CENTRE DURCKHEIM; France
O cale de încurajare pas cu pas pentru practica zilnică
Scrisoarea nr. 12 - martie 2025
Zazen, un gest natural
(Un mesaj care începe cu un gest de a face cu ochiul... explicația imediat...)
În scrisoarea sa din februarie, Jacques Castermane și-a amintit că a început să practice zazen în 1967. 1967, anul nașterii mele; câteva luni mai târziu, și eu exersam așezarea, mânat de forțele și legile corpului viu; stând așezat într-un gest perfect just, just pentru că este firesc. Cine nu a fost surprins de vitalitatea așezării unui bebeluș!
Ancorat în bazin, stabil, vertical, deschis... flexibil din cap până în picioare fără artificii (fără pernă, fără mușchi, fără voință, fără intenție). Așadar, în 1967, 1968... eu stăteam așezat în mod natural, în zazen, ca toți copiii din lume când stau așezați pentru prima dată, răspunzând astfel unei intenții a vieții.În timp ce Jacques mărturisește că atunci când a descoperit zazen în 1967, la fel ca toată lumea care făcea primii pași pe Calea Zen, el căuta cum să construiască această postură numită zazen. Postură! Un termen capcană care ne împiedică să ne dăm seama că înainte de a avea o dimensiune culturală și cultuală (religioasă), zazen este un gest natural, o acțiune naturală.
În timp ce scriu aceste cuvinte, îmi amintesc de o vorbă populară în limba franceză: „Alungați naturalul și el se va întoarce în galop” (în sensul de nu îți poți schimba natura). Cât de mult ne pot ține aceste câteva cuvinte în cercul vicios al conștiinței mentale și să falsifice relația cu adevărata noastră natură! În această expresie, „naturalul” vrea să spună automatismele noastre, mecanicitatea noastră în reacțiile noastre și tiparele noastre de înțelegere a lumii, sau chiar determinismul familial și social care ne influențează modul de a fi. „Naturalul (firescul)” ne readuce la credințele noastre, la fricile noastre și la dificultatea de a ieși din viziunea noastră ego-centrată asupra lumii. „Întotdeauna am procedat așa, mi-a fost frică de asta, mereu am gândit asta...”
Astfel, noi suntem definiți de acest ”natural(firesc)”, care ne reduce la o non-libertate interioară, ne restrânge la un mod de a fi bazat pe postulate, constrângeri, temeri, reflexe de protecție, de agresivitate... instalate în noi de mult timp.
Nimic nu se schimbă, și e bine așa: mă recunosc, și sunt recunoscut: „Ah, da, acest mod de a face lucrurile, sunt cu adevărat eu, este el (ea)!” În acest sens, este natural ceea ce este obișnuit, mecanic, stăpânit; este natural(firesc) ceea ce ne menține în eul nostru mundan, în loc să ne deschidă către reînnoirea care este actul de a fi.„Experiența trezirii, Satori, este eliberarea naturii esențiale a omului din cătușele unui eu dependent de lume. În condițiile lumii așa cum este ea, putem găsi starea noastră fundamentală de sănătate: pacea interioară. Trezirea din nebunia conștiinței materialiste, dualiste este cea care ne determină viziunea asupra lumii; viziune care admite ca real doar ceea ce se adaptează ordinii conceptelor” K.G.Dürckheim.
Dacă ne referim la etimologia cuvântului natură – ceea ce este pe cale de a se naște – ar fi mult mai corect să uităm acea zicală populară și să o înlocuim cu această altă formulă: „Deschide-te naturii, iar mecanicitatea va dispărea, banalitatea va dispărea”. Astfel relația cu adevărata noastră natură este abordată într-un mod cu totul diferit, și putem vorbi de „eliberarea naturii esențiale a omului”, a ființei noastre naturale.
Naturalitatea nu mai este un termen restrictiv, limitativ, ci poate fi experimentat ca o deschidere către ceea ce este pe cale să se nască, să se întâmple, să se petreacă realmente acum.
Este natural ceea ce ne deschide spre o posibilitatea de schimbare, de evoluție.
Este, așadar, natural să simți ceea ce se creează în fiecare clipă, ceea ce se reînnoiește cu ocazia unei respirații, a unui gest, a unei senzații...
Este esența Zen să fii atent și să te oferi acestei vieți care ne animă și ne transformă fără oprire, luând în serios conștiința senzitivă corporală, atenția deplină la corpul viu, corpul senzației, corpul gestual, care sunt eu.
Să renasc interior cu fiecare suflu al susținerii acestei vieți care mă animă, să renasc într-o formă, o ținută, un gest al întregului care sunt, pentru a scăpa din lumea sa mecanică și înghețată și pentru a mă deschide curgerii lumii așa cum este, clipă după clipă.Jacques ne spune adesea povestea luptei cu ursul pentru a ne face să simțim importanța diferențierii dintre conștiința unui eu dependent de lumea mentală, și conștiința senzorială, vitală, eliberată din ordinea conceptelor.
Un spadasin renumit se luptă cu un urs, legat de o labă din spate de un țăruș și nu poate câștiga! Ursul se bazează doar pe realitatea momentului, nu răspunde la fentele spadasinului - o fentă nu este periculoasă -, nu gesticulează în toate direcțiile; vede, se confruntă, acționează în funcție de ceea ce se întâmplă realmente. Ursul vede ceea ce este, într-o conștiință deschisă și liberă: aceasta este conștiința senzorială, proprie căii Zen.
Spadasinul, prin cunoștințele și istoria sa, pune în aplicare strategii și fente; premeditează, își gândește atacurile. Se confruntă cu lumea sa emoțională: dorința de rezultate, teama de eșec...? Spadasinul gândește ce face în așteptarea unui rezultat pozitiv pentru el; el rămâne într-o conștiință mentală și nu poate răspunde decât parțial situației.
„Dacă percepem impasul în care ne-a condus conștiința noastră rațională, ar fi zadarnic să sperăm să scăpăm din el prin chiar mijloacele care l-au creat”, ne spune Dürckheim. Această trezire poate avea loc numai dacă părăsim natura atotputernică a conștiinței noastre obișnuite și ne redeschidem către conștiința pre-mentală, vitală și naturală. Astfel Zenul rămâne înainte de toate o cale „universal umană”, care traversează epoci, granițe, dogme, religii… și posturi. O cale care nu urmărește o acumulare de cunoștințe, performanțe sau experiențe, ci creează condițiile favorabile apariției adevăratei noastre naturi, a ființei noastre profunde, „prin deranjarea unui eu prea bine ordonat”. Cel mai mare pericol pentru Zen ar fi să-l transformăm într-o cale „utilă”, astfel încât să ne putem crește și mai mult capacitățile, cunoștințele în domeniul mental, și să uităm adevărata noastră natură: liniște interioară, resursă a corpului viu, care este deja acolo și ne așteaptă... cu condiția ca, în practicarea exercițiului, să învățăm să ne facem disponibili corporal pentru ceea ce ne va scăpa mental mereu.
Joël PAUL
Originalul scrisorii în franceză se află aici:
https://centre-durckheim.fr/wp-content/uploads/2025/03/Pratique-zen-zazen-mars25.pdf
