miercuri, 29 iunie 2011

Fiinţa esenţială şi persoana


A deveni o persoană implică integrarea Fiinţei esenţiale şi a eului existenţial. Este ceea ce permite să exprimăm în mod natural, cu simplitate şi spontaneitate, o autentică libertate, prezentă în eul existenţial datorită contactului care s-a stabilit în el cu transcendenţa imanentă. Dar acest contact nu conduce la a fi o persoană, în sensul deplin al termenului, decât dacă el aduce nu numai eliberarea de lanţurile eului profan, ci marchează, de asemenea, cu o amprentă, care este un angajament, o individualitate atinsă de experienţă.
[…]
Această imprimare, această sanctificare a corpului de destin, acceptată ca mijloc şi loc de apariţie a Sinelui divin, permite naşterea persoanei în sensul cel mai înalt. Poate că este ceva specific creştin. Îmi amintesc că m-am simţit constrâns subit să o întreb într-o zi pe o japoneză: „Doamnă Toda, este adevărat că sunteţi creştină?” Uimită, ea m-a întrebat: „Da, după ce ştiţi?” Răspunsul meu a fost la fel de surprinzător pentru mine ca şi pentru ea: „Pentru că ochii dumneavoastră sunt atât de deschişi.” De fapt este o caracteristică japoneză: rareori  le vezi cu adevărat ochii, adică pe ei înşişi ca persoană. Ei se prezintă într-un anumit rol, de exemplu cel de fiu, de elev, de maestru, de gazdă, de japonez etc. […] Asta nu vrea să spună, pe de altă parte, că toţi creştinii au “ochiul deschis”: această formă de prezenţă rămâne o datorie de îndeplinit pentru creştin. Trebuie doar să remarcăm că un principiu personalizant este la lucru în creştinătate şi pe care nu îl găsim sub această formă în Orient.

K.G. Durcheim – LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE. L
’homme à la recherche de son intégralité, Editions du Rocher, pag. 129

marți, 28 iunie 2011

Gândul zilei(11)


Meditaţia şi întreaga viaţă meditativă care decurge din ea sunt
marele răspuns la invitaţia lui Isus: „metanoite”, convertiţi-vă!
Este o ascultare radicală de a trăi pe un alt plan decât cel al moralei altruiste.
Este vorba de o străpungere spre misterul care suntem noi înşine,
şi de o viaţă liberă orientată exclusiv spre manifestarea Fiinţei divine.



Meditaţia nu este decât un timp forte pentru un stil de viaţă.
Ea permite dobândirea „atitudinii juste”
care trebuie să ne locuiască neîncetat prin tot cotidianul,
căci cotidianul este adevăratul câmp de acţiune şi de exerciţiu.


K.G. Durckheim

din volumul Graf Durckheim. Images et Aphorismes, pag. 67,
volum alcătuit de Rachel et Alphonse Goettmann, editura DERVY, Paris.

duminică, 26 iunie 2011

Gândul zilei(10)

Nu este vorba de o "tehnică", ci de o manieră de a fi. Atingem maturitatea umană atunci când intervalul de timp în care pierdem contactul cu FIINŢA devine tot mai scurt.
Practica în cotidian înseamnă, în toate lucrurile, reculegere şi conversiune(întoarcere).

-=-
Omul învaţă să asculte, să simtă(trăiască) divinul prin tot ceea ce întâlneşte, nu numai printr-o floare frumoasă sau printr-un peisaj frumos; prin toate el vede invizibilul: el aude ceea ce nu se poate auzi, atinge, la contactul cu lucrurile, ceea ce nu poate fi atins... El vede, simte, atinge Prezenţa.

-=-

Pe Calea iniţiatică, omul lucrează să creeze în el o structură durabilă care depăşeşte efemerul, adică o atitudine globală care favorizează transparenţa pentru Transcendenţă până în cele mai mici mişcări ale corpului său.

K.G. Durckheim


Sursa:din volumul Graf Durckheim. Images et aphorismes,  alcătuit de Rachel et Alphonse Goettmann, Editura DERVY, Paris.

joi, 23 iunie 2011

Gândul zilei(9): A da drumul (la strânsoare)...




Numai "dând drumul" cu adevãrat în toate tensiunile noastre începem sã ne eliberãm.

Treptat,
"a da drumul" devine
o atitudine,
o a doua naturã.


