duminică, 5 ianuarie 2020

Scrisoarea pe ianuarie 2020 de la CENTRE DÜRCKHEIM, Mirmande, France - update


 Meditaţia numită „laică” riscă să-l închidă pe om într-un fel de auto-suficienţă, lăsându-l  la distanţă de misterul a ceea ce acţionează în el în linişte: viaţa.
Să ne ferim să calificăm meditaţia şi să o reducem la un cadru definit oricare ar fi acesta, am risca astfel să-l condamnăm pe om la o eternă căutare a părţii sale lipsă, exact acea parte care nu lipseşte niciodată. (Dominique Durand)


Jacques Castermane – Reluarea cotidiană a mereu aceluiaşi exerciţiu
În fiecare zi, de mai bine de jumătate de secol, eu reiau acelaşi exerciţiu: zazen.
Reluarea cotidiană a mereu aceluiaşi exerciţiu poate părea plictisitoare celui care nu practică acest exerciţiu. Este cu siguranţă aşa atunci când cuvântul repetare conduce, ca şi imprimanta mea, la o adiţie de fotocopii. Dar dansatoare care zilnic reia exerciţiul de la bară, concertistul care, zilnic, repetă exerciţiul care este gama, nu are impresia că devine o maşină-unealtă care, oră de oră, reproduce acelaşi obiect în mod identic.
În domeniul artistic, maestrul de muzică ca şi maestrul de dans, impune elevilor săi reluarea zilnică a mereu aceluiaşi exerciţiu. Cum îşi impune – lui însuşi – reluarea neîncetată a exerciţiului pe care îl predă.
Practica KyuDo (arta tirului cu arcul) se rezumă la învăţarea a opt gesturi care permit fixarea unei săgeţi pe coarda arcului pentru a o aruncarea apoi. Nu voi uita niciodată emoţia care m-a cuprins atunci când, pentru prima dată, l-am văzut pe Maestrul Satoshi Sagino trăgând o săgeată. Este impresionant să vezi cât de mult fiecare gest inundă momentul prezent, fiind în acelaşi timp unit cu cel care îl precede şi cu cel care îl va urma. Şi mai impresionantă este însă maniera de a fi acolo a maestrului artei: verticalitatea sa, destinderea sa, calmul care pare să fie fundamentul acţiunii sale.
Vorbindu-i despre această emoţie lui Graf Dürckheim (care a practicat Kyudo timp de zece ani în Japonia), îi mărturiseam că termenul frumos îmi părea prea sărac pentru a exprima ce trăiam eu lăuntric participând la această demonstraţie.
După o lungă tăcere, Graf Dürckheim mi-a spus: „Aveţi dreptate. este vorba aici de frumos în tot adevărul său natural, originar. Ceea ce se dezvăluie, cu ocazia acestui ritual care constă în a trage o săgeată, depăşeşte simpla frumuseţe: este vorba de o calitate vie şi puternică care nu are nimic artificial. Este ceea ce eu numesc gestul pur. Gestul pur are două surse: gestul înnăscut şi gestul perfect stăpânit. Maestrul Sagino, ca fiecare dintre discipolii săi, a trebuit să înveţe această secvenţă de opt gesturi. Repetarea i-a permis să facă bine ceea ce a învăţat. Reluarea acestui exerciţiu l-a condus la a stăpâni ceea ce face bine. Este vorba astfel de a relua mereu şi din nou aceleaşi gesturi  pentru a stăpâni perfect ceea ce stăpânim. Îi rămâne astfel maestrului artei de a perfecta ceea ce stăpâneşte perfect. Până la acea experienţă în cursul căreia nu Eul este cel ce trage… - Aceasta trage! – Basculare în înnăscut; plonjare în ceea ce eu numesc experienţa naturii noastre esenţiale”.

Iată aşadar sensul reluării cotidiene a mereu aceluiaşi exerciţiu: De aceea se subliniază faptul că practica zazen, a tirului cu arcul, a Aikido, este FĂRĂ scop. Ceea ce contează este atitudinea interioară a persoanei care practică şi deci, în primul rând, a persoanei care transmite.
Mărturisesc că eu sunt năucit de cuvintele goale rostite în cadrul comercializării acestui cuvânt astăzi tendinţă: meditaţie. Reprezentările mentale prin care fiecare crede că poate răspunde la întrebarea: „Pentru ce şi cum să medităm?” aruncă un văl peste valoarea şi sensul exerciţiilor care îşi au rădăcinile în Orient şi în Extremul Orient. Bogăţia acestor exerciţii i se dezvăluie celui care, zilnic, reia acelaşi exerciţiu. Singurul scop al practicii este practica!
Care practică? Prezenţa la „EuSunt”; prezenţa la actul de a fi la momentul prezent fără a se pierde în reprezentări pe care mentalul şi le face despre „Eu sunt Eu”. Ceea ce necesită trecerea de la lumea gândită la lumea sensibilă.
 

