmentul întreg care explică diferenţa dintre meditaţia străveche şi cea modernă, ştiinţifică... obiectivantă, în slujba egoului. Este o diferenţă de abordare, de atitudine profundă, de consacrare mai exact.
Nota mea, V.J.
Dominique Durand
Spiritul de disciplină – Ce înţelegem prin aceasta?
Dacă această scrisoare are drept scop încurajarea celui care o citeşte la practica meditaţiei, mă simt datoare să subliniez imensul privilegiu pe care îl avem de a putea reface zilnic legătura cu esenţialul, cu nucleul existenţei, cu acest moment în care simţim că suntem acţionaţi de viaţă.
Termenul „privilegiu” poate să surprindă, dar trebuie să-l extragem din accepţiunea obişnuită, care face din el o lege personală de excepţie, pentru a-l vedea ca fructul unei discipline.
În fapt, marele nostru privilegiu nu este acela de a ne acorda noi înşine această disciplină? Ca şi cum exigenţa ar deveni o şansă: a reînvăţa intensitatea de prezenţă la eveniment nu se poate trăi decât ca o şansă…
A reconsidera disciplina ca fiind un cadru binevoitor pe care ni-l luăm pentru a fi mai aproape de ceea ce trăim, nu este aceasta o manieră de a considera exerciţiul? A te ţine cât mai aproape de o căutare dusă fără scop şi care reinvesteşte absenţa de răspuns în forţa de a acţiona care se manifestă la fiecare clipă. Astfel, spiritul de repetiţie îşi capătă întregul sens; disciplina devine o dispoziţie particulară care nutreşte activitatea.
Şi dacă am trata datele imediate - care sunt spatele drept, picioarele încrucişate, imobilitatea – ca pe o partitură? Renaud Capuçon evoca recent într-o emisiune reluarea unei aceleiaşi sonate de Bethoven, nu pe câteva săptămâni, ci pe o viaţă întreagă. Spatele drept, picioarele încrucişate (partitura) nu sunt date îndeplinite şi definitive, ele sunt căutarea întregului sine spre expresia justă. Totuşi, disciplina constă în a nu considera niciodată expresia justă ca definitivă. Nu tocmai prin acest punct devenim noi discipoli?
Disciplina trebuie să rămână dornică după o necontenită reînnoire, căutarea în sine este scopul care, în consecinţă, devine bucurie. Pe această temă, putem evoca afirmaţia lui Spinoza, extrasă din „Etica” şi citată de Jean-Francois Billeter: „Beatitudinea nu este recompensa virtuţii, ci virtutea însăşi.” Afirmaţie pe care o putem transfera astfel: privilegiul nu este recompensa disciplinei, ci disciplina însăşi.
În ideile pe care ni le facem despre meditaţie, iubim prea mult proiecţiile imaginare născute din aşteptările noastre şi nu iubim destul datele iniţiale care sunt ţinuta, forma, respiraţia, imobilitatea.
Disciplina este legată de o activitate susţinută de recunoaştere a ceea ce se urzeşte sub aparenţa lucrurilor, ea creează un climat în care nu se mai pune problema de alegere, ci de necesitate. Disciplina nu este o constrângere, ci o stare de spirit.
Când i-a fost pusă lui Dürckheim întrebarea „Pentru ce să medităm?” şi când el a răspuns: „Pentru că este timpul!”, nu are vorba de o butadă acolo. disciplina nu este un răspuns la un pentru ce, cel puţin disciplina despre care vorbim aici. Şi tocmai această gratuitate constituie privilegiul. A acţiona fără scop, nu aceasta este esenţa zenului? Privilegiul de a nu avea de justificat practica, de a o extrage din legile cauzei şi ale efectului, de a o considera de o manieră totalmente liberă. S-ar putea ca disciplina să ne elibereze de aşteptările noastre şi deci de un zazen care ne-ar semăna… pentru că e pus în slujba eului.
Disciplina este deci mai mult decât un cadru; tărăgănările ne mai avându-şi locul, exerciţiul cotidian al zazenului devine o activitate complet liberă de orice intenţie şi care vine să întreţină toate activităţile din cotidianul nostru, care nu sunt angajate sub dictatul egoului, ci plecând de la libertatea fiinţei. Nu este acesta un privilegiu?
Jacques Castermane
A medita… fără scop!
Meditaţia atenţiei depline, exerciţiul absolutei prezenţe, nu este o metodă pentru a atinge un obiectiv
Meditaţia numită a conştienţei depline diferă totalmente de meditaţia care, de mai mult de 25 de secole, a irigat terenurile Orientale şi Extrem-Orientale.