Cuvintele si mâinile lui Durckheim...

Sursa: fotografia şi citatul din volumul Graf Durckheim. Images et aphorismes,  alcătuit de Rachel et Alphonse Goettmann, Editura DERVY, Paris.

miercuri, 22 iunie 2011

Gândul zilei (8)

Graf Durckheim

Cel care a fost odat
ă sesizat de o adevărată experienţă a FIINŢEI şi încearcă să îi corespundă se află pe un alt plan. O nouă conştiinţă se naşte în el. El aude un apel care este cel al „Verbului făcut trup” în el. Această trezire la fiinţa sa profundă, trăită ca o eliberare de jugul tuturor condiţionărilor şi ca o nouă responsabilitate, este evenimentul iniţiatic care deschide porţile misterului interior.


Sursa: fotografia şi citatul din volumul Graf Durckheim. Images et aphorismes,  alcătuit de Rachel et Alphonse Goettmann, Editura DERVY, Paris.

marți, 21 iunie 2011

Gândul zilei (7)

Din Practicarea Căii interioare. Cotidianul ca exerciţiu

Când un om, pe care vrem să-l ajutăm, este la capătul puterilor, din cauza separării de Fiinţa lui, trebuie, uneori, să găsim forţa de a renunţa la un fel de încurajare consolatoare, pentru a-l ghida în funcţie de adevărul lui profund, acest adevăr al Fiinţei a cărui non-manifestare este cauza suferinţei lui. Trebuie să avem curajul de a fi „noi înşine”, adică un om pe cale, şi să-l chemăm şi pe celălalt pe cale. Nu se pune problema de „a-l chema la ordine”, ceea ce l-ar întări şi mai mult în „eul” lui; ci de a-l chema spre „el însuşi”, spre Fiinţa lui. Omul adevărat va prefera mai degrabă să suporte suferinţa din fidelitate faţă de Fiinţa lui autentică, decât să cumpere eliberarea din acea suferinţă printr-o trădare faţă de Ea. O stare de sănătate contrară Fiinţei, „facultăţi productive” care sufocă sentimentul Fiinţei, o adaptare la existenţă care voalează Fiinţa, devin nefaste pe termen lung. Chemarea Fiinţei, dacă este ascultată, degajează, dimpotrivă, o forţă care transformă toată suferinţa într-un mod miraculos. Putem, întotdeauna, să avem încredere în această forţă binefăcătoare a Fiinţei; ea dizolvă întărirea atât de dureroasă cauzată de răspunsurile eronate care au fost date în diferitele circumstanţe ale vieţii noastre şi condiţionate de ele. Şi, dincolo de aceasta, această forţă eliberează în noi puterea creatoare a „fondului”.

K.G. Durckheim – Pratique de la voie intérieure. Le quotidien comme exercice, Ed. Le Courrier du Livre, pag. 100

joi, 16 iunie 2011

K.G. Durckheim - Contra-formă şi armonie

La Roma – în anul 1925 – am făcut într-o zi o observaţie care a lăsat în mine o profundă impresie. Ea se raporta la aceea că marele pas de la Trecento la Rafael, s-a anunţat printre altele prin faptul manifest că la Rafael, fondul pe care se mişcă figurile active este dintr-odată mult mai mult decât un simplu arierplan; că el posedă mai degrabă o formă vie proprie care, ca şi contra-formă nu mai puţin importantă în sine, întrepătrunde forma pe care o reprezintă figurile pentru a se topi cu ea în acel tot cu armonie atât de fericită.

Gândul zilei (6)