Dominique Durand - Meditaţia este incalificabilă

„Meditaţia nu se satisface prin simplul său enunţ, ea vrea să fie calificată, definită; metafizică la Descartes, poetică la Lamartine, transcendentală la Kant, meditaţie este întotdeauna ceva. demersul zazen nu se defineşte.” (Antoine Marcel – Recueil en mon ermitage). Această ultimă aserţiune ne deschide caracterului foarte particular al zenului care traversează 2500 de ani de istorie pentru că a permis unor numeroase generaţii să actualizeze (şi nu să dogmatizeze), prin intermediul unei experienţe, esenţialul uman.
Umanul nu ţine de laicitate sau de spiritualitate. În numele a ce se încearcă restrângerea unei activităţi care se desfăşoară prin intermediul viului, la cadrul unei laicităţi?
Ceea ce atinge mai ales pe cale şi ceea ce l-a atins pe Dürckheim însuşi, întrucât vorbea de caracterul universal uman al acestei practici, este experienţa a ceva de dincolo de contrarii, experienţa unităţii. A preconiza o meditaţie laică înseamnă a-i induce practicantului ideea că spiritualul nu are de a face cu el. expresia „meditaţie laică” privează persoana de un proces de recunoaştere a „eului său natural”, care nu este nici laic, nici spiritual. Orice definiţie a meditaţiei duce la o aporie, este necesar să-i lăsăm caracterul ei insesizabil, de necuprins.
Practica este un moment de recunoaştere a vieţii care este activă în noi şi cu care învăţăm să intrăm în rezonanţă. O atenţie privată de această recunoaştere (care trece prin deschiderea corpului şi o punere la dispoziţie a întregii fiinţe) ar rămâne o activitate auto-centrată.
Experienţa, cea trăită pe parcursul meditaţiei, este rezultatul unei comprehensiuni bazate pe această rezonanţă: auzim şi ne auzim; o anumită manieră de a ne cunoaşte şi de a ne recunoaşte participând la un tot în care existenţialul şi esenţialul rămân nediferenţiate.
Cu ocazia unui congres de medicină, Dürckheim pune această întrebare: „Domnilor, dacă mă auziţi vorbind, ce auziţi? Spiritul (mintea) meu, corpul meu?” Tăcere totală. „Răspundeţi-mi. Pentru dumneavoastră, oameni de ştiinţă, o a treia cale nu există…” Cineva spune: „Vocea dumneavoastră… Este ceva corporal, material.”… „Dar ce auziţi?” Cineva are curajul să spună: „Pe dumneavoastră!” Exact, răspunde Dürckheim. Şi adaugă: „Persoana este altceva decât ceva ce se vrea diviza în două.”
Acest „dumneavoastră” este un tot, el implică ceea ce ţine de noi şi ceea nu ţine de noi. Practica lucrează în sensul acestei uniuni. Ceea ce ne atinge în cazul maeştrilor, nu ceea ce spun ei, ci ceea ce arată prin maniera lor de a fi, această punere în act cu totul singulară a ceea ce îi animă în profunzimea lor. Şi cine ar putea să distingă în ei laicul de spiritual?
Cum ar putea spiritualul să se manifeste, dacă nu în transparenţa umanului, şi cum să nu vezi prin anumite exigenţe, care iau naştere în corp, „intenţiile cerului”?
Persoana are nevoie să realizeze că prezenţa sa existenţială este propria sa esenţă, ea nu are alt mod de expresie a naturii sale profunde. Un creion nu este în esenţa sa creion decât prin intermediul fenomenului pe care îl numim scriere. Creionul ca atare nu există, este un concept.
Meditaţia numită „laică” riscă să-l închidă pe om într-un fel de auto-suficienţă, lăsându-l  la distanţă de misterul a ceea ce acţionează în el în linişte: viaţa.
Sunteţi VOI, această PERSOANĂ, despre care vorbeşte Dürckheim, este revelaţia imediată a unei indistincţii între „eu” şi „sunt”.
Să ne ferim să calificăm meditaţia şi să o reducem la un cadru definit oricare ar fi acesta, am risca astfel să-l condamnăm pe om la o eternă căutare a părţii sale lipsă, exact acea parte care nu lipseşte niciodată.

Sursa în franceză aici: http://www.centre-durckheim.com/v2/LettreDInstJanvier2020.pdf
Traducerea în romăneşte îmi aparţine, V.J.