Omul zenului abordează realitatea de o manieră pre-ştiinţifică; poate chiar anti-ştiinţifică, scrie D-T. Suzuki[1]. În timp ce în Occident, studiul ştiinţific al realităţii constă în a examina sub un unghi „obiectiv” (sprijinindu-se pe conştiinţa gândirii, a conceptualizării, a analizei, a raţionamentului), maestrul zen îşi invită discipolii să-şi privească cu atenţie şi minuţiozitate trăirea lor interioară absolut „subiectivă”.
Un exemplu:
Expresia „a exersa deplina conştienţă asupra respiraţiei” invită persoana care meditează la o privire dualistă asupra realului: Eu, care sunt aşezat (nr.1) şi ceva, respiraţia (nr.2). Ceea ce corespunde studiului ştiinţific al realităţii care constă în a o considera sub un unghi obiectiv, fabricând un punct de vedere dualist care opune subiectul obiectului.
Abordarea zenului este absolut diferită. Persoana care practică meditaţia este invitată să acorde atenţie experienţei „EuInspir” în acest moment, pentru acest moment. „EuInspir”, într-un cuvânt, fără interval între subiect şi verb; pentru că nu există nici distanţă, nici interval de timp între ceea ce numesc „Eu” şi ceea ce numesc „Inspir”. Metoda zen ne invită să abordăm realitatea din interior , aşa cum este ea realmente.
De câte ori l-am auzit pe Graf Dürckheim spunând: „Respiraţia, aceasta nu există! Cineva în acest moment respiră. Mersul, acesta nu există; în acest moment cineva merge”.
Ştiinţa propune discursuri apropo de respiraţie, discursuri despre corpul (Korper) disecat, fragmentat, fracţionat plecând de la un punct de vedere dualist; aceste teorii împiedică cunoaşterea experimentală a „oricărui corp viu în unitatea sa; a corpului care este omul (Leib).”
Experienţa EuInspir, EuMerg, EuAud,… experienţa EuSunt este ceea ce zenul desemnează ca fiind experienţa adevăratei noastre naturi; a propriei noastre esenţe, spune Dürckheim.
A medita fără scop… nu este fără efect.
Abia când e sesizat prin experienţă de adevărata sa natură, omul face experienţa acestor calităţi de a fi care fac din om o fiinţă umană: calmul interior, încrederea, pacea interioară.
Şi nu e nevoie de scanner, de IRM, de electroencefalogramă pentru a obiectiva dacă sunteţi într-adevăr calmi, senini şi în pace; simţiţi aceasta, şi o resimţiţi, în mod natural.
Amalgamul între cuvântul „conştienţă” şi cuvântul „atenţie” este propriu multor autori care tratează astăzi tema meditaţiei, fără ca ei să-şi dea seama de consecinţele nefaste la care poate conduce această confuzie. Ştim cu toţii că se poate întâmpla ca unui cuvânt să-i lipsească obiectul său. Ideal ar fi ca termenii „atenţie” şi „conştienţă” să genereze o acţiune identică în vederea unui scop comun. Dar este departe de a fi aşa. Discernământ care, fără îndoială, nu este la îndemâna persoanelor care nu au o experienţă suficient de aprofundată a acestui exerciţiu indisociabil corporal şi spiritual sau care cred că pot preda altora după numai câteva week-end-uri de formare(!).
Sursa: Centrul Durckheim, Drome, Mirmande, Franţa
Întrebat cu privire la specificitatea înţelepciunii orientale, D.T. Suzuki a spus: „Înţelepciunea priveşte în interior, ştiinţa obişnuită în exterior. Dar când privim în interior în modul în care căutăm să vedem în exterior, facem dintr-un interior un exterior.” Acest cuvânt nu este îndeajuns de luat în serios! „În exterior” – aceasta înseamnă chiar „în mod obiectiv”! Ceea ce transmite înţelepciunea veritabilă nu se deschide decât „din interior”, când nu o căutăm a priori în mod obiectiv. În consecinţă, ar trebui să completăm acest gând astfel: Trebuie să învăţăm să privim în exterior aşa cum ar trebui să privim în interior – din interior şi non concret – pentru ca natura esenţială din lucruri să devină vizibilă. Este vorba aici de un interior dintr-un exterior, de un interior prezent în orice exterior. Şi de acum înainte este vorba deci ca privirea să sesizeze prin interior ceea ce este la exterior.
K.G. Durckheim - Vom doppelten Ursprung des Menschen, pag. 244