Din Practicarea Căii interioare. Cotidianul ca exerciţiu

În metamorfoza pe care FIINŢA o determină, nu este vorba numai de o nouă concepţie a valorilor, nu este vorba nici numai de o etapă care duce de la o viziune pur raţională la o experienţă, adăugând, raţionalului, imagini. Este vorba de mult mai mult decât de o etapă care ne-ar purta dincolo de raţional. Căci putem întrevedea imaginile cele mai extraordinare, în care se anunţă deja percepţia FIINŢEI, fără a O „gusta” cu adevărat. Putem, de asemenea, simţi mărturia FIINŢEI, fie în vis, fie pe parcursul unor ore fericite, fără ca această influenţă să fie suficientă pentru a provoca metamorfoza. Într-adevăr, putem remarca cu stupefacţie cum un om, care a avut totuşi experienţe profunde, rămâne absolut neschimbat. Vechiul Adam poate experimenta zilnic noul şi în acelaşi timp să rămână liniştit vechiul Adam. Numai când venirea FIINŢEI răstoarnă totul, numai când „cineva” nou învie, a cărui atitudine generală va fi modificată în sensul FIINŢEI, numai atunci totul apare în sfârşit sub o altă perspectivă şi dobândeşte un nou impuls. Numai atunci toate imaginile noastre, toate acţiunile noastre, toate gândurile noastre sunt umplute de suflul FIINŢEI supra-raţionale. Semnificaţia însăşi a „raţionalului” se modifică atunci cu totul. El nu mai este judecătorul suprem, „călăuza” cunoştinţelor şi acţiunilor noastre. Cu toate acestea, nu suntem nici prizonierii unei protestări sterile contra acestui raţional care, să nu uităm, ne diferenţiază de animal şi condiţionează evoluţia noastră spirituală. Intelectul, ca atare, nu mai mult decât centrul lui, „eul” care fixează, nu sunt rele în sine. El nu devin astfel decât dacă omul se identifică cu „eul” lui raţional şi, subordonându-i-se, se îndepărtează astfel de FIINŢA care se află dincolo de raţional. Sensul veritabil, raţiunea veritabilă a oricărui act raţional este acela de a crea, în noi şi în lume, locuri şi receptacule pentru FIINŢĂ.


K.G. Durckheim – Pratique de la voie intérieure. Le quotidien comme exercice, Ed. Le Courrier du Livre, pag. 57

marți, 14 iunie 2011

Gândul zilei (5)

Despre Hara

Pe plan biografic, descoperirea harei se leagă de un eveniment precis. Eram la Tokyo, în patul meu. Puternic iritat contra cuiva, mă învârteam dintr-o parte în alta, în acea stare mizerabilă care este un amestec de mânie neputincioasă şi de dorinţă de distrugere. Mi-am amintit deodată că citisem că, într-un asemenea caz, japonezul lasă pur şi simplu să alunece eul său spre abdomen. Nu ştiam mare lucru despre ce era vorba dar… aceasta a reuşit. Dintr-odată am fost calm. Un om răutăcios, care merita fără îndoială o lecţie, exista totuşi undeva, dar aceasta nu mă mai privea personal. Am realizat imediat că am trăit acolo ceva decisiv şi am început să caut oameni capabili care să-mi spună mai mult în această chestiune. Nu era uşor căci, în popor, hara nu era o tradiţie scrisă (japonezii sunt pe cale să traducă cartea mea pe această temă în limba lor), dar eu am aflat despre sensul ei pe lângă maeştrii tuturor  artelor şi în final prin propria mea practică. Pentru un maestru japonez, scopul tuturor artelor era în cele din urmă hara. Care este semnificaţie ei? Hara este o atitudine de ansamblu a omului, ancorat în centrul corpului său, detaşat de micul eu. „Persoana” sa fiind înrădăcinată „altundeva” şi nu în acest eu, el este astfel liber să se consacre datoriei care îi incumbă în momentul prezent (de exemplu să moară, pentru soldat). Nimic nu mai opreşte în el curentul forţei universale de viaţă, nimic nu împiedică experienţa transcendenţei imanente care îl locuieşte, nici forma transparentă pe care o lasă să acţioneze prin el. Este deci de o importanţă capitală pentru „cale” să învăţăm să stăm în hara, pentru a merge, a sta în picioare, a ne aşeza, a lucra, cât şi a vorbi prin hara, a lua lumea, a o forma şi a o suporta prin acest mijloc.

K.G. Durckheim – Pratique de l’expérience spirituelle, ed. Alphée, pag. 48

vineri, 10 iunie 2011

Gândul zilei (4)

Miracolul FIINŢEI nu se revelează decât în singularitatea unicului. Tot ceea ce este stereotipat sau rutinier, orice generalizare, o împiedică să se manifeste. Cu toate acestea, obişnuitul, familiarul, atunci când ne ating brusc cu prospeţimea necunoscutului şi cu caracterul singularului, pot deveni revelatori ai FIINŢEI. Sunetul unui clopot, deja de mii de ori auzit, arborele de sub fereastra mea pe care îl văd în fiecare zi, un gest cu totul familiar al unuia dintre apropiaţii mei, orice lucru, nu contează care, atunci când ne frapează în spontaneitatea lui primitivă, în purul aici, acum şi astfel, poate să devină purtătorul de cuvânt al FIINŢEI. Şi când aceasta ne atinge, episodul cel mai cotidian devine esenţial. De aceea este important să dezvoltăm o dispoziţie şi o formă de conştiinţă care, despuind lucrurile de vălul obişnuitului şi de sensul lor conceptual, le lasă să ne atingă direct.

K.G. Durckheim - LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE. L
’homme à la recherché de son integralité, Ed. du Rocher, Monaco, pag. 180

luni, 6 iunie 2011

K.G. Durckheim - Câteva riscuri de practicã improprie a exercitiilor spirituale


Când o dispoziţie profană domneşte în cel care aspiră la contactul cu FIINŢA, el riscă să situeze experienţa FIINŢEI sub semnul eului, deci să o rateze. Principalele pericole sunt atunci: O MOALE(ŞUBREDĂ) DISOLUŢIE, CULTUL SENTIMENTAL AL IMPRESIILOR TRĂITE ÎN EXPERIENŢĂ ŞI INFLAŢIA EULUI prin însuşirea forţei dobândite datorită FIINŢEI.

vineri, 3 iunie 2011

K.G. Durckheim - Transparenţa

Din ciclul Omul în căutarea integralităţii lui

„Transparenţa, spune Jean Gebser, este forma de manifestare a spiritualului”.

Există oameni foarte inteligenţi care nu sunt spirituali. Ce le lipseşte? Transparenţa. Chiar şi o inteligenţă evoluată, dezvoltată, nu garantează simţul spiritualului. Este uimitor de descurajant să ai o conversaţie pe Cale cu oameni inteligenţi, de un bun nivel filosofic chiar, dar care nu sunt transparenţi. Ei nici măcar nu înţeleg despre ce este vorba. Şi când încep să înţeleagă, devin cinici, sau se supără căci, a te angaja pe Cale şi a te lăsa luat de ea, prin ceea ce conţine ca adevăr profund, ar fi sfârşitul sistemelor, bine stabilite dar străine FIINŢEI, în care se înrădăcinează vanitatea lor şi pretenţiile lor.

K.G. Durckheim – LA VOIA DE LA TRANSCENDANCE, ed. du Rocher, pag. 60

K.G. Durckheim - Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, în această lume...


Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum o înţeleg eu, este o împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ, în această lume. Ea este concepută ca o ordine în sânul dezordinii, şi nu ca o stare în care lumea ar fi definitiv organizată, adică ar deveni paradisiacă. Lumina luminează în întuneric. Tocmai pentru acest motiv lumina poate să se manifeste în întunericul acestei lumi de aici. Noi nu avem dreptul să spunem: dacă împărăţia lui Dumnezeu nu este din această lume, atunci noi nu avem nimic de a face cu această lume, şi trebuie să ne refugiem într-o altă lume – mai ales NU aceasta!

Foto: Vincent Van Gogh - Noapte înstelatã

Noi suntem chemaţi să purtăm în această lume obscură şi dezordonată care este a noastră  „ceea ce nu este din această lume”, şi să colaborăm astfel la întrepătrunderea celor două lumi, ai căror cetăţeni suntem. Dar nu realizările sociale pot genera aceasta. În orice loc în care suntem implicaţi în societate şi în care suntem încărcaţi cu responsabilitate, salvarea acţiunii noastre depinde totdeauna de profunzimea şi de maturitatea persoanei noastre. Realizarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ depinde exclusiv de relaţia vie a fiecărui om luat individual cu transcendenţa.

Este vorba despre a fi mărturie a celeilalte lumi în această lume. Un grup, o instituţie, societatea, nu pot fi martorii supra-mundanului în lume: numai individul poate fi martorul acestuia.

De aceea facem noi aici o lucrare asupra noastră înşine. De aceea urmăm noi calea exerciţiului; şi, dacă reuşim să fim mărturie în această lume a împărăţiei lui Dumnezeu, ne va fi dat să experimentăm darul graţiei.

Karlfried Graf Durckheim – LE DON DE LA GRACE, ed. du ROCHER, vol 2, pag. 427